Amintiri din Epoca de Aur I – Mărioară de la Neamț

Pe cei care am trăit-o, Epoca de Aur ne-a ținut împachetați în supunere, teamă, ignoranță și foarte multe lipsuri. Am fost unul din cei care și-au încheiat nunta la ora 22:45, fiindcă restaurantele se închideau la ora 23:00. Am apucat să ajungem, eu și soția, în apartament și… am rămas pe întuneric. Se întrerupea curentul electric pe timpul nopții, se făcea economie. Noroc că aveam lumânările de cununie și le-am aprins.

Se făcea economie de energie electrică peste tot, adică și în industrie, asta era culmea! Lucram într-o turnătorie de fontă și, la schimbul III, primeam telefon de la Stația de conexiuni electrice: ”Vezi că, peste 20 de minute, te dau afară”. Asta însemna că decupla energia din fabrică. ”Mai lasă-mă o oră, frate, că am oale pline cu fontă la turnat, mai lasă-mă o oră!” ”Nu pot, ce dracu’, vrei să mă închidă? Hai, jumătate de oră, niciun minut în plus”. Mă rugam de dispecerul de serviciu ca și cum m-aș fi rugat pentru mine, ca și cum aș fi avut eu personal o treabă de făcut, nu că lucram pentru economia națională multilateral dezvoltată.

 Cum defulam? În general, în lectură și, într-o oarecare măsură, în vizionarea de filme. Iar cei care aveau o cât de mică înclinație către vreun domeniu artistic mai aveau posibilitatea să participe la activitățile cultural-artistice.

În 1986, eram deja cunoscut în Roman ca textier și instructor de brigăzi artistice. Făcusem brigăzi, în fostul festival ”Cântarea României”, la IMR, la ICSMAAP (Întreprinderea Comercială de Stat pentru Mărfuri Alimentare și Alimentație Publică), la IM Ceahlăul din Piatra Neamț, la Întreprinderea Smirodava. Eram pe finalul unui concediu medical, după ce îmi rupsesem piciorul.

Paranteză pentru explicație:

Era în 1987 și se anunțase vizita lui Nicu Ceaușescu la Uzina de Țevi din Roman. Activul de partid a intrat în alertă și a oprit producția în uzină, ca să vopsească și să văruiască totul. S-au vopsit și gardurile de pe strada Ștefan cel Mare, pe unde urma să treacă oficiala coloană.

Cuiva din activul de partid i-a venit în minte: ”Dar dacă se oprește tovarășul și la IMR?” Așa încât s-a oprit producția și în IMR și a început curățenia. Prin curtea fabricii, prin hale, pe acoperișuri! Ei, pe un acoperiș fiind eu, cu o echipă de muncitori, în schimbul II și într-o zi de salariu – când oamenii erau întotdeauna mai… veseli și mai puțin atenți -, am reușit să am  piciorul chiar sub o grindă metalică de vreo două tone, pe care muncitorii o scăpaseră din suporți. Evident, nu s-a înregistrat ca accident de muncă…

A urmat o gheată de ghips și un scurt concediu medical.

Așadar, când mai aveam vreo câteva zile de concediu medical, m-a sunat domnul Serafim Lungu, pe atunci directorul Întreprinderii de Volvatir din Târgu Neamț, ca să mă roage să fac o brigadă artistică pentru fabrică. A doua zi, a trimis o mașină, care m-a dus la Târg, și m-am prezentat la biroul directorului. Am remarcat în fața ușii peste 20 de femei în halate de lucru, care așteptau.

Am intrat, sprijinindu-mă în baston, domnul Serafim s-a ridicat, cât era de mare, de la birou, mi-a întins mâna și cu cealaltă mi-a tras o scatoalcă pe umăr de era să cad, în semn de consolare pentru starea mea: ”Las că-ți trece. Stai jos. Bei un coniac? Bei, cum să nu bei? Și-o cafea…”

Totul pe repede înainte…

Până să vină cafeaua, m-a pus în temă: ”Ți-aduc 30 de fete… nu, îți aduc mai multe, ca să faci o selecție. Le fac niște fuste scurte și, când s-or învîrti ele pe scenă, vreau să  aud cum sar nasturii prin sală!”.

Bem coniacul și cafeaua, punând la punct amănuntele; urma să iau subiectele pentru text ”de la băiatul ăla de la UTC și de la doamna Geta, de la sindicat”.

Îl întreb: ”Dvs., personal, ce ați ataca în brigadă?” ”Ai văzut ce e la ușa mea? Dom’le, femeile astea-s nebune… au șefe de atelier, șefe de secție, UTC, sindicat… ei, nu, ele numai la mine vin: «Dom’ director, vreau casă, vreau butelie… Dom’ director n-am lemne, mi-a murit soacra…». Nu mai pot, dom’le, sunt sufocat, mă crezi? Ei, dacă ai putea să faci o scenetă, un scheci ceva, cu fetele astea, poate le facem să se dezbare de obiceiul ăsta”.

Lucrurile s-au desfășurat bine apoi. Am luat niște date de la sindicat și UTC, m-am plimbat puțin prin fabrică și mi-au mai venit niște idei, iar în următoarele zile, am scris textul.

Era o serie de scenete legate între ele prin cântece foarte cunoscute, având textele modificate.

Pentru ”durerea” directorului Serafim Lungu, de pildă, folosisem melodia ”Mărioară de la Gorj”, cu un text care era:

”Mărioară de la Neamț/ Mărioară de la Neamț/ Ai de obicei un vector/ Să te duci doar la director/ Cât e el de măricel/ Mai ai șefi până la el/ Mărioară de la Neamț/ Învoire, butelie/ Casă pentru nea Ilie/ Și un teu pentru sector/ Nu le ceri la director!”.

Întreprinderea de Volvatir Târgu Neamț avea câteva particularități la vremea aceea: era o întreprindere care nu avea rebut. Nu pentru că s-ar fi lucrat perfect, ci pentru că așa era structurat procesul de producție: tot ce avea defecte se încadra, ca atare, într-o altă categorie de produse. Era întreprinderea la care planul se realiza 150-165%, pe bune, fără să se ”umfle” cifrele. Salariile erau corespunzătoare planului realizat, deci se câștiga foarte bine. Și mai conta un amănunt: directorul Serafim Lungu fusese coleg de facultate și cu ministresa de atunci a Industriei Ușoare, Lina Ciobanu.

Am selectat cele 30 de fete, fiindcă directorul ținea (nu știu de ce) la cifra asta. În zadar, i-am tot spus că sunt mult prea multe, că sunt greu de dirijat și de urmărit în scenă, că nu am text pentru atâtea persoane, el o ținea pe-a lui: ele trebuiau să se învârtă, cu fustele lor scurte.

În privința textului, nu trebuia să-mi fac probleme, puteam să le dau texte doar la vreo 5 fete, restul, în viziunea artistică a domnului Serafim, aveau să fie un fel ”corp ansamblu”, de figurație…

În sfârșit, cu mofturile de rigoare – ”De ce nu-mi dați mie replica asta și i-o dați Marianei, că ea e sâsâită” – am început repetițiile. Nu mergea prea ușor, fiindcă fetele arătau bine, nu-i vorbă, dar atât.

A fost, totuși, o perioadă interesantă pentru mine, fiindcă am stat câteva zile în Târgu Neamț, cazat la o familie de oameni foarte de treabă, și am rămas impresionat de ospitalitatea, amabilitatea și jovialitatea târgnemțenilor. M-am simțit ca în mijlocul unei uriașe familii, fiindcă părea că toată lumea cunoaște pe toată lumea…

M-au lăsat cu gura căscată vitrinele magazinelor, în care se lăfăiau deodorante și săpunuri ”Fa” și ”Rexona”, parfumuri ”Chanel” sau ”Helena Rubinstein”, când nicăieri în România, în magazinele ”de stat”, nu se găseau asemenea produse. Să mai spun și că majoritatea fumătorilor fuma Kent sau, în cel mai rău caz, BT?

Era altă lume, parcă eram în altă țară, unde se vorbea, totuși, limba română. Explicația era că, acolo, rețeaua de magazine aparținea cooperației, care avea alt sistem de aprovizionare și alte surse…

Ca să aibă un spectacol de avanpremieră, în perspectiva concursului la care urma să participe în toamnă, directorul Lungu s-a gândit să prezinte brigada, cu ocazia inaugurării cantinei, o clădire mare, cu etaj, dotată foarte modern pentru timpul acela. La inaugurare, fuseseră invitate toate notabilitățile județene și locale, în frunte cu prim-secretarul Maria Gheorghe.

Ca să fie sigur că totul e în regulă, tovarășul director a vrut  să ”vizioneze” brigada.

Zis și… executat. În sala Casei de cultură, brigada pe scenă, eu, Serafim Lungu și câteva tovarășe de la sindicat, plus ”băiatul ăla de la UTC”, în sală. Totul decurge cum nu se poate mai bine, directorul se amuză, îi place, le încurajează pe fete – ”Bine, măi Aurico! Nu știam ce talent zace în tine”, ”Ah, Tanțo, ce le mai zici!” -, până la momentul ”Mărioară de la Neamț”. Nu începe bine cântecul, că Serafim Lungu sare din scaun ca aruncat de un resort și începe să urle: ”Stop! Stop! Opriți imediat!”

Apoi, întorcându-se către mine: ”Ce faci, dom’le, mă bagi în pușcărie, ori ce?” Interzis de surpriză, abia reușesc să îngaim un ”Nu…”. ”Cum, nu? Păi asta ce-i? Ce crezi că e, nu e de pușcărie?”

Eu încerc să înțeleg: ”Stați puțin, dar ce s-a întâmplat?” ”Ce s-a-ntâmplat? Mai întrebi ce s-a-ntâmplat, după ce că bagi subversive?” ”Dom’  director…”, încerc eu. ”Și-mi mai zici și domn! Păi eu nu sînt domn, băi omule, eu sunt membru de partid”. ”Da”, zic eu, ”și?”

”Tu ori te prefaci foarte bine ori ești chiar prost: cine e Mărioară de la Neamț?” ”A, e o fată din întreprindere care, în loc să se adreseze șefilor ei, vine direct la dumneavoastră… Știți că mi-ați spus atunci, când am discutat despre text…” ”Lasă, dom’le, cu fata, cu prostiile astea, eu te-am întrebat limpede: cine e Mărioară de la Neamț?” ”Păi, i-am zis Mărioară fiindcă am luat cântecul  ăla pe care-l știe toată lumea, Mărioară de la Gorj” ”Și de ce nu i-ai zis… Aurica de la Neamț, de exemplu?” ”Păi, nu mergea, fiindcă așa e cântecul, ”Mărioară de la Gorj”.

Îl vedeam că începe să se calmeze și asta doar pentru că, într-adevăr, mă considera prost. ”Băi omule, te mai întreb o dată și gândește-te bine: cine e Mărioară de la Neamț?”

Sigur că și eu îl consideram prost, devreme ce o ținea pe-a lui, cu cine e Mărioara. ”O fată, dom… tovarășe director”.

Serafim Lungu și-a tras o palmă zdravănă peste frunte, exasperat: ”Pe cine o mai cheamă Maria, Mărioara deci, din județul nostru?” mă întrebă, privindu-mă fix în ochi.

Abia atunci s-a produs declicul în mintea mea: ”Aoleu…”

”Aha”, zise directorul, ”acum ai înțeles cum e cu pușcăria, da? Sceneta asta o scoți”. ”Dar e bună, schimb numai numele”. ”Ce vorbești, după ce au repetat două săptămâni cu Mărioară, sigur la inaugurare se găsesc vreo zece să zică tot Mărioară. Nu, mai bine nu”.

Nu, mie nu-mi trecuse prin minte asocierea aceea, dar eu nu eram din sistem. Ei, cei din sistem, erau formați în sensul acesta, să interpreteze orice, să prevină orice atingere adusă sistemului, dar mai ales omului; celui mai iubit, academicianului de renume mondial, dar și mai jos, primului secretar de județ sau vreunui secretar mai mărunt, dar tot cu funcție.

Nu, nu-mi trecuse prin minte că se poate gândi cineva că Mărioara din brigadă, care mergea la director să ceară butelie, ar putea fi Maria Gheorghe, prim secretarul de atunci al județului, cunoscută pentru  închistarea și duritatea de care dădea dovadă tot timpul.

Mi-a relatat un fost membru al Comitetului județean de partid o întâmplare: se discuta, la județeana de partid – care trebuia să știe tot, să avizeze tot, fără ea nu se putea -, repertoriul Teatrului Tineretului pentru luna ianuarie. Se citeau titlurilor pieselor, pe zile; se ajunge la 7 ianuarie, când era programată piesa ”Bătrâna și hoțul”, de Viorel Savin. Se trece la 8 ianuarie, când unul din secretari, cel cu propaganda, spune: ”Nu, pe 7 nu e bine”. ”De ce?” întreabă câțiva. ”Că nu e bine, trebuie schimbată piesa”. ”Dar de ce?” ”Citiți dracului titlul, nu mai puneți întrebări idioate”, a răspuns propagandistul. Și atunci s-au luminat toți; da, domnule, ”Bătrâna și hoțul” de ziua de naștere a tovarășei Ceaușescu?!

Nu se glumea cu așa ceva. Și nici nu se putea da vina pe neatenție. Era delict de partid. Avea dreptate Serafim Lungu când mă întreba dacă vreau să-l bag în pușcărie.

• va urma –

Dan AILINCĂI