De la carnetul de partid la certificatul de revoluționar

”Românii nu se răscoală când speră să schimbe ceva, se răscoală când nu mai speră nimic…” – Mircea Vulcănescu

”Porniți înainte, tovarăși!”

Vă mai amintiți cum și când ați fost înregimentați în rândurile PCR? Într-o zi minunată de primăvară, secretarul de partid, un om, pâinea lui Dumnezeu, v-a invitat la BOB, la o ”discuție individuală”: ”Bă tovarășe – a început acesta – stau cu ochii pe dumneata de când am venit în această unitate a societății socialiste multilateral dezvoltate. Ești harnic, cinstit, corect… de ce nu dorești să intri în rândul comuniștilor?”. La astfel de întrebări se răspundea în două feluri: fie ”Încă mai am lipsuri în comportamentul meu și nu merit această cinste”, fie ”Nu m-a întrebat nimeni până acum dacă vreau să devin”. Un bun analist își dă seama că respectivele răspunsuri erau, de fapt, niște refuzuri voalate. Și, atunci, tov. secretar de partid plusa, îți băga sub ochi o cerere tip adeziune, care explica clar importanța momentului.

Ce conținea documentul?

”Subsemnatul… declar că doresc să intru în rândurile PCR, forța politică conducătoare… Mă angajez să respect politica partidului, să militez pentru propășirea mărețurilor idealuri, să contribui cu toată energia și devotamentul la edificarea societății… Să fie exemplu de dăruire și abnegație… Să apăr cuceririle revoluționare…” Bla, bla, bla… Impresionant, nu?

Regula era următoarea: la 5 candidați, muncitori și țărani, se primea și un intelectual. Când candidatul cu care discuta activistul de partid completa și semna cererea, începea întocmirea dosarului. Erau vizate, în primul rând, rudele de gradul I. Primirea în partid era o sărbătoare cu felicitări și pupături, iar colegii de muncă te priveau altcum. Ca un tovarăș de drum, de bază, de nădejde. Nici astăzi nu se știe dacă intrarea în partid era o onoare sau o dezonoare.

Noii membri de partid care au prins dezghețul șaptezecist, când s-a slăbit ”hamul” și, pe marile ecrane ale țării, se rulau filme ”capitaliste”, cu Belmondo, Delon, Ventura, Gabin, n-au regretat niciodată intrarea în partid. Cum să regreți când Claudia Cardinale făcea cură de înfrumusețare la Otopeni, la sanatoriul d-nei Aslan, iar ”fetițele dulci din București” se tundeau ca Mireille Mathieu?

În anii ’70, la magazinul ”Leonida”, de pe Magheru, din București, se vindeau caviar și icre de Manciuria. Astăzi, după 27 de ani de libertate și democrație, în satul Agârcia, din comuna Alexandru cel Bun, Neamț, într-o singură încăpere funcționează și cârciuma, și un magazin sătesc mizer.

Revoluțiile își devorează fiii?

Se pare că da. Uitați-vă la Marea Revoluție Socialistă din Octombrie, de la care, în acest an, se vor împlini 100 de ani. Ce a rămas din ea? Nimeni nu mai strigă: ”LE-NIN!, LE-NIN!”. Istoria e o minciună. Lenin, genialul conducător al proletariatului muscălesc, omul cu bărbuță și șapcă muncitorească, nu mai e decât o mumie la Kremlin. L-a omorât Stalin, cel mai mare criminal al omenirii. Când Ulianov le-a spus proletarilor ruși că ”s-au îmburghezit”, a dispărut de pe arena istoriei. Kaputt!

Nici cu ”Loviluția” noastră nu e mai altfel, deși, chipurile, ne-a scăpat de comunismul cenușiu, azi numit ”ciuma roșie”. Decembrie ’89 este, pentru români, un reper esențial. Răzmerița românilor a fost numită ”marea brambureală”, ”un banc răsuflat”, ”circ național televizat”, ”micul deranj”, ”o simplă bolunzeală”, ”lovitură de stat”… Totuși, comunismul s-a prăbușit cu sacrificiul celor mai buni revoluționari ai țării. Nu toți români au ieșit în stradă în ’89, unii au privit Revoluția la televizor, alții au stat ascunși după perdea. Au ieșit la luptă doar oamenii de bună calitate, educați, competenți în profesiile lor, cunoscători ai modului de viață din Occident. Cei care s-au săturat de promisiunile comunismului utopie, de simularea democrației. Aceștia au fost românii care au ieșit în stradă și au strigat: ”Jos comunismul!”.

Bătrânii satelor românești, oameni așezați și la locul lor, n-au fost de acord cu execuția Tovarășilor, n-au aprobat mascarada juridică televizată. Sentința lor a fost mai corectă decât cea a completului de judecată. Au zis: ”Nu trebuia să-l hoherească de Crăciun, că a făcut lucruri și bune, și rele”. Dar cine mai ține astăzi cont de spusele bătrânilor…?

În Decembrie ’89, s-a sfârșit o lume și s-a născut o alta. Cine a stat la butoane? Ușor de spus, greu de dovedit. Au existat eroi, victime și teroriști, fără nume și fără chip.

La Piatra Neamț, majoritatea cetățenilor l-au urmărit pe Mircea Dinescu la televizor. Un venerabil profesor pietrean, de 85 de ani, a avut curajul să spună clar: ”La Piatra Neamț a fost circ, nu revoluție!”. Revoluționarii pietreni, adunați la Județeana de Partid, de pe str. Alexandru cel Bun, au cântat colinde și au ascultat îndemnurile preotului Țuțuianu de la Biserica de pe Valea Viei. La câteva zile de la declanșarea Revoluției, cadrele didactice, adunate la Casa de Cultură din Piatra Neamț, pe bază de convocator, au dovedit că sunt lipsite de un lider clar. Toți voiau să facă parte din prezidiu, toți se victimizau, toți erau revoluționari. Un profesor de mare prestigiu se ridica în picioare din prezidiu și repeta intermitent, din 5 în 5 minute: ”Am făcut frig. Am făcut foame. Am trăit în condiții mizere. Așa nu se mai poate! Ați auzit de frigul lui Ceaușescu?”. Și nu spunea nimeni, deși toți știau, că revoltatul cu pricina, pe vremea ”bandiților de comuniști”, a fost director de liceu, și la Bicaz, și la Piatra. Iar apoi, pentru ”indignarea” dumnealui, Țara, minunata noastră patrie, l-a trimis în Parlament, să fericească poporul. Nu l-a fericit. Din cauza incompetenței ce domnea în primul Parlament al țării. Ne-a povestit, în schimb, cum servea cafeaua în fiecare dimineață la subsolul Casei Poporului, servită de o bucătăreasă grasă și respingătoare, cu un polonic mare. Poate de aceea Revoluția Română trebuie comemorată în fiecare an.

”De aceea am murit noi la revoluție?”, s-au întrebat revoluționarii bronzați, minoritarii de pe ”Côte de Cuiejdi”, după ce au furat din Județeana de Partid și covoare, și aparate de radio, și tablouri, plus veioze.

Să clarificăm lucrurile: la Revoluția Română, nu au participat toți cetățenii. Au fost revoluționari doar miile de oameni care s-au scuturat de amorțeala cu iz de paralizie, în care i-a scufundat societatea socialistă multilateral dezvoltată. Oamenii muncii, care au avut curiozitatea să vadă cum se trăiește și altfel. Acești oameni au ieșit din proprie inițiativă în stradă, la Timișoara, Caransebeș, Cluj și București, unde au rezultat persoane ucise, rănite sau reținute, până la fuga dictatorului.

Lucrurile s-au complicat când a apărut certificatul ”revoluționar cu rol determinant”, care însemna o indemnizație de gratitudine de 2.020 lei/lună. Atunci, toți ”revoluționarii” pe post de gură-cască s-au considerat neîndreptățiți. Au protestat, au făcut memorii, au arătat cu degetul acuzator. Comisia Parlamentară a Revoluționarilor din Decembrie ’89 a lucrat non-stop pentru potolirea ”revoluționarilor” neapreciați. Și, bineînțeles, s-a apelat la ”piloși”. Gurele rele pretind că doritorii au dat și 600 euro pentru un certificat de revoluționar fals, o indemnizație de…, știți dvs. cât.

Paradoxal sau nu, cercetarea a fost încununată de succes. Un număr destul de mare de revoluționari au primit, pe nedrept, titlul de ”Luptător cu rol determinant”. Numărul total, de 3.505 de persoane, nu mai corespundea cu realitatea (sursa – Agerpres). Mulți au primit, pe NEDREPT, începând cu 1 ianuarie 2015, indemnizația lunară de 2.020 lei. Urmarea e ușor de dedus: prejudicii bugetului de stat. Exemple: Constanța – 157 de persoane, prejudiciul estimat la 6.977.080 lei; Craiova – 125 de persoane, prejudiciul estimat la 5.555.000 lei; Reșița – 228 de persoane, prejudiciul estimat la 10.132.320 lei; Arad – 68 de persoane, prejudiciul estimat la 3.019.200 lei; Brașov – 330 de persoane, prejudiciul estimat la 14.665.200 lei. Statistica asta mă duce cu gândul la cum e caracterizat românul. Cică munteanul e deștept, olteanul – șiret, moldoveanul – romantic, numai că… toți au furat!

Și revoluționarii eroi au intrat sub brazdă, pentru Țară. Halal ”revoluționar cu rol determinant”!

Și la ora actuală, deci după 27 de ani de la Revoluție, sunt persoane care susțin că au luptat în Decembrie ’89, în localitatea lor natală sau aiurea, și solicită titlul de ”revoluționar…”, evident, cu drepturile bănești aferente. Din urbea noastră, au fost admise cereri pentru 32 de persoane ”care nu au primit până în prezent drepturile bănești aferente, datorită intervenției organelor de urmărire penală”, după cum informează gazetele locale.

Și astăzi îmi amintesc cum dl. primar Ion Rotaru și vicele său, prof. Gh. Dumitreasa, depuneau, în fiecare lună decembrie, o coroană cu flori la Monumentul Revoluționarilor din fața Județenei de Partid, pe unde nu aveam voie să trecem în vremea celebrei Maria Gheorghe. Dacă actualul primar de la Alexandru cel Bun înțelegea importanța momentului, uite că mai sunt români care ignoră cu totul istoria. Știți că există români care nu-și mai amintesc nimic despre Revoluția Română? De ce oare? S-au sastisit de vorbe goale? Probabil s-au săturat să zărească într-o parte îmbuibarea, ciocoismul, nepăsarea și, în altă parte, sărăcia lucie…

Curios e altceva: și în comunism, indivizii despre care facem vorbire trăiau tot capitalist.

Prof. Dumitru RUSU