Personalitate notorie, scriitorul Nicolae Breban s-a numărat printre nominalizații Premiului Național Anual ”Ion Creangă” pentru proză, Opera Omnia, care s-a decernat, recent, la Humulești. Academicianul născut la Baia Mare a fost cel mai bun prieten al poetului Nichita Stănescu, de care l-au unit proveniența dintr-o clasă blestemată, dar și idealurile estetice. În opinia sa, România actuală e deriziune, e zăpăceală mare, iar educația șchioapătă din cauza unor miniștri incompetenți și aroganți.
– Cum considerați conturarea proiectului Premiul Național Anual ”Ion Creangă” pentru proză, Opera Omnia, de la Neamț?
Mă bucur că s-a profilat acest proiect formidabil, de a crea un premiu național anual pentru proză, care să facă, poate, simetrie cu Premiul ”Mihai Eminescu” de la Botoșani, pentru poezie. Este o ambiție splendidă a zonei dvs. și îi felicit pe toți cei care s-au înhămat la această idee, pentru că nu-i ușor să aduni scriitori și să oferi recompense celor care merită, care au o operă importantă pentru premiul națiunii. Am mai fost la Piatra Neamț acum vreo doi ani, invitat fiind de dl Cristian Livescu, dar mai mult în trecere, pentru că n-am zăbovit prea mult. N-a fost ca acum, un mediu sărbătoresc.
– A existat o vreme când colegii dvs. s-au speriat că scrieți atât de mult?
Da, pentru că românii scriu bine, dar scriu puțin și se obosesc repede, dar probabil la mine este și o tenacitate nemțească – eu sunt jumătate neamț – și singura mea salvare a fost cantitatea, pentru că nu am fost precoce. Înainte mea, au debutat D.R. Popescu și Fănuș Neagu, cu câteva nuvele. Pe vremea aceea, nuvela avea mai mult succes, pentru că romanul se spunea că-i imposibil să-l scrii. Erau condiții draconice, un roman sub comunism, în perioada de final de stalinism, trebuia să conțină și elemente politice foarte dure, foarte brutale: mediul de uzină, activistul de partid, prietenia cu URSS, lupta de clasă, condamnarea și macularea, calomnierea marii burghezii, a țăranilor care rezistau la furtul pământului numit colectivizare.
– Opera lui Nicolae Breban nu încape pe un singur raft. Ea numără peste 20.000 de pagini, ceea ce face din dvs. unul dintre cei mai prolifici scriitori.
Sunt 20 de romane și vreo 10-15 cărți de eseuri, memorialistică. Sunt bucuros că am ajuns până la această vârstă ca să pot să-mi închei opera. Visul meu din tinerețe n-a fost capodopera, ci opera, or, la români, mai ales la românii din sud, valahii, influențați de francezi, interesul este pentru capodoperă. Eu sunt neamț și mă gândesc, ca nemții sau ca rușii, la un sistem de opere.
– Ați fost cel mai bun prieten al lui Nichita Stănescu, dar și al lui Matei Călinescu.
Cu Nichita, m-am împrietenit în tinerețe. În 1958, ne-am cunoscut și am devenit prieteni rapid, el avea 25 de ani, eu 24. Amândoi eram cu ”o pată pe cap”, proveneam dintr-o clasă blestemată și nu aveam nicio șansă, nu de a ajunge mari scriitori, dar nici de a ajunge scriitori, pentru că, atunci, în plin stalinism, se promovau toți copiii de muncitori, de țărani săraci, etc, etc, și a trebuit să ne strecurăm. Am creat un grup literar, format din alți câțiva prieteni, tot așa pătați: poetul Cezar Baltag, copil de preot fugit din Basarabia, poetul Grigore Hagiu, copil de om înstărit și evacuat de pe pământ și din casă…
– Ce v-a unit de Nichita?
În primul rând, faptul că simțeam că facem parte din posibilele victime ale sistemului, dar și idealurile estetice. Visam cu toții o mare literatură, nu numai a noastră, dar și română, ceea ce părea total absurd pe vremea aceea. Visul estetic însemna autonomia artei, adică o artă care să nu fie influențată de niciun fel de morală, nici proletară, nici bisericească. Nichita ținea foarte mult la viață. Din păcate, a trăit-o puțin cam nebunește, mai ales în ultimii 10 ani, dar a avut forța să publice vreo 24-25 de volume și a impus un stil nou în lirica românească, cred că și europeană. Este, însă, foarte puțin cunoscut în Europa, pentru că n-a călătorit. Nichita a revigorat tot stilul liric românesc după modernismul anilor ’30-’40.
– Ați văzut multe, ați trăit multe. Cum e România actuală, văzută prin ochii scriitorului Nicolae Breban?
România actuală e deriziune, e zăpăceală mare. Românii nu înțeleg cum de nu se potrivește libertatea cu traiul decent, cu calmul politic, cu faptul că pot fi aleși, în sfârșit, într-o alegere democratică, liberă, secretă și universală, cum de nu pot fi găsiți adevărații lideri ai acestei națiuni. Noi, în ultimii 27 de ani, am importat unele modele străine, care erau eficace acolo, la ele, dar nouă nu ni se potrivesc. Vă dau exemplu acest capitalism barbar, acest liberalism in extenso, care a însemnat privatizarea întregii proprietăți de stat, dar, de fapt, în esență, a condus la distrugerea tuturor instalațiilor fixe, create chiar de comunism în perioadă mai liberală, printre care o bună parte dintre ele erau funcționale și eficace.
– Educația?
Educația șchioapătă, pentru că o serie de miniștri, incompetenți și aroganți, care nu întreabă pe cei care se pricep, nu ne întreabă pe noi la Academie, propun tot felul de programe, și de reforme, și de manuale, în care, încet-încet, sunt extirpați tocmai acești suporți ai tradiției și ai existențelor noastre în timp ca și ai unor nume mari. Anul trecut, acel guvern de strânsură a vrut să scoată limba latină din programa școlară. Limba română ca și limba spaniolă, franceză și italiană sunt limbi romanice. Baza limbii române este limba latină. Au vrut să scoată și istoria ori o populație fără istorie nu mai este națiune, ci o simplă populație, o strânsură. Alt exemplu: bugetul la cultură este absolut mizerabil. Nicio țară din Europa nu are așa ceva. Lumea literară este fracturată.
– Spuneați, recent, că adevăratele valori reprezintă mereu o constantă a atacurilor societății, fapt care le crește calitatea și importanța.
În mod absurd, s-au redus toate la o singură valoare: banul. Ori valorile mari ale națiunii nostre și ale Europei sunt, în primul rând, națiunea, limba, credința și apoi valorile specifice ale fiecărei națiuni, mai ales cele ale artei, ale literaturii, ale culturii. România, ca stat, s-a constituit târziu. Anul viitor, vom face abia un secol. Ne-am structurat târziu, ca și încă alte două state din Europa: Germania și Italia. Toate trei au alunecat, în opinia mea, în aventuri de extremă dreaptă teribile, la începutul secolului XX.
– Nu prea i-ați îndrăgit pe poeții de curte…
Pe Adrian Păunescu, l-am îndrăgit și l-am ajutat și eu și Nichita la primele lui volume. După aceea, când s-a apropiat prea tare de Ceaușescu, într-un moment când eu mă depărtam de Ceaușescu, m-am despărțit de el și mi-a părut rău. Să observați în cartea pe care am publicat-o recent, ”Viața mea”, la Editura Polirom, am o jumătate de capitol în care vorbesc despre Adrian Păunescu și Ion Alexandru. Erau doi tineri care au pornit formidabil și, după aceea, s-au împotmolit într-un tip de mesianism-național-ideatic, care se potrivea foarte prost cu ultimii 10 ani ai lui Ceaușescu, care au fost penibili.
– Există scriitori în care ați investit încredere și v-au dezamăgit?
Sunt câțiva prozatori, Stelian Tănase, Ioan Groșan, Mircea Săndulescu care-i în America acum… Am încercat să fac o școală de roman și studiam cu ei arta tipologiei, foarte importantă pentru mine, dar care, acum, așa-zisul postmodernism o dezavuează. Tineri romancieri spun că nu mai este important personajul ori, pentru mine și pentru tot romanul uriaș al secolelor XIX și XX, personajul este cel care a urcat romanul pe cele mai înalte culmi de spiritualitate. Stelian Tănase, Ioan Groșan, Mircea Săndulescu au scris câteva cărți bune și, după aceea, au părăsit această zonă. Groșan nu mai scrie, Stelian Tănase s-a apucat de televiziune, Mircea Săndulescu s-a mutat în America, unde s-a acomodat foarte prost, a început să-i imite pe americani și a uitat tot ce l-am învățat eu. Celebra generație ’80 nu a reușit să dea mari romancieri, pentru că s-a împiedicat și ea în tot felul de teorii postmoderne.
– Nicolae Breban trăiește din scris?
Nu. Eu nu pot trăi din scris, darămite tinerii. Cărțile nu se mai vând, editurile nu mai publică cărți și, dacă, totuși, le publică, nu dau niciun fel de onorarii, distribuția este foarte proastă, critica a scăzut foarte mult, nu mai există mari critici cum erau ,pe vremuri, Ion Negoițescu, Lucian Raicu, oameni care ne-au ajutat enorm să rezistăm și să ne clarificăm. Creația de la un anumit nivel ține foarte mult de autocritică, de conlucrarea unor spirite frătești, identice.
Ana MOISE
