Din marele număr al stelelor, poporul român, ca și cei vechi, și-a alcătuit câteva grupuri de stele, constelațiunile, pe cari le-a botezat cu un nume de care se leagă câte o zicere, adesea în legătură cu constelațiunile și zicerile celor vechi. Dintre stelele de căpetenie, prea puține au rămas în afară de constelațiunile populare, cu numiri singuratece sau fără numiri.
În deosebi, pentru acest capitol, folosind lucrarea d-lui Otescu, vom lua la rând constelațiunile astronomice, arătând numirile, povestirile și credințele populare, cu privire la întreaga constelațiune sau numai la o parte dintr’însa.
Ursa mare și ursa mică se numesc carul mare și carul mic cari au câte patru roate – cele patru stele mari cari formează trapezele, și câte un proțap, oiște sau tânjală. Prin unele părți se numesc și ursul mare și ursul mic, fiecare cu trupul și coada sa.
Carul mic se mai chiamă încă și plugușorul sau grapa.
Pe-alocuri carul mare se zice că închipuie șapte boi, pe cari îi păzește văcarul, o mică stea lângă steaua a doua a oiștei, numărată dela capul oiștei, spre roate.
Steaua polară – steaua din capul oiștei carului mic – se chiamă împărat, candela cerului, stâlp, steajăr – numele parului din mijlocul ariei de treierat, jâgâră, jagâră sau steaua ciobanului. Acest din urmă nume îl poartă de obiceiu luceafărul de seară – Venus – numit și luceafărul ciobanilor.
* ”Ciobanii n’ar mânca frupt în zi de sec, Doamne ferește! Țin pentru oi. Tocmai seara, după ce a răsărit steaua ciobanului (luceafărul, steaua care mai întâi răsare), atunci se înfruptă. De acelaș obiceiu se țin și ceilalți oameni în zilele de post ale săptămânei, cari nu voesc să ție până a doua zi. De aceea se zice că steaua ciobanului e pentru post. Unii mănâncă mai târziu, după ce au răsărit toate stelele” – Elena Niculiță Voronca, ”Credințele poporului român”.
La carul mare, lângă a doua stea a proțapului, țăranii văd o stea pe cari o numesc, după cum s’a spus, văcar, dar și cărăuș, cel ce mână carul, sau cățelușă, a cărei nume este Poloschija. Unii însă spun că aici e cărăușul, iar cățelușa este steaua mică de lângă steaua de unire a carului mare cu proțapul. Prin unele părți, cărăușul se mai chiamă și ucigă-l-toaca sau ucigă-l-crucea care mână carul. Prin unele locuri, cele două stele de lângă roate sunt cunoscute ca boii carului. Steaua dinaintea boilor carului mare se numește lup sau urs, de cari respectivii boi s’au speriat și au luat-o unul cea și altul hăis.
Prin alte părți însă, se crede că un oarecare Pepelea s’ar fi pus rămășag cu Dumnezeu că va împinge carul spre calea laptelui, însă Dumnezeu, cu cât Pepelea împingea de car, cu atât ducea calea laptelui mai departe.
Pe-alocuri, cele trei stele ale proțapului carului mare sunt închipuite a fi trei perechi de boi pe cari-i mână cărăușul la deal. Acest cărăuș s’a fost întâlnit cu Dumnezeu, care i-a urat:
- La deal, la deal, cu ajutorul lui Dumnezeu!
Iar cărăușul i-a răspuns răstit:
- De acum, ori va vrea Dumnezeu, ori nu va vrea, eu tot am ajuns în vârful dealului.
«Atunci Dumnezeu, ca să-l smerească, a făcut ca boii din frunte să dea înapoi, așa că înainte n’au mai voit să tragă; o roată s’a smintit din loc și toată greutatea carului lăsându-se pe acea roată, de atunci carul mare se învârtește tot îndărăt».
Despre carul mare se zice că e un car ca toate carăle cu care Traian a cărat la Roma din robii Daci – cu carul mic cărând pe căpeteniile Dacilor. Poloschița este cățelușa lui Traian.
Alții spun că Iov și-a dus de și-a îngropat comorile cu carul mare, iar cu carul mic s’a urcat la cer.
Cu privire la sfredel și la carul mare, prin județul Neamț se aude următoarea poveste:
«În vremea de demult, un om căuta comoara Iui Iov în cer, și găsind-o, a înfipt sfredelul, care se vede și astăzi în apropierea Drumului robilor.
Pe urmă s’a întors acasă de a luat carul cu boii spre a merge să-și iea comoara găsită. Și pe unde mergea el cu acel car, fiind drumul cotit, de aceea se vede proțapul cârmuit în partea dreaptă.
Spun că dacă acel om va ajunge să-și încarce comoara, atunci lumea se va schimba. Dumnezeu va seca toate apele de pe fața pământului și va fi ploaie într’o parte a lumei numai cu bani de argint, iar oamenii, crezând că plouă cu apă, vor alerga acolo ca să-și potoale setea. Și găsind bani în loc de apă, au să se încarce cu bani și să plece înapoi. Apoi, pe drum, în calea lor, au să găsească pe Sfântul Petrea, cu un coș (paner) de prescuri și un pahar de apă ținându-l în mână. Din coș și din pahar va da la fiecare om care nu va fi fost prea lacom la luat bani, și la acei cari au fost prea lacomi, nu le va da nimica; și acei ce vor mânca și bea din mâna Sfântului Petrea, nu vor mai înseta și flămânzi niciodată, iar cei ce nu vor mânca și bea, vor fi însetați și flămânzi totdeauna».
Cânele mare și cânele mic sunt numite cânele sau dulăul și cățelul. Sirius, din cânele mare, se chiamă zorilă, luceafărul din zori, luceafărul de dimineață sau numai luceafărul, «căci răsare tocmai în zori și pe când lumina zorilor șterge treptat, treptat lumina celorlalte stele, zorilă singur se lupta până în cele din urmă cu zorile și se vede falnic până începe de se luminează bine de ziuă».
Macedo-Românii au despre luceafăr următoarea povestire:
«Un rege se rugă mult lui Dumnezeu să-i dea un copil, măcar de ar fi în chip de capră. Dumnezeu îi dădu o capră – ziua capră iar noaptea fată – fără pereche de frumoasă. Pe capră și-o luă mai târziu de nevastă un fecior de împărat.
Într’un rând, pe fecior îl poftește alt împărat la o nuntă. Plecând, el își lasă nevasta capră acasă. Nu peste mult însă, pleacă și nevasta lui, după dânsul, fără însă să-și fi luat pielea de capră, ci cu înfățișarea ei de femeie.
Cum o văzu împărăteasa, mama feciorului, îi zise acestuia:
– Uite, fiule, așa nevastă să-ți fi luat tu, nu o capră!
Feciorul îi spuse că tânăra aceea este chiar nevasta lui, și astfel desvălui cum capra își leapădă pielea; împărăteasa, auzind aceasta, aleargă numai decât acasă și-i aruncă pielea nurorei sale pe foc. Nora, simțind mirosul, pleacă îndată acasă, dar neaflându-și pielea, începu să plângă de mâhnire, și prefăcându-se, se urcă în sus.
Ea e luceafărul de seară.
Feciorul de împărat, de dragostea ei, se ridică și el la cer și se schimbă în luceafărul de dimineață».
În jud. Tecuciu, se crede că luceferii ar fi făcuți din feciori cu purtări bune sau că ar fi feciorii soarelui, făcuți cu stelele – una dintre pricinile pentru care luna n-a putut să aibă pentru soare o dragoste mai mare.
Prin Bucovina se crede că uneori strigoaicele fură luceafărul; atunci nu mai plouă, însă bat grindinele.
- va urma –
Sursa: Tudor Pamfile – ”Cerul și podoabele lui după credințele poporului român”, București, 1915.
