”Eu n-am program de la 8 la 16, eu muncesc când trebuie să muncesc, indiferent că e zi sau noapte, vară sau iarnă”. De 17 ani întregi, Dedilia Popovici ține laolaltă oameni cu profesii diferite, pasionați de dans, de costumul popular, de scenă, de cântec, oameni care au drag de ideea de spectacol și iubire față de semenil. A ”bătut” localități din toată țara și a fost în mai toată Europa. A adunat aplauze și felicitări, emoții și mulțumiri de la oameni care, deși străini de folclorul românesc autentic, l-au simțit și l-au apreciat. Dedilia Popovici este mereu pe drumuri, între un spectacol și altul, alături de tinerii ei din ansamblu, pe care-i crește ca și cum i-ar fi copii. Anul acesta a fost foarte fericită, pentru că absolut toți ”copiii ei” au luat note peste 9 la bacalaureat, au intrat la facultate, iar un băiat a reușit primul pe listă la teologie, la București.
* ”La mine în sat, sunt și astăzi oameni care fac agricultură cu sapa”
Dedilia Popovici s-a născut pe 1 mai 1963, la Valea Ursului, într-o familie de învățători. Când era mică, era tare mândră că, de ziua ei, se pun steaguri și lumea sărbătorește. Nu înțelegea prea mare lucru din Ziua Muncii, dar era bucuroasă. Și-a petrecut copilăria stând când la bunicii din deal, când la cei din vale, mergând cu gâștele pe ogor, după ce se treiera și rămâneau boabe din belșug pe jos, și făcând serbări cu copiii din sat.
”În sat, era un hambar mare, din bârne foarte solide, dat cu ulei ars, și acolo organizam eu serbări, cu cântece și poezii. Veneau copiii din tot satul, primeau roluri, făceam spectacol în toată regula. Acum vreo 10 ani, m-am dus prin sat, să caut un porc de cumpărat, și m-a întrebat o bătrânică de-a cui sunt. «De-a lui Galavan», i-am spus. Și-a amintit imediat: «A, tu ești fata cu serbările din hambar!». Făceam serbări nu doar în hambar, ci direct pe câmp. Stabileam unde e scena și ordinea în care intra fiecare să recite sau să cânte. Cred că am luat ceva și de la părinți, tata era bun organizator. A fost director de școală. Venea acasă și mă juca în brațe după muzica de la Radio Iași. Așa am învățat să dansez. Avea o voce excepțională, cânta și la vioară. Pe vremea aia, învățătorii studiau instrumente muzicale. Mama mi-a fost învățătoare doar în clasa a IV-a și am luat premiul II anul acela. Era foarte exigentă”.
La 14 ani, Dedilia s-a desprins de părinți, de fratele și de sora ei, amândoi mai mici decât ea, de bunici și de hambarul CAP-ului și a plecat la oraș, la liceu. A stat la internat, cu încă trei fete în cameră și a învățat electrotehnică, așa cum a sfătuit-o mama, care nu-și dorea ca fata ei mai mare să se facă învățătoare și să nimerească undeva pe la țară, fără asfalt, fără apă, fără niciun fel de condiții. Pe vremea aceea, fiecare elev trebuia să aibă și activitate culturală. S-a dus, inițial, la cor, deși avea mai mult ureche muzicală decât voce, iar, ulterior, s-a mutat la dansuri. Instructorul a acceptat-o și, foarte repede, a avut prima deplasare în străinătate, în Ungaria, pentru ca, în clasa a X-a, să urmeze alta, în Franța.
”Bineînțeles că străinii nu înțelegeau nimic din strigăturile noastre și din cuvinte, dar le-au plăcut muzicalitatea și ritmul. Era extraordinar! Niște corturi mari, pline cu oameni care aplaudau. Foarte emoționant! Am stat la niște agricultori foarte drăguți, care ne-au plimbat peste tot și ne-au dus să vedem castelele. Îmi amintesc că aveau tot felul de utilaje prin gospodărie și, mai ales, aveau mașină. Pentru mine, în 1978, faptul că cineva avea mașină era mare lucru. Părinții mei au ieșit la pensie și n-au reușit să-și cumpere mașină. Vorbeam de Franța anului 1978, însă la mine în sat, la Valea Ursului, mai sunt și astăzi oameni care fac agricultură cu sapa și trăiesc din ceea ce cultivă în grădină”.
* De la fabrica de cărămidă, la specializare în coregrafie
Deși avea o fire mai curând artistică decât pasionată de științe exacte, Dedilia și-a ascultat mama și, după absolvirea liceului, a urmat cursurile Academiei de Studii Economice din București. S-a căsătorit, a devenit mamă și s-a angajat la fabrica de cărămidă ”Zorile noi” din Piatra Neamț.
”Am lucrat 11 ani acolo, în perioada când era director domnul Kraus. M-am ocupat și cu aprovizionarea, am lucrat și la AMC, am achiziționat și niște aparate moderne pentru reglarea presiunii gazului la tunelele de coacere a cărămidei. Muncitorii le-au spart cu lopata, pentru că erau convinși că sunt camere de luat vederi, ca să-i poată supraveghea directorul cât muncesc și cât fac trafic cu țoaște. Eram gard în gard cu fabrica de bere. În butoaiele în care fusese carbid se puneau niște saci de plastic, care se umpleau cu bere și alea erau țoaștele. Nu era neapărat o bucurie să lucrezi la cărămidă, dar am muncit acolo până în anul 1990, când a fost înlocuit directorul, s-a făcut o restructurare și am rămas fără serviciu”.
Cât a lucrat la cărămidă, Dedilia Popovici a continuat să danseze în ansamblul ”Hora” al Casei de Cultură, dar a fost și secretară UTC și avea activități, inclusiv brigăzi artistice, la serviciu. După ce noua directoare i-a restructurat postul, s-a întâlnit cu un fost coleg de la dansuri, Dan Corfu, care a îndemnat-o să se înscrie la o școală din Iași, să obțină calificare în coregrafie, singura facultate de profil fiind la București. Doi ani a făcut naveta la Iași, în fiecare week-end și în toate vacanțele. Printre profesori, a avut-o pe doamna Cernat, fostă directoare a Palatului Culturii, extrem de exigentă. În final, școala n-a primit acreditarea de colegiu, așa că studiile au fost asimilate unora postliceale, iar examenul final a fost organizat la Colegiul Național de Artă ”Octav Băncilă”. Imediat a găsit un post, la Clubul Copiilor Bicaz. Era în toamna anului 2000. De Crăciun, a venit cu colinda la Piatra Neamț și, evident, a trecut pe la sediul ansamblului ”Floricică de la munte”, care reunea dansatorii pasionați rămași în fostele formații ”Hora” și ”Firicelul” Săvinești. Horia Alupului Rus, care era atunci director, a fost impresionat de modul cum a pregătit și a costumat copiii și i-a propus să vină la școala populară. Până în 2002, s-a împărțit între copiii de la Bicaz și ansamblul din Piatra Neamț, iar ulterior s-a dedicat, cu totul, Ansamblului ”Floricică de la munte”. Ea e cea care alege repertoriul, face coregrafia, face suitele de dansuri și stabilește ordinea în care artiștii evoluează pe scenă.
”Spectacolele alea, care umpleau stadioanele înainte de 1989, le facem și astăzi. Partea folclorică a rămas la fel. Noi avem suite de dansuri din toate zonele țării, însă nu și cântece. Pentru soliști e foarte greu să atace altă zonă. De altfel, vedem că și artiștii consacrați se mențin pe segmentul lor, pentru că e dificil ca un moldovean să cânte folclor ardelenesc, de exemplu. Iar spectacolele au, de regulă, un schelet standard: suită de dansuri, o piesă, două și apoi de la capăt. Am vrut să fac altceva și am început de Dragobete. Am făcut texte din strigăturile populare, pe care le-am dezvoltat, am dat roluri, am schimbat total ideea de spactacol și așa am ajuns la teatrul folcloric. La fel am făcut cu «Priveghiul usturoiului» și cu «Sfințirea plugului». Mai nou, am fost chemați la Ciocănești, în Suceava, unde s-a dezvelit o statuie a lui Ștefan cel Mare. Florentina Buzenschi, de la muzeu, mi-a făcut rost de niște manuscrise și așa am avut reperele după care să fac textele pentru solii de la toate ctitoriile domnitorului din județul Neamț. A fost impresionant”.
Veșnic pe drumuri, cu timp limitat pentru ea însăși și pentru familie – ultimul concediu a fost anul trecut, 3 zile, în care a organizat două spectacole prin telefon -, Dedilia Popovici simte că doar așa își împlinește rostul. Visul tatălui ei, copil sărac pe care părinții nu-l mai puteau ține în școală, a fost să ajungă învățător în satul lui. Visul ei, care i-a moștenit firea, este ca folclorul autentic să nu se piardă. Și pentru acest vis face tot ce ține de ea ca angajații ISU, fetele care lucrează pe la case de modă și ceilalți colaboratori, cu diverse profesii, care formează Ansamblul ”Floricică de la munte”, să fie mândri și să ducă mai departe dansul de pe ogorul din Valea Ursului și cântul din hambarul CAP-ului.
Cristina MIRCEA
Un comentariu
Tot respectul pentru un profesionist adevărat!