Gheorghe Triboi este genul acela de om cu care ți-e drag să vorbești, pentru că funcția și ambițiile personale nu l-au îndepărtat de ceea ce au construit părinții lui. E simplu, e direct, e cu bun simț dublat de un extraordinar și, din nefericire, din ce în ce mai rar întâlnit simț al măsurii. Spune lucruri grave pe un ton la fel de firesc ca și cum ar povesti că-i place să mănânce bine. Nu judecă, ia oamenii așa cum sunt, dar tot are tendința să-i mai îndrepte ”oleacă”. Nu-i plac lingușitorii, și cam are parte de ei în ultima vreme. Nu-i plac nici tupeiștii. Are principii sănătoase, cu rădăcini bine înfipte în educația din cei 7 ani de acasă: ”Și ăla care dă la lopată e tot om” și ”Cel mai bine în viață este să rămâi cu capul sus”.
Portret pe scurt: moldovean, născut în Ciorești, raionul Nisiporeni, pe 15 mai 1976. Are 3 frați mai mari și, spre decepția părinților, care și-au tot dorit o fată, și al patrulea tot băiat a ieșit. Mama a fost funcționară la școală, tata a lucrat la colhoz. A avut ”buneii” deportați în Siberia și-a auzit povești triste despre felul în care au trăit și și-au crescut copiii. Actualmente, este director al Publiserv. Soția este economist. Are un fiu, Alexandru, pasionat de istorie și meșter în întrebări încuietoare.
* Proaspăt inginer – la cules struguri în Italia
Școala medie de 11 ani, în sistem sovietic, a absolvit-o în localitatea natală. Ca să ajungă în România, însă, asta fiind dorința lui de mic copil, avea nevoie de 12 ani de studii. S-a înscris la Universitatea tehnică din Chișinău și, un an mai târziu, era deja student la București. La început, orașul i s-a părut cam gri. Era obișnuit cu Chișinăul, plin de clădiri albe, orașul de marmură, cum îi spuneau rușii. Peste vreo două luni, a început să vadă și alte tipuri de diferențe. A avut câteva probleme de adaptare, încă din clipa în care i s-a predat camera de cămin și a realizat că nu cunoștea decât foarte puține cuvinte din câte sute i se spuneau. Unele de mare uz în România, dar complet necunoscute în Moldova. ”Fasung”, de exemplu, era pentru el o noțiune abstractă, până ce privirea secretarei s-a îndreptat spre bec și-a înțeles că trebuie să aibă vreo legătură cu asta. El, moldovean, cu istorie în spate, s-a adaptat ”englezește”. Cu mult calm. Și-a propus să renunțe la accent. Și la unele cuvinte sau expresii: ”n-am dovedit la tren”, ”căldare”, ”oleacă”…
Apoi, a început să înțeleagă noțiunea de libertate. Aceea despre care auzea vorbindu-se acasă, când tata, un rebel, asculta ”Europa liberă”. Pentru el, ca tânăr student la București, libertatea însemna că nu exista portar la cămin și nu trebuia să-și caute loc de dormit dacă nu ajungea în cameră până la 11 noaptea, ca la Chișinău.
În 2002, George Triboi era proaspăt absolvent de Politehnică. Pe 15 ianuarie 2003, de ziua lui Eminescu, s-a căsătorit cu Elena, o mare admiratoare a poetului, care a vrut să asocieze ziua lui de naștere cu unul din cele mai importante evenimente din viața ei. După un an petrecut în Italia, la muncă în agricultură – curățat și cules vie și îngrijit pomi fructiferi – s-a întors acasă.
”În 2004, am făcut cunoștință cu un italian, care mi-a propus să lucrez pentru el. Avea o mulțime de investiții în România și-a încercat și în Republica Moldova. Până în 2006, ne-am chinuit acolo, dar eu n-am mai vrut. Pe 19 noiembrie 2007, exact când copilul meu împlinea 3 ani, l-am adus la Piatra Neamț. Italianul avea un magazin de mobilă în București și eu ar fi trebuit să-l administrez. După asta, s-a răzgândit și a început să construiască un cartier la Dumbrava Roșie. Am început unul și la Săvinești, care a rămas așa, în paragină, pentru că italianul a decedat în 2015. În 2010, am făcut un master în construcții civile la Iași, la «Gheorghe Asachi». Am zis că măcar să am limbaj de inginer, în rest, învățam numai de la muncitorii de pe șantier”.
* ”Nu înțeleg oamenii politici care-și schimbă prietenii pentru că cei vechi nu mai sunt de talia lor”
George Triboi a intrat în politică în 2012. Din convingerea că este calea care-l va propulsa spre administrație și din dorința de a găsi persoane cu care să discute alte lucruri decât cele curente, de serviciu, pe care le dezbătea cu șoferii de camion. Era un mare admirator de-al lui Mihai Răzvan Ungureanu și își propusese ca, în cazul în care fostul ministru își va face un partid, în acela să se înscrie. S-a întâmplat să-și rupă un tendon exact în perioada când se înființase Forța Civică. A studiat vreo săptămână problema, a completat o cerere, a pus-o în plic și i l-a dat soției să-l pună la poștă, fără să-i spună ce conține. Și acum, când se supără pe el, îi spune ”De-aș fi știut ce era în plicul ăla…”.
Acum, după 5 ani de activitate, George Triboi spune că sunt diferențe imense între politica ”mică” și cea ”mare”: ”Au fost lucruri frumoase, am participat la crearea unui partid, iar în 2014, la alegerile europarlamentare, am avut ocazia să fiu propus să candidez. A fost o campanie frumoasă, alături de Mihai Răzvan Ungureanu, un om foarte inteligent. După asta, odată cu unirea dreptei, ne-a adus în PDL, am fuzionat cu PNL și-am creat partidul mare. Până la intrarea în politica mare, a fost altfel. Toți eram niște visători, toți eram tineri, foarte mulți nu mai făcusem politică.
În politica mare, e complet diferit, dar îți asumi riscul.
Eu, cel puțin, nu pot să stau într-o societate fără a mă implica. Poate asta se transmite și de la taică-miu. Și de la bunicul de pe mamă, care a fost un mare român”.
”Primul lucru care contează pentru mine este să rămâi așa om cum ai fost, să nu te schimbe nici banii, nici influența. Eu n-am înțeles niciodată oamenii politici care au ajuns în funcții și au început să-și schimbe prietenii, pentru că cei vechi nu mai erau de talia lor. Eu am prieteni din copilărie. Și am avut o întâmplare cu unul dintre ei, cu care am crescut împreună. Am fost acasă, eram cu o mașină mai diferită față de restul, m-a văzut și-a început să-mi spună «domnul George». M-a dat peste cap. De la relațiile astea, personale, te extinzi și ajungi la o altă valoare a omului: apartenența la o națiune. De mic, n-aveam cum, dar, după ’90, am început cât mai mult să cred că sunt român. Eram ferm convins că nu poate să existe o națiune moldovenească sau o țară moldovenească. Uniunea Sovietică a creat țara aia pentru 50 de ani și, în timpul ăsta, trebuie să se întâmple ceva cu ea. Poate, cu ajutorul altor puteri, mai mari, o să ajung să trăiesc unirea. Eu sper foarte mult să se întâmple.
Când era Uniunea Sovietică, nu ne puteam spune nici români, nici moldoveni.
Un profesor, cu care am rămas prieten din facultate și care avea tatăl născut în Bucovina, știa despre ce-i vorba și ne spunea să ne simțim cetățeni ai universului”.
* ”Când am venit, am găsit vreo 400 de comenzi neonorate”
După o scurtă carieră de consilier județean, ales în vara lui 2016, George Triboi a renunțat la bucuria de a face administrație și s-a dus director la Publiserv, la propunerea PNL. Având experiența din privat, de la Grill SRL, unde era ”George” pentru toată lumea, în prima săptămână a început să-l doară capul de la atâta ”domn’ director”. A avut o discuție cu o singură persoană din interior, căreia i-a spus că lui îi place atmosfera de echipă, și i s-a atras atenția că aici nu e Ardealul, iar drumul de la ”dom’ director” la ”George” este echivalent cu pierderea autorității. Deși este de părere că respectul se câștigă, nu se impune, pentru că, altfel, ar fi doar de fațadă, a optat pentru formula de adresare ”domn director”. Și-a început să facă treabă.
”O mare problemă este că funcția asta e politică. Acum mă bucur că fac o echipă foarte bună cu primarul de Piatra Neamț și cu viceprimarul, pentru că lucrurile decurg mult mai simplu. Când am venit, am găsit vreo 400 de comenzi date de Primărie neonorate. Jumătate le-am rezolvat deja. Până dă zăpada, vrem să scăpăm de problema cu gropile. Am pus șoferul să meargă prin cartiere, să facă poze, să identifice gropile, să vadă căminele care trebuie aduse la nivel și, când intrăm într-un cartier, încercăm să le rezolvăm pe toate. Oamenii n-au avut educație. Dacă erau într-un loc să repare o groapă și, la 5 metri, mai era una, n-o făceau și pe aia. Era o luptă între societatea asta și primărie. Eu n-am întâlnit piedici cu primarul. Am avut niște sesizări din cartierul Gara Veche. Acolo sunt niște străzi asfaltate, dar au găuri, iar alte străzi sunt neasfaltate. Am vorbit cu primarul Dragoș Chitic să le facem pe toate. Nu e bine să tot muți utilajele dintr-o parte în alta, fără să termini cu totul. Eu așa știu că se face treaba: până la capăt. Experiența pe care am avut-o în construcții mă ajută. Apoi, la Publiserv, toți angajații sunt învățați cu venirea și cu plecarea directorului. Te iau încet, știu ce să facă, chiar și cu tine, te învață, sunt foarte deschiși. Am fost primit chiar foarte bine. Îmi place.
Am început să am un tic, cu descoperirea găurilor din asfalt. Treceam prin Târgu Neamț și mă uitam să le țin minte. Abia pe urmă mi-am dat seama că nu sunt în Piatra”.
De când este director, George Triboi încearcă, în fiecare zi, să se apropie de oameni. A început prin a le acorda drepturile pentru orele lucrate noaptea și în week-end. Este foarte tentat să preia modelul petrecerilor corporatiste de la ruși, unde, la fiecare firmă, măcar o dată la două săptămâni, se organizeză câte un chef de apropiere între șefi și angajați. Adesea, petrecerile se termină cu beții generale, dar prind bine, pentru că așa se sudează echipa și lucrurile merg bine. ”Rușii au o mare calitate: nu-s invidioși. Nu le pasă că tu ai castel lângă ei și ei au o casă de lemn. Ei au alte valori în viață. De aia funcționează altfel”.
* ”Sistemul medical din județul ăsta are o problemă”
Cât a muncit cu partenerul din Italia, George Triboi a călătorit foarte mult, pentru că nu s-a ocupat doar cu construcțiile, ci și cu vânzările de mobilă. A stat mult prin Asia, în special în Sri Lanka și în Pakistan. A acumulat experiențe de peste tot, a făcut comparații. A lipsit de acasă și, mai ales, din viața copilului său care creștea.
”De doi ani de zile, de când nu mai e italianul, tot timpul liber încerc să-l dedic familiei. Copilul mă trage la sală și mă bucur că soția a descoperit că-i plac călătoriile. Plecăm în Brașov, la Sibiu, prin țară. Dacă, vreodată, o să plecăm de aici, orașul pe care l-am alege ar fi Brașovul. E mult mai evoluat, Piatra Neamț cam rămâne provincie.
Dacă vă uitați pe o hartă a Chișinăului, o să vedeți că toate străzile sunt perpendiculare sau paralele, geometric exact. Nu există străzi făcute după cum a mers căruța. Brașovul are, pe undeva, regula asta. Și altfel de atmosferă, altfel de oameni. Aici te lovești de probleme simple, pe care nu le poți rezolva.
Eu aș vrea să schimb în județul ăsta, în primul rând sistemul medical. E o problemă. Nu credeam, până ce soția n-a făcut un vertij și a stat 14 ore în spital, iar seara toți îmi spuneau că nu este de competența lor. Mi-a plăcut cum era salonul la ORL, că era curat și nu era nimeni, și-am lăsat-o acolo, iar dimineață am plecat la Chișinău, la șeful secției de neuro-recuperare, unde, într-o oră, s-a rezolvat. Și m-a costat 100 de euro cu totul. Acolo, medicii mai păstrează jurământul, te primește oricare și te ajută. Medicii foarte buni din Chișinău n-au emigrat, pe când, aici, mai este un pic și se umple spitalul cu moldoveni”.
Dincolo de incertitudinile sale privind viitorul și dorința ca soției și copilului să le fie bine, George Triboi are niște coordonate personale, care-i conturează planuri proprii. Și-a propus, în primul rând, să fie tânăr și la 70 de ani. Un lucru a cărui importanță a învățat-o de la italieni, ei fiind genul care și la 76 de ani se bucură dacă mai au câțiva ani de trăit. S-a apropiat și de bucătăria italiană, cu multă pizza și cu paste preparate în diverse feluri, dar la fel de mult îi place carnea la cuptor.
Se bucură că, de doi ani încoace, are timp pentru familie și, mai ales pentru fiul lui, de care s-a apropiat foarte mult. Au preocupări comune, deși nu sunt de acord în toate privințele. ”Mie îmi plac cărțile despre teoria conspirației și despre viitor. Am o luptă mare cu feciorul meu, care nu crede că există extraterești, în vreme ce eu cred. Am și o experiență. La 14 ani, am fost în Ucraina și-am stat o lună de zile, cu un frate de-al meu, la cules de mere. Lucram într-un sat și locuiam în alt sat, erau vreo 7 km de mers pe jos. Într-o seară, în spatele nostru venea o furtună foarte mare, cu tunete și fulgere, iar la orizont am văzut o lumină puternică. După aia, am citit în ziar că au fost obiecte din astea neidentificate. Eu nu știu ce-a fost, dar ceva a fost. Cred în lucrurile astea. El crede mai mult în Dumnezeu. Religia asta la școală e bine că-i formează, numai că-i face prea darnici cu biserica. Îi mai atrag atenția, dar sunt mulțumit că m-am apropiat foarte tare de el. Soția începe să devină geloasă, că orice vorbește cu mine, se lipește de mine. Ca să-l îmbrățișeze, maică-sa trebuie să cerșească. Avem o pasiune amândoi: istoria. Mă bombardează cu întrebări despre Al Doilea Război Mondial, despre ce s-a întâmplat cu România. Ne-am abonat la History, ne uităm la multe documentare. Soția nu înțelege pasiunea asta, spune că istoria oricum e mincinoasă și nu mai contează. Eu vreau să știu cât mai multe.
Am crescut cu Uniunea Sovietică, în ideea că e puternică și mare. Totul era impunător. În Moldova, și ștampilele sunt foarte mari. Când a dispărut Uniunea Sovietică, noi am avut o lipsă de țară. Și-mi pare rău că în România nu se merge pe ideea de patriotism, de naționalism. În Chișinău, pe toate panourile de publicitate scrie «Iubește-ți țara! Iubește-ți poporul».
Eu așa am crescut, cu dragoste și cu respect. Mi-ar plăcea să ajung într-o zi deputat în Parlamentul României”.
Cristina MIRCEA
LATER EDIT: Între timp, adică ieri, 28 septembrie, s-a schimbat schimbarea și, grație Consiliului Local Piatra Neamț, dl. Triboi nu mai este directorul Publiserv. Mai multe amănunte găsiți aici.
