Petru Botez: ”Mi-a plăcut să fiu cineva, nu oricine”

”Când căutăm cauzele accidentelor nu trebuie să ne uităm la drumuri, ci la formatorul auto. Până ieri vindea papuci sau era tâmplar, azi e instructor. Și mai e și bâlbâit pe deasupra! Trăim vremuri ale lipsei oamenilor de valoare. E multă superficialitate. Oare candidatul obține corect avizul medicului? Oare psihologul care-l examinează este atent la el sau la achitarea taxei? Oare școlile, care nu pretind ca elevul să frecventeze orele de legislație și semnează fișele știind că vor scoate în trafic niște șoferi autodidacți, n-ar trebui verificate? Nu ne mai place să fim sus, ne mulțumim să fim oricum”.

Petru Botez, formator de-o viață la școlile de șoferi și la liceul auto, a scos în trafic peste 50.000 de conducători auto, de-a lungul anilor. Și, în ciuda vârstei, continuă să fie activ și să predea legislație, în particular, candidaților la șoferie. Serios și exigent, i-a plăcut toată viața ca el să fie cineva, nu oricine.

S-a născut la Iași, într-o zi mare – 24 ianuarie 1937 -, când cântau fanfarele pe străzi, a sărbătoare. Nu se lucra nicăieri, așa că tatăl s-a dus să-l declare la primărie abia a doua zi.

”Tata a fost meseriaș foarte bun, lucra la Notre Dame, care era școală catolică. Am fost și eu catolic, un singur an, când am intrat în clasa I, și pe urmă a început războiul și am plecat în refugiu, la Alba Iulia, în satul Șard. Ulterior, ne-am stabilit la Piatra Neamț. După 7 clase, am urmat școala hidrotehnică, secția de utilaje de construcții. Când am absolvit, m-am îmbrăcat în salopetă și m-am apucat de reparat mașini. Lucram la ITA, aveam sediul unde este depoul CFR, iar hala în care se reparau mașinile era pe platoul din spatele magazinului Petrodava. Acolo am învățat primele reguli. Și tot acolo m-am convins că nu trebuie neapărat să fii membru de partid ca să ajungi șef de autobază”.

După trei ani de salopetă, Petru Botez a plecat în armată, la Balotești, și a devenit erou. Era curier, primea câte un plic sigilat, pe care-l punea, cu grijă, la piept, sub cămașă, și pleca, pe jos, să-l ducă la destinație. Într-o zi, mergea pe traversele de cale ferată, care, la vremea aceea, erau din lemn. Un mecanic a aruncat zgura din locomotivă și se pare că n-a observat că mai erau cărbuni aprinși. Trenul a plecat în drumul lui, iar curierul, care venea în urmă, a văzut cum s-au aprins traversele. A cărat pământ cu vestonul și a stins incendiul.

Fapta lui a apărut în ziarul ”Apărarea patriei” și a fost felicitat de toți superiorii, iar comandantul a trimis o scrisoare la ITA Neamț. După doi ani și două luni, când a terminat armata, i s-a propus să fie conducător auto la școala de șoferi. Pe vremea aceea, erau 3 școli în tot județul, iar cine obținea permis putea conduce orice tip de autovehicul. A optat pentru școala din Bicaz și, 15 ani de zile, a făcut naveta. Dar a avut și rezultate.

Cel mai important a fost că, vreme de 5 ani, școala din Bicaz a fost cea mai bună la concursul ”Stăpân pe volan”.

* ”Nu mă ocupam doar cu instruirea, făceam și un pic de educație, îi învățam pe băieți să nu scuture lingura de piciorul mesei, să se spele, să se poarte frumos”. 

După episodul Bicaz, domnul profesor, cum îi spunea toată lumea și-i spune și astăzi, a lucrat numai la Piatra Neamț. A reușit și aici să ridice în top școlile pe la care a trecut, dar are și trei decepții: un ziarist – împreună cu care a pus la cale o rubrică despre fostele glorii ale sportului – nu a publicat un material despre doi oameni, care știau deja că trebuie să apară, ultima școală de șoferi la care a lucrat, Ciubotaru&Company, n-a urcat niciodată pe primul loc, iar un instructor la care a ținut a pierdut și continuă să piardă multe lucruri în viață, din cauza unei patimi pe care n-o mai poate controla.

* ”Șoferul trebuie să fie cumpătat”

Desigur că, dacă și-ar propune, Petru Botez ar putea scrie o carte despre întâmplările și despre oamenii pe care i-a cunoscut în toată viața lui. Oameni frumoși, care i-a fost elevi, și oameni mai puțin frumoși, cu care doar s-a intersectat, dar nu-i are neapărat la suflet. Întotdeauna preferă să vorbească depre cei din prima categorie.

A făcut șoferi din actori – inclusiv Gina Gulai, Nora Covali și Victor Giurescu -, copii de medici și de polițiști, inclusiv de foști comandanți la județ, de profesori universitari, dar și foarte mulți oameni simpli. N-a făcut niciodată diferențe între vedete și oamenii de rând. A fost la fel de exigent și a avut pretenții la fel de mari de la fiecare în parte.

”Nu-mi pare rău pentru nimic din ceea ce am făcut, ci pentru ceea ce n-am făcut. Am colaborat cu oameni de soi și am avut  mare succes. Doar școala căruțașilor, bicicliștilor și pietonilor, un rod al colaborării cu Moisii, Mihăilă și Antoce, aduna lume, cum avea numai Păunescu la cenaclul lui. Am început să mergem, după ’89, prin diverse puncte din județ și am fost de la Borca până la Roznov și Săbăoani sau Roman. Contează cum te adresezi omului și cum îi explici pentru ca el să înțeleagă esențialul. Contează, desigur, și cu cine lucrezi, iar eu am avut noroc de oameni care-și făceau treaba cu o pasiune extraordinară. Și zic că erau mai meseriași polițiștii dinainte, față de cei de acum. Și nu doar ei, lumea, în general, era altfel. Mai riguroasă și mai serioasă, în primul rând. Bine, erau și lucruri inutile.

* ”Totdeauna am considerat că poligonul este pentru instructorii leneși. Pornirea din rampă se poate face, de exemplu, foarte simplu pe strada de la Palatul Copiilor, nu trebuie să mergi în poligon pentru asta. Iar în poligon se crea atmosfera aceea de stres, cu tot felul de gură-cască pe margine, care abia așteptau să atingi vreun popic. O prostie! Dacă-l dădeai jos, trebuia să cobori și să-l pui la loc, pierdeai din timp. N-am înțeles niciodată de ce trebuia să înveți să pui popicul, în loc să înveți să stăpânești volanul”.

Eu cred în lucrurile care contează. Făcute organizat. De la mâna cu care deschizi portiera, până la felul în care ții picioarele, totul e important. Și cred că șoferul trebuie să fie cumpătat. Perfecționismul e dăunător, cumpătarea e ideală. Propune-ți, ca șofer, nu să ajungi la ora 17 la Craiova, ci să ajungi cu bine la Craiova. Și s-ar putea să ajungi, cu bine, la ora 17. Dar depinde cum îți stabilești scopul”.

* ”Sunt unii care ies la pensie și tot nu-s șoferi”

Petru Botez ține tare mult la exprimare. Să te ferească Dumnezeu să spui în fața lui ”trecere de pietoni” în loc de ”trecere pentru pietoni”, ”tamponare” în loc de ”coliziune” sau ”microbuz de transport persoane”, când tot ce se termină cu ”buz” asta înseamnă că transportă persoane! Ia foc pe loc și te corectează numaidecât. Probabil de la astfel de porniri i s-a tras faima că este ”rău”, când el nu era decât sever și corect. Nu concepe ca acum să fie școli de șoferi care au afișat un pogram pentru orele de legislație, să te duci acolo și să nu fie nimeni.

”Eu plecam la Bicaz la 6 dimineața și mă întorceam la 10 seara. Mi-am sacrificat soția. Dar știu ce șoferi au ieșit de pe mâinile mele. Acum sunt unii care ies la pensie și tot nu-s șoferi”.

Viața de instructor auto, dusă în paralel cu cea de profesor de legislație, n-a fost lipsită de incidente. Unul care s-ar fi putut termina prost a avut loc la Vaduri. La volan era o fată, Oana, o ține minte bine.

”Din sens opus venea un TIR alb, care s-a angajat într-o depășire. Nu avea timp. Oana a cântărit repede situația și a luat decizia corectă. A atins un cal, care era pe acostament, dar a evitat coliziunea cu TIR-ul. Calul a fost reparat în cele din urmă, dar cei de la firma de asigurări m-au purtat pe drumuri, că nu aveau bani. M-au pus să le aduc lista cu toate târgurile prin care se vindeau cai, după aceea o adeverință din care să rezulte ce rasă e calul, dacă e cal sau iapă. Până m-am enervat și le-am cerut, hotărât, banii”.

Ușor nostalgic, cu amintiri vii din vremurile în care șoferii profesioniști de camion dădeau examen cu mașina cu remorcă, încărcată cu pietriș, Petru Botez a trecut în revistă dispariția industriei ”comuniste”: ”Noi fabricam și exportam camioane. Erau fabrici binecunoscute și, pe lângă ele, trăiau altele. Îți trebuia tablă, luai de la Sidex, aveai nevoie de vopsea era Policolorul, aveai nevoie de faruri luai de la Elba, becurile erau aduse de la Fieni… Când s-a rupt lanțul, s-au împrăștiat toate zalele”.

Cristina MIRCEA