«Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia și o aflaseră toți pelerinii care veniseră în Ierusalim și împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paștilor. Toți voiau să vadă pe Iisus și pe Lazăr. Deci, când toți cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii și fariseii se umpleau de venin, vrând să-L omoare și pe Iisus și pe Lazăr. Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.
Cei simpli și curați, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim, s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum. Iisus le-a prețuit dragostea. Și-a împrumutat un asin – că era sărac.
Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim. Toată gloata aceasta, noroadele, aveau o bucurie ca niciodată. Numai fariseii nu se bucurau, ci bucuria tuturora le învenina și mai rău inima. Nici Iisus nu se bucura, dar cinstea bucuria pe care o vedea. Toți care-L cunoșteau în Ierusalim ieșiseră întru întâmpinarea Lui.
Iisus a mers la Templu și l-a găsit prefăcut de slujitorii lui în ”peșteră de tâlhari”. ”Tâlharii” negustoreau suferințele și păcatele poporului, pe Dumnezeu și suferința.
Gestul lui Iisus a înfuriat pe mai marele Templului, pe bătrâni, cărturari și farisei, care s-au sfătuit: ”Cu orice preț trebuie să-L ucidem, fiindcă mulțimea se ia după El”.
Când aceștia se sfătuiau să-L ucidă, orbii și șchiopii se apropiau de El în Templu și i-a vindecat. Iar copiii crescuți la Templu au venit cu ramuri în mâini, cântându-I ”Osana, Fiul lui David!”» – Sf. Arsenie Boca.
Sâmbăta dinaintea Floriilor marchează o sărbătoare importantă în conștiința creștinilor – biruința morții, prin învierea lui Lazăr de către Mântuitorul Iisus Hristos.
Tradiția spune că, după ce a fost înviat de Hristos, Lazăr a mai trăit 30 de ani, apoi a murit. Având totdeauna în fața ochilor imaginea iadului, din cele patru zile cât a fost mort, Lazăr nu a mai zâmbit niciodată.
A fost îngropat în localitatea Larnaca, din Cipru. Peste mormântul lui, s-a zidit o bisericuță. Pe la 890 d.H, împăratul Leon Înțeleptul, care avea o mare prețuire față de Sfântul Lazăr și care a compus stihirile de la vecernia Sâmbetei lui Lazăr, a mutat moaștele sfântului la Constantinopol, capitala imperiului.
În calendarul popular, există un personaj care îl întruchipează pe Sfântul Lazăr – Lăzărel. Personaj straniu, abia conturat, Lăzărel pare a fi un spirit al vegetației, a cărui moarte prematură este pusă pe seama ”ceasului rău”, a nașterii într-un moment nefavorabil, a ”dorului de plăcinte”, pe neîndemânare sau pe încălcarea unor interdicții legate de cultul vegetal.
Lăzărel sau Sâmbăta Albă este ziua în care străbunicii noștri se îmbrăcau cu veșminte albe, care simbolizează învierea și puritatea.
Potrivit tradițiilor, în Sâmbăta lui Lazăr se face o plăcintă mare și se mănâncă, se bea vin, pentru vigoarea corpului în timpul postului ce mai urmează.
Evident, el nu are nicio legătură cu cel pe care Biserica ortodoxă îl prăznuiește în această zi: Sfântul Lazăr din Betania, cel pe care Mântuitorul l-a înviat din morți, săvârșind astfel cea din urmă minune înaintea Intrării în Ierusalim.
