First things first, cum ar spune americanul. Adică să începem cu începutul. Între 4 și 6 iunie, la Washington, s-a desfășurat ediția 2017 a Forumului Global al American Jewish Committee (AJC – Comitetul evreiesc american, vezi foto).
Anul viitor, se ține la Ierusalim, în perioada 10-13 iunie. Programul oficial al celei mai importante conferințe globale evreiești era anunțat și cunoscut. Numai clămpănitorii toxici calificați (pardon, analiștii și comentatorii) de la București n-au văzut că luni, 5 iunie, în cadrul sesiunii plenare dedicate liderilor mondiali, era anunțat discursul președintelui român (foto).
Compania era parcă anume aleasă spre a-l evidenția: Nicos Anastasides – președintele Ciprului, Vivian Balakrishnan – ministrul de Externe din Singapore, Gilad Erdan – ministrul pentru Securitate publică și Afaceri strategice din Israel, Kentaro Sonoura – ministrul de Stat pentru Afaceri externe al Japoniei. Mai mult, încă din prezentarea listei de vorbitori se anunțase că lui Iohannis i se va acorda un premiu plin de semnificații, Light Unto the Nations, ”cea mai înaltă distincție a organizației, care se decernează unor șefi de stat sau de guvern în semn de recunoaștere pentru impactul internațional important în domeniul păcii, securității, democrației, promovării valorilor umane”, după cum anunța AGERPRES o zi mai târziu.
Este citat Allan Reich (foto, alături de Klaus Iohannis), membru al Consiliului Executiv al AJC, care a precizat: ”La începutul anului, în timp ce sute de mii de oameni mărșăluiau prin București pentru a protesta față de eforturile discutabile ale Guvernului de a împiedica lupta împotriva corupției, președintele României Klaus Iohannis a stat de partea corectă a istoriei, sprijinind transparența, statul de drept și libertatea”. AGERPRES subliniază accentul pus de Reich pe sprijinirea statului de drept. Într-un mod nu diplomatic, ci perfect înțelept, șeful statului nostru acceptă premiul în numele poporului român.
Această introducere e poate un pic neașteptată, după zile întregi în care nătărăii noștri rău intenționați (pardon, analiștii și comentatorii) au avut dificultăți certe (și) de traducere din engleză în română. Introducerea are tâlcul ei. Câteva clarificări se cer aproape singure a fi explicate – măcar în provincie, unde presiunea interpretărilor otrăvite la comandă este oarecum suportabilă.
Deviza forumului a fost The Power to Act – puterea de acționa. Premiul, al cărui nume înseamnă mai degrabă lumină către popoare, decât lumină asupra națiunilor, a mers spre România exact în 2017, nu mai devreme, nu altădată. Cum evreii stăpânesc de minune arta plasării și valorificării semnificațiilor, nimic n-ar trebui să fie întâmplător. Și nu este! Unul dintre punctele forte din agenda forumului s-a referit la… împlinirea a 50 de ani de la Războiul de 6 zile, ca moment decisiv pentru viitorul Israelului. Cine a jucat totdeauna corect și cinstit cartea Israelului? Cui a recunoscut fostul președinte american Jimmy Carter contribuția fundamentală la încheierea istoricelor acorduri de la Camp David, în 1978? Care țară comunistă nu a îngrădit emigrația etnicilor evrei?… O cronică amănunțită și oficială nu se va scrie niciodată. Din păcate, grija magnifică și, în egală măsură sensibilă, a Israelului – la fel ca și a Chinei – față de soarta României, în momentele de cumpănă din decembrie 1989, rămâne în zona informațiilor ce nu pot fi confirmate, nici negate oficial. Reținem, așadar, lobby-ul evreiesc funcțional și eficient, iar nu ciugulelile mărunte, în genul ”raidului” operat de primarul Dragoș Chitic, ocazie de-a face poză cu premierul Grindeanu în Țara Sfântă. E vorba de a juca în grupa mare, unde mizele sunt pe măsură.
Lipsește, a scăpat ceva? Da, statul de drept. Sâcâitoare expresie. Sau sintagmă. Dacă nu paradigmă, cum latră (pardon, proclamă) apostolii români ai profitului obraznic de pe putere și opoziție, de pe societatea civilă și autoritățile de forță, de pe sindicate și stat, în fine, de pe contrapunerea unor români cu alți români. Statul de drept este traducerea ”implementată” parșiv a domniei legii (the rule of law). Domnia legii e supremă, numai că statul de drept a însemnat, la noi, cel puțin 10 ani de coșmar, de măcel. Regimul băsist, nu altul, a consacrat cu dispreț profund măsluirea legilor și justiției în favoarea stăpânilor. Setea lui de putere și a complicilor (pardon, partenerilor), cu beneficiile materiale aferente, a contaminat țara cu găști dispuse la orice act de cruzime contra românilor. Dacă domnia legii va degenera, așa cum încearcă niște criminali, în domnia celor care fac legi cum vor, suntem terminați.
Ca dovadă că nu numai legile, ci orice poate fi stricat din cuvinte meșteșugite, strigau unii ca din gură de șarpe, duminică, fiecare pe unde nimerea – cu Băsescu la ”supt-trombon” sau Ion Cristoiu ca fosilă reanimată (pardon, maestru etern) – că să ne arate Iohannis ce afaceri americane noi aduce în țară. Sau îl înfierau că n-a pomenit Moldova, Ucraina și Turcia la conferința de presă cu Donald Trump. Hai să fim serioși!
Vremea când Bill Clinton cică lua lecții despre Ucraina de la Emil Constantinescu ține de jocurile copilăriei post-URSS. Bush Jr. aprecia expertiza lui Băsescu în privința Republicii Moldova? Hm, în ce an? 2005, cumva? Ce să vezi, era după Praga – 2004, după aderarea noastră la NATO. Iar Băsescu, e bine de știut, i-a cerut mutarea unui summit (întâlnire la nivel înalt) al NATO de la Lisabona la București. Avea să se întâmple, în 2008. Întrebare: de unde a cumpărat România avioane F16 la mâna a doua?… Evident, statul de drept nu are nicio legătură cu a cumpăra marfă proaspătă, de la sursă.
Dintr-o dată, întreaga expediție în SUA a echipei prezidențiale stă pe altă bază. Dacă vreți, respectând toate standardele de reprezentare oficială, nu e greșit să spunem că președintele Iohannis, cu ocazia omagierii României de către American Jewish Committee, a rămas în SUA pentru o întânire de lucru cu omologul amarican, întâlnire căreia Administrația Trump i-a făcut loc în program. Aceasta e o variantă perfect rezonabilă. Delegația a fost restrânsă, iar experții au avut timp suficient să-l cizeleze, să-l șlefuiească pentru spectacolul ”one on one” de la întâlnirea cu presa. Atuurile – atât ale sale, personale, cât și ale României – erau imposbil de ratat de un autentic președinte republican al SUA. Să ne înțelegem, în relația cu noi, regimul Carter a continuat ce începusem sub republicanii lui Nixon, după împotrivirea față de invadarea Cehoslovaciei. Ronald Reagan, după 1980, l-a trimis pe Ceaușescu la izolare, iar seniorului Bush i-a lipsit puțin să fure Cortina de Fier cu totul de sub nasul lui Gorbaciov. După primul Război din Golf, drumul era clar și fără întoarcere. Sacrificiul făcut de noi pe seama agresiunii împotriva Serbiei (în principal) n-a fost răspălătit cum se cuvine tocmai de democrații lui Bill Clinton, care ne-au amânat cu invitația de aderare de la Madrid (1997) pe mai târziu de era să devenim un popor de bocitori dirijați de Florin Călinescu.
Pe fond, se face că fostul primar de Sibiu este categoric un personaj frecventabil, dezirabil, dacă nu de pus în vitrină (pardon, în grădina cu trandafiri), prin comparație cu premierul revanșard Viktor Orban al Ungariei sau nefericitul președinte ceh Milos Zeman. Sărind peste slovacul Andrei Kiska, confruntat și el cu revizionismul ungar, ajungem la Andrzej Duda al Poloniei, căruia-i revin, ca patronaj politic, republicile baltice, trecând pentru moment peste criza din Ucraina. Dintre ei, la rigoare, contează cehul și polonezul. Niciunul nu se poate supăra pe România. Dimpotrivă, nu uită istoria, ne onorează, ne respectă. Pe de altă parte, Cehia stă bine ca placă turnantă în mijlocul Europei, iar Poloniei nu-i ia nimeni beneficiile (și riscurile) de lider regional. Apoi, KWI al nostru sigur a fost evaluat ca mai bun și coerent vorbitor de engleză decât al limbii oficiale din țara sa. În fine, la Marea Neagră e România. Turcia o ia razna și destabilizează cum și când vrea Orientul Mijlociu, din postura de a doua putere militară a NATO, ba și amenință lumea cu robinetul refugiaților în pauzele de dialog preferențial cu Rusia sau de masacrare a kurzilor. Bulgaria s-a realiniat Moscovei după ”derapaje” cu rege pus prim-ministru sau ministru de externe uluitor ca Nadejda Mihailova (Neiski), marea doamnă a diplomației europene care îl umilea prin cele cancelarii occidentale pe omologul Andrei Pleșu, iar Balcanii de Vest au o singură problemă reală, anume SUA însele.
Peste toate, prin Uniunea Europeană bate vânt de reprezentare militară proprie, de parcă tâmpenia (pardon, proiectul) cu Uniunea Europei Occidentale, continuată zeci de ani după înființarea NATO, nu i-a învățat minte. Aici a intervenit ferm România, prin vocea președintelui, accentuând că suntem membri ai UE și că NATO trebuie să se bazeze pe Uniune. În limbaj diplomatic de înalt nivel, n-avea cum spune mai mult. Sensul, însă, e clar: suntem un pilon de bază, o garanție, totul justificat și de expunerea noastră pe Flancul Estic. Urcarea României dinspre Balcanii cei tulburi spre un front de altă consistență, să zicem cu îngăduință, n-a fost înțeleasă de clăm…, pardon analiști și comentatori. Poveștile și conspirațiile cu hotarul de pe Arcul Carpaților sunt gata topite. A trasa o linie de demarcație pro-americană pe Dunăre reprezintă o subtilă provocare la adresa Bulgariei. Ăsta nu e joc politic și diplomatic; e strategie politică și militară de nivel global, cu accent pe zonele de interes cert. Contribuția puternicelor și influentelor servicii române de informații și siguranță militară, în construirea noii noastre poziții internaționale în jocurile cu miză mare, cam trebuie recunoscută. Cunoscătorii, din țară și străinătate, n-au ezitat niciodată să se încline în fața rolului și devotamentului lor. Doar că, așa e regula, au făcut-o discret.
Ajungând la cele discrete, încă două sublinieri. Iohannis a strecurat perfect, în alocuțiunea sa de la Casa Albă, că – dincolo de politică și diplomație – NATO are un rol și o contribuție la consolidarea civilizației actuale. Orice dezvoltare a temei era în plus. Deloc în plus au fost semnele și gesturile masonice ale celor doi președinți (de exemplu, foto).
”Frații” au înțeles ce trebuie. Pe această linie, bătăia pe umăr de la primirea pe peronul Casei Albe nu e una întâmplătoare. Față de vrăjeala (pardon, miracolul) cu cina în format restrâns, motiv de împăunare pentru Liviu Dragnea, deja sunt adunate dinspre Iohannis elementele constitutive ale unui sentiment de mândrie. Da, e același președinte care, acasă, își caută criticile cu lumânarea. E același președinte căruia în iarnă i-a trecut suspendarea pe la ureche. Miza fiind România, iar Iohannis nefăcându-ne râs, urmează oare trezirea unei nații? Domnia legii, dacă va da roade, cu gândul la clamata democrație stabilă (nu funcțională, asta e din altă istorie!), ar trebui să ducă la eradicarea unei întregi clase politice. Nu peste noapte, în ani, în ani mulți. Lumina dată de Donald Trump îi orbește pe toți denigratorii săi de la București. Faza-i că butonul de stingere/aprindere e la noi. Acuma a funcționat. E și un drum nou pentru întreaga lume. O lume care, ținând cont de supremația SUA, n-are voie să uite ceva fundamental: etalonul pentru democrație se numește Marea Britanie, iar pentru libertăți – Franța.
Pe partea noastră, desigur, avem o serie de așteptări imediate. Nu, nu benzinari de firmă, cultivatori de arahide (era o afacere a familiei lui Jimmy Carter în Georgia – n.a.) ori fabricanți de pantofi. Este legitim să începem cu cele de sistem, care dau claritate și confirmări, de ambele părți. Ambasadorul Hans Klemm, de pildă, e demult în plus pe meleagurile noastre și nu face cinste SUA și președintelui Trump. Fostul ambasador Mark Gitenstein și partenerii de afaceri își fac și de cap nestingheriți în România. După cum și ”maiorul” nostru de la Washington ar cam fi cazul să lase locul unui diplomat luminat și să vină acasă, să dea explicații pentru operațiunea ”Ponta – Maior – Oprea”. Sigur, se poate și altfel, dar atunci ar însemna că toată expediția în SUA nu-i decât o păcăleală de proporții sinistre. O fi oare?… Mare lucru să nu inventăm noi bezna luminată. Pardon de oximoron.
* Rânjetul Rusiei nu se ofilește
După spectacolul mondial și sângeros, transmis în direct de televiziuni, al despărțirii românilor de Ceaușescu, partida rusească rivală celei securiste naționale (nu neapărat pro-occidentale) nu a renunțat nicio clipă să preia, să controleze România în dauna României, indiferent dacă întreagă sau pe bucăți. Am păcătuit pe urmă, ani la rând, crezând că am înțeles înțelesul de neînțeles, ceea ce nici lui Nichita Stănescu nu-i ieșea totdeauna. L-am adulat, de pildă, pe atlantistul Petre Roman contra lui Ilici de Oltenița, fără să bănuim, apoi fără să acceptăm că esența diferenței între rivalul lui Ceaușescu bine pregătit cu de toate, etichetat ca om al Moscovei (Iliescu) și un alt conspirator (Roman) impus de cercuri aparent occidentale, dar și mai rusești în realitate, era doar consistența anturajelor care luptau pentru putere. Clarificările de azi sunt prea târzii și irelevante pentru generația copiilor tinerilor din decembrie 1989.
Drumul nostru spre NATO s-a potrivit mai mult pe dorința și strategia de extindere a alianței nord-atlantice ca sistem plotico-militar. Categoric, am vrut și noi, ca să nu rămânem cu ochii-n mare, fixați adică pe unicul prieten rezonabil.
Pe calea acestei integrări euro-atlantice, am primit teme de îndeplinit, cu subiect și predicat, cu termene și obiective, ca nicio altă țară. Ca un exemplu amar stau umilințele îndurate dinspre Consiliul Europei, vopsit drept mare intrare în Europa acelor vremuri – nu pot fi compensate de un tren de opinci agățate pe clădirea de la adresa str. Kossuth Lajos, nr. 1-3, Budapesta.
Strict pe partea cu NATO, drept este, am semnalat oficial, repede și frumos din 1990. A nu se uita, URSS era în degringoladă, Germania se pregătea de reunificare. Relațiile diplomatice au fost inițiate în 1990, iar în 1993 președintele Iliescu transmitea oficial dorința României de aderare. Cui? Secretarului general al alianței, Manfred Wörner. A făcut enorm pentru țara noastră, căreia, altfel, puțin i-a lipsit să rămână încremenită în Parteneriatul pentru Pace. Culmea, am fost primii semnatari din Europa Centrală și de Est.
Istoria drumului și recunoașterii noastre pentru fidelitate și devotament față de alianță e lungă, dar deloc complicată. Pentru deplina înțelgere, există o referință neaprofundată în România, anume căderea URSS în decembrie 1991. Ulterior, Federația Rusă a crescut și s-a întărit într-un ritm amețitor, călcând și peste crize, și peste Consiliul NATO – Rusia. Drept este, a fost tare încurajată, mai cu seamă de SUA sub Barack Obama, de Germania indiferent de Cancelar și de Franța care se tot frământă să nimerească un președinte și nu-l găsește. Ca țară, nu am înțeles nimic, nici pe sensul reprezentării, drept dovadă stând chiar retragerea aberantă a singurului ambsador de forță avut vreodată la Moscova, cosmonautul Dumitru Prunariu. Bine, în schimb, că NATO – intrată decisiv în zodia lui Donald Trump – a ajuns la vorba generalului Alexandr Ivanovici Lebed de acum peste 20 de ani, când era Secretar al Consiliului de Securitate al Federației Ruse. Americanii se târguiau pentru extinderea alianței, iar rusul le-a urat succes, dacă au bani suficienți.
Viorel COSMA
