23 August – ziua veteranilor de război?

”Istoria nu se judecă, se analizează, se cercetează, e dovada cea mai exactă a devenirii lumii. Nimeni nu poate întoarce timpul înapoi…” – scriitorul Doru Munteanu.

Fiecare etapă istorică își are victimele sale. A scrie despre superba zi de 23 August 1944 – Miercurea Regală -, după ce, aproape jumătate de veac, am aplaudat cu toții cu entuziasm și am elogiat ”Revoluția de eliberare socială, națională, antifascistă și antiimperialistă” e foarte dificil. Totuși, lumea e în plină schimbare. Roata istoriei se învârte mereu. Ieri, de la înalta tribună, discursurile sforăitoare începeau cu ”Stimați tovarăși”, astăzi cu ”Domnilor”. Ieri ne închinam la seceră și ciocan, astăzi facem temenele la Statuia Libertății de peste Ocean, iar americanii ne-au devenit aliați de nădejde, nu mai sunt imperialiști.

Despre fosta zi națională, s-a scris enorm, dar cu scăpări bine gândite. S-a scris numai ce a plăcut partidului unic. Probabil din aceste motive ”insurecția” e considerată când ”superba zi a libertății”, când ”gravă eroare politică”, când ”act de înaltă trădare”, când ”miercurea neagră”. De ce? După această dată, România a fost pivotată, fără voia ei, spre Uniunea Sovietică. Este clar că divorțul României de Axa fascistă a fost un act istoric, inteligent gândit și care merită a fi onorat, o idee deșteaptă, cum puține s-au întâlnit în istoria neamului. Că, mai târziu, toate partidele politice au devenit mai… vocale și au pretins că ele și numai ele au inițiat, organizat și condus ”lovitura de stat”, asta e altă discuție. Aceste pretenții le-au ridicat și PCR-ul prin Pătrășcanu și PNL-ul prin Brătianu și PNȚ-ul prin Maniu. Când Aurică Simion a tipărit ”Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din August 1944”, în ’79, cartea a fost scoasă din librării și trimisă la topit… Nu scotea în relief rolul conducător al PCR în ”revoluție” și n-a avut zile, după cum ne-a informat regretatul istoric Gh. Buzatu, ”deși scotea la iveală adevărul, fir cu fir, cum iese iarba primăvara”.

Clipa limpezirii totale a ”Miercurii Regale” încă n-a apărut, dar rămân amintirile.

Vă mai amintiți cum se defila la Piatra Neamț prin fața tribunei oficiale din zona TT-ului, în cadențe riguros măsurate și imnuri exact articulate? Cum aruncam cu flori, din mers, spre tribuna unde trona încruntată tov. prim-secretar Megy? Pe 23 august, toți truditorii din municipiul nostru, îmbrăcați la patru ace, erau prezenți, la ora 7, pe str. Ștefan cel Mare, pe bază de convocator. În dreptul unui număr, scris cu vopsea albă pe carosabil. Aici, așteptam plecarea spre centru, făcând glume și spunând bancuri politice cu Bulă. Demonstranții erau permanent filați de secretarii de partid, de băieții cu ochi albaștri și de activiștii de partid, tovarăși fără meserie, dar buni de clanță, care erau plătiți regește numai pentru că, în momentul deplasării demonstranților, strigau: ”Ține mai aproape tovarășe!”, ”Privește spre tribună, tovarășe!”, ”Zâmbește, tovarășe!”.

De pe cea mai frumoasă stradă din urbea noastră, manifestanții coborau agale pe Maiacovski (azi Sadoveanu), apoi pe Alexandru cel Bun. Străzile adiacente erau blocate cu autobuze, de la Comunale. Înapoi nu aveau cum merge, așa că… ”Tot înainte, tovarăși!”.

Primii care intrau în actuala Piață Ștefan cel Mare erau pionierii, frumoși, vioi, în uniforme și cu cravată roșie cu tricolor. Trompeții și toboșarii spărgeau liniștea cetății. Erau cei mai aplaudați demonstranți. Urmau sportivii, plini de vitalitate, cu tablouri și steaguri. Grosul truditorilor erau oamenii muncii, de la 8 Martie, IM Ceahlăul Piatra Neamț, CFS Săvinești, Combinatul de îngrășăminte azotoase, Comuna din Paris, Imal, Foresta… Astea erau principalele întreprinderi, care duceau în spate mii de muncitori. Astăzi, colosul chimic de la Săvinești a ajuns o ruină de 600 de hectare, o ruină…

Un mucalit spunea, recent, că ”astăzi, Piatra Neamț nu are muncitori nici pentru o defilare de 23 august”. Au dispărut și uvrierii, au plecat ”afară” vreo patru milioane. România e pe locul II la emigrări, după Siria, care se află în plin război.

Cum bine se știe, sovietizarea României a început odată cu apariția diviziilor bolșevice pe pământul patriei noastre. ”Eliberatorii” au năvălit pe plaiurile mioritice în ’44 și ne-au părăsit în ’58. Ne-a luat cam mult să scăpăm de Ivan, care avea statuie și în Piatra Neamț. Nu se știe cum a reușit Ghiță Dej să-l păcălească pe Hrușciov, dar l-a scos de pe meleagurile noastre. Cârcotașii susțin că Dej i-a promis colhoznicului Hrușciov o vilă, ultimul răcnet, la Huidumani, pe malul lacului de acumulare de la Bicaz. Poate-i așa, poate nu, bine c-am scăpat de muscali! După ultimul război mare, ”lumina venea de la Răsărit”, iar colectivizarea agriculturii tot de acolo.

Colhozul și Sovhozul sovietic s-au mutat în România, numindu-se CAP și IAS. Au urmat naționalizarea principalelor mijloace de producție, au apărut Miliția și Securitatea, bine dotate cu pușcării comuniste. Limba lui Ilici am învățat-o cântând, cu ajutorul lui Ștefan Voitec, iar germana a fost scoasă din școli. La fel s-a întâmplat și în Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Bulgaria, Albania și chiar Iugoslavia. Așa s-a format lagărul statelor comuniste, condus de ”Stalin și poporul rus libertate ne-a adus!”.

Ivanii s-au supărat foc când au intrat în București și nu au găsit picior de Fritz. Mai mult, România avea un rege, un guvern și o Constituție democratică. Rușii voiau să ”elibereze” ei Capitala, n-au privit ”insurecția” cu ochi buni. Le-a stricat planul unei comunizări rapide, fără condiții de stat învins.

Ne aflăm în anul premergător centenarului Marii Uniri și destui români ar dori să știe care au fost actorii principali, ce au gândit și acționat în augustul fierbinte din ’44. Act istoric, salutat și apreciat de unii, respins și contestat de alții. După istoricul Gh. Buzatu, lovitura de stat de atunci a avut aproximativ 30 de ”monștri sacri”. Să le zicem, mari personalități și persoane, deși se împărțeau în ”complotiști” și victime. Majoritatea martorilor oculari și-au consemnat impresiile în tot felul de jurnale, memorii, însemnări, note explicative. Și-au dat seama de importanța momentului, că trăiesc clipe consemnate în cartea neamului. Au vrut și au reușit să intre în istorie prin înscrisurile lăsate posterității.

Ne-au parvenit relatări de la regele Mihai I, Ică (Mihai) Antonescu, gen. C. Sănătescu, maiorul A. Dumitrescu, de la M. Ioanițiu, L. Pătrășcanu (nume conspirativ ”Coca”)… Nu toate documentele s-au păstrat, după cum n-au lipsit nici fabulațiile, gogoșile de sezon, al căror singur rost era să le asigure autorilor poziții fruntașe în filmul evenimentului.

S-a ajuns astfel la ”cearta memorialiștilor”, cu destule probleme rămase controversate.

A fost sau nu Maniu la Palat, în după-amiaza zilei de 23 august?

Simpatizanții liderului național-țărănesc zic că da. Registrul de audiențe, păstrat intact, infirmă, fără dubiu.

Ce rol a jucat col. Dumitru Dămăceanu, șeful Statului Major al Comandamentului Militar al Capitalei, în ziua Z, ora H?

Niciunul. A stat la umbră, sub plapumă, după perdea, ca destul ”eroi” ai Revoluției din Decembrie ’89. S-a arătat după liniștirea spiritelor, după arestarea Antoneștilor. Asta nu l-a împiedicat să prezinte curioșilor nu mai puțin de 10 variante despre desfășurarea ”insurecției”. Ca un viteaz după război. Rezultatul: a ajuns general.

Cel mai mare farsor rămâne plutonierul Dumitru Bâlă, care a relatat, în scris, PCR-ului că el l-a arestat pe Mareșalul Antonescu. Catana a uitat că Regele era ”capul armeții”. Impertinența sa ne obligă la explicații. De ce a mințit?

S-a conformat dorinței oficialităților comuniste. Poate din aceleași motive și gen. Sănătescu, în Jurnalul său, recent publicat, scria că Antoneștii au fost arestați de 4 soldați. Inexact.

Primul care a deschis ușa la ”salonul galben”, unde tocmai se terminaseră contrele dintre suveran și Antonești a fost ”eroul” Bâlă. Atenție, a deschis ușa! Era urmat de subofițerii Dinu Cojocaru, Dumitru Rusu și maiorul A. Dumitrescu, comandantul Informațiilor. Rezumativ, lovitura de stat de la 23 august ’44 a fost înfăptuită de ”un rege hotărât, câțiva oameni de curaj și o armată devotată, Armata Română”, după cum afirmă gen. A. Aldea, participant direct la evenimentele din acel august.

Anii au trecut și, incredibil, 23 august 1944 a picat în uitare, deși reprezintă un act de curaj, de demnitate și voință în apărarea ființei naționale. Nemțenii au, și ei, părerile lor: ”Suntem de acord ca ziua de 23 august să fie serbată, dar nu zgomotos, cum se făcea pe vremea Tovarășului și a Tovarășei. Importanța ei poate fi marcată prin câteva simpozioane sau emisiuni speciale de televiziune despre acest eveniment istoric. Poate fi declarată Ziua Veteranilor de Război”.

Prof. Dumitru RUSU

P.S.: Nu am nicio legătură cu Dumitru Rusu care l-a arestat pe Mareșalul Antonescu.