”În primii doi ani, plângeam în fiecare zi. Aflam adevărate drame, pe care nu mi le-aș fi imaginat vreodată ca fiind posibile într-o familie. Peste 60% dintre copii ăștia au deficiență mentală din cauza carențelor afective. Avem o fată care vrea mereu acasă. «Acasă», în cazul ei, înseamnă o încăpere fără geamuri și cu lut pe jos. Aici are condiții extraordinare, dar visul ei este să ajungă acasă”.
* ”Nu milă trebuie să le arătăm”
Oana Ionescu s-a născut în comuna Ștefan cel Mare, pe 22 mai 1979. Mama era tehnician agronom, tata maistru și, cum amândoi aveau pasiuni legate de lucruri ”exacte”, au decis ca ambele fete să urmeze Colegiul Național de Informatică din Piatra Neamț. ”Nu mi-a plăcut și nici nu cred că mi se potrivea. Eu am avut mereu o altfel de fire, scriam poezii și nu învățam cu drag matematică și informatică. În plus, în perioada aceea, erau mulți profesori care aveau ceva cu elevii de la țară. Aveam o colegă care a renunțat la școală și a optat pentru o altă «ocupație», iar o profesoară îmi spunea mereu să mă duc după ea, că așa știu «fetele de la țară» să se descurce în viață. Am rămas cu un gust amar. Prin clasa a X-a, m-am hotărât, nu știu exact cum, să dau la psihologie. Cred că așa trebuia. Și tot atunci mi-am spus limpede că vreau să mă întorc «la țară», la Ștefan cel Mare”.
După anii de facultate, frumoși și ”adevărați”, petrecuți la cămin, la Brașov, Oana s-a întors, așa cum și-a propus, la Ștefan cel Mare. Și s-a angajat la Liceul Tehnologic Special. Locul unde avea să descopere că ”nevoile speciale” ale copiilor derivau, sub diverse forme, dintr-o singură deficiență majoră. Nu fuseseră doriți, nu fuseseră strânși în brațe și nici mângâiați, unii nu știau ce înseamnă cuvântul ”mamă”, nu aveau cu cine să-l asocieze.
În certificatele de naștere, majoritatea au liniuțe la ambii părinți. Unii au fost botezați după numele localității în care au fost găsiți – există o fată care a primit numele de familie Podoleanu, pentru că a fost abandonată la Podoleni, de exemplu. În acest context, elevii de la Ștefan cel Mare caută, cu disperare, afecțiunea de orice fel, indiferent că este de moment sau de durată. Uneori se agață de oamenii pe care-i văd pentru prima oară, cu aceeași întrebare: ”Mă iei acasă?”. Au fost unii care n-au rezistat acestui impuls și chiar au făcut-o.
Părerea psihologului e alta: ”Nu sunt de acord să le arătăm milă. Nu de asta au nevoie. Nu le trebuie neapărat nici afecțiune, cât apreciere. Numai așa se pot repara și se pot mobiliza. Un lucru, aparent neînsemnat, pentru ei face diferența între a rămâne la un anumit nivel și a avea voința de a face pasul următor. Și aici trebuie să ținem cont de faptul că noi preluăm copii de la alte centre, când deja lanțul de afecțiune s-a rupt o dată. În primele luni, nimic nu le place, pentru că atașamentul lor a rămas dincolo. Suntem o etapă în viața lor. Trebuie să-i construim ca adulți, să-i proiectăm în viitor, nu să dezvoltăm afecțiune – și atât – față de stadiul lor actual”.
Evident, mulți profesori din liceu au dus rostul lor de formatori mai departe și l-au intersectat cu cel de părinți adoptivi. Au luat copii acasă, fie în week-end, fie în vacanțe, fie în zile oarecare, pur și simplu.
”Nu poate oricine să lucreze aici și, clar, nu poate oricine să fie psihopedagog aici. După ce m-am angajat, veneam și plecam de la școală odată cu doamna directoare adjunctă, care locuiește, și ea, la blocurile din centru, unde stăteau părinții mei. La câteva luni, într-o după-amiază, pe la 15.30, m-a întrebat o colegă ce caut la serviciu. Eu aveam program până la 12 și pentru atât eram plătită, însă niciodată nu mă preocupase asta. Eram în perioada în care cunoșteam copiii, îmi povesteau, îi ascultam, mă duceam acasă și plângeam. Cu acești copii, care nu au conștiința sinelui, nu poți face orice tip de terapie. Și nici nu poți lucra cu ei, dacă tu însuți, ca psiholog, nu ai învățat foarte bine despre autocunoaștere, despre detașare, despre capacitatea de a nu judeca niciodată prin prisma propriilor principii și experiențe, ci prin prisma propriilor lor trăiri. Dacă mă roagă un prieten sau un cunoscut să-i fac terapie, nu funcționează, dar, dacă e vorba despre un străin, n-am nicio problemă”.
* Cuie bătute în nas, prostituție și promiscuitate
Poveștile de viață ale elevilor de la Liceul Special sunt impresionante până la revoltă. De exemplu, două surori, Maria și Ana, pe care lumea le crede gemene, dar, în realitate, între ele există o diferență de un an, au același semn la nas. Mama lor a încercat să le omoare, imediat după ce le-a născut, și le-a aplicat amândurora același tratament: un cui de 20 bătut în nară. Nu i-a reușit și atunci le-a abandonat.
Un alt băiat, catalogat drept ”intolerant”, era marcat profund de faptul că el și fratele lui au asistat la uciderea mamei. Tatăl lor a disecat-o, pur și simplu, cu un cuțit, iar acea imagine sângeroasă i-a urmărit pe amândoi toată viața. A fost un amestec de teroare și de instinct de conservare, care i-a făcut să devină agresivi, de teama ca nu cumva să ajungă victime.
Un alt băiat, cu ură acerbă față de femei, a crescut o vreme, într-o singură cameră, plină de copiii pe care mama lui îi făcuse cu bărbați diferiți. Ea continua să aducă acasă tot felul de bărbați, uneori și câte doi-trei în aceeași zi, și să facă alți copii, de față cu cei pe care-i avea deja.
Toate întâmplările șocante din copilărie și abandonul ulterior i-au marcat pe elevii de la Ștefan cel Mare. Efortul profesorilor de a-i repara, de a-i pregăti pentru viață, în sensul ideal, în care să fie capabili să-și găsească un loc de muncă și să-și întemeieze o familie, este unul remarcabil. Și, de aceea, un tânăr tatuat, care a venit în vizită la liceu, la volanul propriei mașini, marca BMW, este considerat o reușită. Privit din alt unghi, faptul că acel tânăr a făcut ”un pic” de pușcărie pentru furt, este, desigur, un eșec.
Dar, la Ștefan cel Mare, lucrurile, acțiunile, progresele și reușitele au o altfel de unitate de măsură față de restul lumii. Iar profesorii sunt, cu toții, de acord într-o privință: mai ușor este să pregătești un copil normal să devină olimpic decât să înveți un copil ”cu nevoie speciale” să scrie ”mama”.
”Cel mai greu este să-i determini pe ei să-și schimbe felul de a fi și să-i faci să viseze la luminița aia din viața lor: într-o zi vor fi bine. Dar, pentru asta, sunt datori față de ei înșiși să facă tot ce pot și să nu considere că li se cuvine ceva fără niciun fel de efort. Este greu să-i spui unui copil care nu are pe nimeni că trebuie să devină responsabil. Eu sunt un psiholog atipic. În mod normal, un psiholog ascultă, nu dă sfaturi și așteaptă feed back-ul. Aici trebuie să-i spui clar copilului ce are de făcut atunci când vine la tine cu o problemă și să-i dai sfatul cel mai potrivit. Asta fac de 12 ani și-mi doresc să fac în continuare”.
* Alina – sora de suflet
Oana Ionescu are niște principii foarte clare, pe care nu le încalcă. Nu amestecă prieteniile cu relațiile de serviciu, este selectivă și ține la distanță oamenii falși, pe care-i simte imediat. Propriul mod de a lucra cu elevii îl aplică și absolvenților care rămân în școală până-și găsesc un rost. Absolvenți care, uneori, se simt, din nou, ai nimănui. Așa s-a întâmplat cu Alina, o fată pe care, acum câțiva ani, după ce-a terminat școala, familia ei a alungat-o din nou. Oana Ionescu a luat-o acasă.
”A fost respinsă, nici nu vreau să intru în detalii. Am luat-o la mine, i-am făcut mutație și a devenit a doua mea soră. Îi spune «mamă” mamei mele și știe că acolo e casa ei”.
Acum lucrează în Italia, este membră de bază a fan-clubului ”Andra” și este mulțumită de viața ei.
”Ea este și va rămâne sora mea. Și nu pentru că a confirmat și a reușit să ajungă la statutul impus de societate, ci pentru că așa am simțit-o, din ziua în care am luat-o în spațiu. Vine acasă, vorbim la telefon, vorbește cu mama. Pentru ea, noi suntem familia pe care n-a avut-o în copilărie. Dar, dacă nu am fi fost noi, cu siguranță și-ar fi făcut propria ei familie, lucru pentru care se pregătește, de altfel. Asta le spun elevilor care se plâng că n-au mamă și n-au tată. Nu e totul pierdut. Pot să-și facă o familie proprie, care să le ofere acea stare de bine pe care o caută din copilărie”.
Cristina MIRCEA
