Normaliștii

”Oamenii se împart în două: unii caută și nu găsesc, alții găsesc și nu-s mulțumiți” – Mihai Eminescu.

În perioada interbelică, satul românesc era condus de primar, preot și învățător. Triumviratul Primărie – Biserică – Școală funcționa, brici sau cu opinteli, în funcție de stabilitatea politică și dezvoltarea economică. Cine se considera ”jupânul” satului românesc din secolul trecut? Fiecare din cei trei ”mari”. Primarul se pretindea trimisul partidului de guvernământ în teritoriu. Ca și astăzi. Preotul în odăjdii se credea reprezentantul lui Dumnezeu în comună, iar învățătorul, tobă de carte, era cel mai mare dușamn al analfabetismului. El îi însoțea pe țâncii satului pe drumul cunoașterii, spre cultură și știință. În unele sate, dragostea și respectul față de învățător era atât de mare, încât ministrul Spiru Haret, reformatorul Învățământului, era considerat mai important decât Eminescu, poetul național.

Când o comună era mare și bogată, numărul preoților și învățătorilor creștea mintenaș. De pildă, în urmă cu jumătate de veac, în comuna Săvinești, din coasta târgului Piatra, funcționau doi preoți. Unul conducea parohia din partea răsăriteană a comunei, celălalt partea apuseană, spre Cut. Primul preot cocheta zilnic cu paharul, la Hareta, crâșmărița satului, și mai mereu avea nasul cam roșu. Al doilea era slujitor credincios al Bisericii, ținea slujba cu har, asculta de enoriași și aducea bani acasă, la preoteasă, care îi sorta și îi călca cu mașina și-i punea la saltea. Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, că s-au prăpădit!

Astăzi, ne propunem să rostim câteva vorbe despre normaliști, despre Apostolii neamului românesc, care ne-au învățat să punem căciulă didactică lui ”a” și să ieșim din nevoi cu ajutorul cărții.

De obicei, Normalistul era un copil smuls de la țară, crescut cuminte în frica lui Dumnezeu și ascultare de părinți. Dacă, din întâmplare, copilul trimis la carte, la târg, era fiul unui țăran amărât, cu opincile sparte și cojocul peticit, prestigiul viitorului învățător ajungea în zenit. Toți sătenii spuneau la unison: ”Vezi, dacă Ion a învățat carte, s-a ajuns, e domn la Cheatra”. Dacă normalistul era și ”fiul satului”, indiscutabil devenea un Domn Trandafir.

S-o luăm cu încetinitorul. Drumul spre profesia de ”dom’ ’țător” era lung, anevoios și cu multe urcușuri. Școala Normală te punea la mari încercări. Viitorii apostoli ai neamului trebuiau să fie ”iuți la minte”, ”inimoși”, ”supuși”, ”respectuoși”. Trebuiau să știe de toate. Să muncească pământul satului cu dragoste, să cânte în strana bisericii, să iubească pruncii, să cânte la vioară. Cine era normalist trebuia să aibă în dotare o vioară, personală, nu împrumutată, și să cânte precum Ciprian Porumbescu. Așa pretindeau Școlile Normale din Piatra Neamț, Roman, Iați, Șendreni-Dorohoi…

Odată reușit, normalistul plătea taxe școlare, se instala la internat și aducea merinde pentru cantină, cu carul: făină de porumb și grâu, fasole, cartofi, perje afumate… conform unei liste. Cine nu respecta regulamentul ajungea primu-ntâi din coada cozii. Profesorii erau severi, te avertizau din prima zi: ”Dacă nu înveți românește, nu termini școala!” sau ”Băiețaș, o să treci clasa când o să-ți vezi ceafa în oglindă!”

Prima amenințare aparținea prof. Har Mihăilescu, poreclit de elevi ”Hârr…” (Cine a fost prof. Har Mihăilescu, puteți reciti aici.) A doua avertizare venea de la proful de mate Capșa, care, la orele sale, făcea adevărat circ cu cleioșii disciplinei sale. Nici profesorul Calistrat Hogaș n-a fost mai breaz cu normaliștii de la ”Vasile Lupu”, din Iași. Glumele lui acide, cu care biciuia prostia, au ajuns până la ”Viața Românească”, unde erau gustate de Sadoveanu și Topârceanu.

După sovietizarea României, școala noastră și-a schimbat radical înfățișarea. Portretul regelui Mihai a dispărut din sălile de curs, limba germană a fost scoasă din programă, iar tov. Ștefan Voitec a introdus rusa obligatorie. Primele cuvinte rusești învățate de români au fost ”davai ceas!”, ”davai palton!”, ”davai lemn!”, ”davai grâu!”…

Și normaliștii au început o viață nouă. Partidul unic le-a dat voie să dea examene de diferență, să ajungă profesori. Acest drept a fost considerat ca o ”ispită” comunistă, pe care mulți s-au grăbit s-o îmbrățișeze, cu încredere. Marea majoritate a normaliștilor din mediul rural nu s-a abătut de la drumul apostoliei neamului. Au stat ca stâncile în fața foametei din anii ’45-’46 și a venirii comuniștilor la putere. Au crezut în menirea lor de educatori.

Exemple de învățători de marcă din județul Neamț, care au slujit cu credință și abnegație catedra, avem cu duiumul: A. Velichi – Dumbrava Deal, C. Filimon – Dumbrava Vale, M. Roibu – Săvinești, E. Forțu – colonia Săvinești, C. Cazacu – Piatra Neamț, Gr. Gârbuleț – Văleni, M. Iacob, E. Cociobanu… Evident, la aceste exemple, trebuie adăugat învățătorul cărturar Mihai David Ghindăoani, al zecelea copil al gospodarului Ion Năstase David și al soției Ecaterina. Flăcăul a promovat cu succes Normala de Băieți din Piatra Neamț, în 1927. Este învățătorul nemțean care a luminat mințile copiilor din Basarabia străbună și satul său de baștină, Ghindăoani. A publicat numeroase articole în ziarul Ceahlăul și revista cadrelor didactice Apostolul. A scos o carte, ”Mândră Basarabie, Dulce Bucovină”. În 2005, editura Timpul, din Iași, i-a publicat ultima carte, ”Crâncenul veac XX și ororile sale”, numită inițial ”Viața mea”, a cărei prefață este semnată de poetul Adrian Alui Gheorghe. Fostul normalist Mihai David Ghindăoani s-a stins din viață la 92 de ani, după ce a cunoscut închisorile dictaturilor carlistă, antonesciană și comunistă. Fie-i țărâna ușoară!

Așa erau normaliștii de odinioară. Știau și cu sapa, și cu vioara, și cu cartea. Iar de remunerat, erau plătiți prost, ca pe vremea guvernării lui Nicolae Iorga. Iată ce relata, la 26 iulie 1926, înv. G. Crupenschi, din Rediu, Neamț, acuzând guvernul: «Un învățător de la țară era remunerat lunar cu 2.500 lei, un notar cu 2.700-3.000, iar primarul avea salar negociabil. Până și picherii de șosele, cu cel mult patru clase primare, erau retribuiți cu 2.700 lei. Reprezentau studiile criterii de departajare? Nicidecum! Învățătorul avea normala, care dura destui ani, notarul 4 clase primare, iar primarul stăpânea ștampila și semnătura. Pe atunci s-a născut expresia ”pune ștampila ca primarul”. Și, totuși, onor ministerul recomanda învățătorilor să se aboneze la Albina, Viața Românească, Gândirea, Ramura, pentru a se cultiva. Un abonament costa 200 de lei» (v. articolul ”Coadă și iar coadă”, apărut în ziarul Ceahlăul din 26 iulie 1999)

După abdicarea regelui Mihai și marea foamete, situația școlii românești a devenit și mai dramatică. Ministerul Educației Naționale a dat publicității decizia privind taxele pentru anul școlar 1948/1949:

«Taxa anuală școlară – 1.200.000 lei

pentru examen de admitere în școală – 1.000.000 lei

pentru laborator și atelier – 100.000 lei

pentru bibliotecă – 100.000 lei

pentru examen de diplomă – 200.000 lei

pentru examen de corijență – 50.000 lei

pentru întreținere internat și cantină – 12.000.000 lei»

Elevii interni erau obligați să aducă: 80 kg făină de grâu, 30 kg făină de porumb, 7 kg untură, 7 kg fasole albă, 60 kg cartofi, 10 kg ceapă, 3 kg săpun.

Nu prea îți venea să rămâi repetent!

Normaliștii nemțeni au slujit catedra cu o devoțiune rară, sperând de la an la an că situația lor materială se va schimba. Când partidul unic, condus de Ghiță Dej, a dat învățătorilor undă verde pentru studii superioare, cei mai mulți din ei s-au înscris la examene de diferență și au ajuns profesori. Altă viață! Cu bătături de ocnași în palme, de la sapă și coasă, ei i-au părăsit pe cei mici, n-au mai stat la despărțit cuvinte în silabe și s-au dus la oraș, la liceele industriale înființate. A fost buluceală mare, toți voiau ”o carieră nouă”, spilcuită, pe asfalt și fără țărani flenduroși.

Cine a citit monografia comune Pângărați, Neamț, a putut afla că, atunci când PCR a dat dezlegare normaliștilor la carte, satul Stejaru (Tunel-ieșire) s-a golit de învățători. Toți s-au înscris la diferențe și au ajuns profesori, evident la materii pe care le considerau tari. Au devenit profesori și foștii învățători Gh. Mircea (matematică), Pompiliu Sferdinschi (română), I. Crișu (fizică), I. Crișan (educație fizică), I. Blaga (română), D. Nichita (geografie)…

Cine a suplinit catedrele rămase libere? Nepoatele și nepoții factorilor de răspundere din comună, absolvenți de liceu care făceau ”buf” la admitere la facultate. La fel de bine putea fi învățătoare și ”Șefuleasa”, nevasta șefului de post din comună, ăla de la Miliție.

Revenind la normalistul de care vorbeam, el a fost zărit pe ulițele colbuitului târg al Pietrei din secolul trecut. Pe atunci, era un boț de humă, din Humulești, Tarcău, Buhalnița sau Hangu… Socialismul luminos nu i-a dat niciodată să mănânce pe săturate, l-a ținut în frig și în mizerie, dar el, ca specie, n-a dispărut din peisaj nici în ziua de azi.

Așteptând într-o stație de autobuz, te poate paște plăcuta surpriză de a vedea, oprind sub nasul tău, un modern mijloc de transport pe care scrie ”Școlile Normale”, care merge până la capătul cartierului Dărmănești, la școlile acelea vechi, de băieți și de fete.

Prof. Dumitru RUSU