Cu o istorie de aproape 200 de ani în spate, Mănăstirea Sihăstria Tarcăului creează impresia unui loc neprimitor, cu un aspect auster. Viețuitorii – cei care acceptă să deschidă ușa în fața unor străini, pentru că sunt și unii care nu vor nicidecum să descuie – au chipuri obosite, sunt neîngrijiți și murdari. Par extrem de chinuiți în viața lor monahală și nicidecum luminoși în rugăciune, așa cum sunt mulți dintre călugării altor mănăstiri și schituri din județ. Totuși, la Tarcău se întâmplă, în sfârșit, o minune: biserica din lemn de frasin, care mai avea foarte puțin până să cadă, este în plin proces de restaurare și conservare.
A fost schimbat acoperișul din tablă găurită, cu unul din șindrilă, s-au înlocuit tălpile putrede, care puneau în pericol însăși existența bisericii, a fost schimbată, de asemenea, întreaga dușumea și a fost restaurat pridvorul. Biserica este, în continuare, închisă, pentru că nu s-au finalizat lucrările la interior.
Din câte ne-a spus singurul călugăr care a acceptat să ne vorbească și să descuie, ca să putem face fotografii, ar mai fi nevoie de vreo 300 de milioane de lei vechi pentru finalizarea lucrărilor. Oricum, din momentul rezolvării problemei tălpilor și a acoperișului, prin care apa se prelingea în interior, mai ales în dreptul sobei, lăcașul de cult nu mai este într-o situație de urgență. Și obștea intenționează să-l folosească pentru slujbe doar în timpul verii, astfel încât să nu mai fie nevoie de o altă sobă sau de centrală termică. Este și o măsură de siguranță, pentru a elimina riscul de incendiu, având în vedere că întreaga construcție este din lemn. În același scop a fost schimbată întreaga instalație electrică și s-a montat sistem de detectare a fumului.
În privința interiorului, lucrurile nu sunt clare, iar starețul, părintele Grigorie Ruxandu, era plecat ”la oraș” și nici n-a răspuns apelurilor telefonice, ca să ne poată lămuri. Biserica nu are pictură și a fost vopsită în totalitate, cu ”celebra” vopsea de magazin apărută prin anii ’60, care se regăsește, încă, pe pereții multor lăcașuri de cult din lemn, din Neamț.
Într-o margine a arcadei de bârne care separă pronaosul de naos, cineva a dat cu vopsea maro peste cea veche. ”Cred că a făcut o probă, să vadă cum arată dacă o vopsește din nou”, spune călugărul care ne-a însoțit. Arată prost, dar mizăm pe o decizie înțeleaptă a restauratorului. Oricare o fi el.
Pe plăcuța afișată pe clopotniță, singurele lucrări care figurează sunt cele de ”consolidare, restaurare și conservare biserică de lemn «Duminica tuturor sfinților» și clopotniță”. Proiectantul este Afal Com SRL Piatra Neamț, iar constructorul SC Adyvas SRL Roman. Banii, după cum se vorbește prin zonă, au fost donați de niște oameni de afaceri locali. Primarul de Tarcău susține, însă, că este vorba și despre fonduri venite de la Ministerul Culturii.
* ”Părintele crede că amestecul nostru nu este binevenit”
În anul 2014, când în biserică ploua pe toate părțile, Iulian Găină, primarul de Tarcău, declara despre călugări: ”I-a ajutat cineva cu bani și au cumpărat acoperișul, dar nu-l pun, de puturoși ce-s! Eu mi-am făcut treaba, am tras de ei, am fost și în audiență la mitropolit. Le-am spus de nu știu câte ori să aducă ei arhitect, că eu nu cunosc specialiști în monumente, să facă odată proiectul, ca să-l putem depune. De fiecare dată, răspunsul a fost că nu au bani. Cum n-au bani? Numai din pădurile din zona Târgu Neamț scot o grămadă de bani! Dar nu se înțeleg, asta e problema. Și aici sunt o mână de oameni și se mănâncă între ei, unii au plecat în pustnicie. Iar monumentul cade. Dincolo, la Tărcuța, de când au adus 15 măicuțe și un stareț, lucrurile s-au schimbat în bine. Ăștia de la Mănăstirea Tarcău nu știu să-și gestioneze nici măcar sărăcia. Totul arată ca vai de lume”.
Acum, după exact 3 ani, aspectul monumentului s-a schimbat, dar ansamblul are, în continuare, probleme. Se lucrează și la casa starețului, care avea temelie din piatră de râu și risca să cadă. Este sprijinită pe popi, iar de jur-împrejur s-a turnat o centură de beton, cu scopul de a o consolida.
În apropierea casei, într-un loc mai retras, sunt depozitați câțiva saci plini cu sticle în care a fost vin, dar și navete cu sticle de la apă, șampanie sau bere. Având în vedere cantitatea, explicația decentă ar fi legată de băuturile servite la hram, deși hramul a fost în iunie și a trecut destul timp pentru o curățenie de rutină. Despre hram, ne-a vorbit și primarul: ”A fost o mulțime de lume la hram, deși, prin comportamentul lor, călugării de acolo parcă fac tot ce pot să alunge enoriații. Am fost și eu, dar nu m-am dus pentru masă, că am ce mânca acasă. M-am dus așa, în calitate de edil, că așa se cuvine. Nu m-a băgat nimeni în seamă. Așa e stilul lor, nu care cumva să se apropie cineva prea mult și să afle ce se întâmplă acolo. Eu m-am implicat, am intervenit și când tot cârpeau acoperișul și le-am explicat că trebuie făcut un proiect ca lumea, că doar e monument de clasa A, nu-i magazin sătesc. Datorită implicării primăriei și discuțiilor pe care le-am avut cu mitropolitul, s-a făcut un proiect cum scrie la carte, iar lucrările au fost făcute de o firmă ca lumea, nu una de doi lei. Bineînțeles că mă voi implica în continuare, pentru că, altfel, este păcat și de cei 100.000 de lei pe care i-au primit de la Ministerul Culturii, și de banii donați de oamenii de afaceri locali. Știu că părintele crede că amestecul meu și al nostru, ca primărie, nu este binevenit, însă ar fi timpul să înțeleagă că nu poate face doar ceea ce vrea el și cum vrea el. Iar rezultatele se văd. El stă retras, se mai duce și la o colibă prin pădure, ceilalți se închid în chilii și nu vorbesc cu nimeni, iar enoriașii și turiștii sunt atrași mai curând de schitul de la Tărcuța, unde e curățenie și se vede buna gospodărire, decât de Mănăstirea Sihăstria Tarcăului, care are, totuși, aproape 200 de ani. Eu am spus demult că la mănăstire trebuie un gospodar și o mână de fier. Era de o mie de ori mai bine să fi făcut mănăstire de maici, sunt convins că ar fi arătat altfel și ar fi fost restaurat de ani buni, nu acum, când era gata să se prăbușească biserica”.
* ”Această biserică este făcută de robul lui Dumnezeu Avramie ieroschimonah, igumen și duhovnic”
Conform istoricului, afișat la paraclis, să-l poată vedea orice enoriaș, Schitul Tarcău a fost fondat între anii 1828-1833, de Ieroschimonahul și duhovnicul Avramie, primul egumen al așezământului monahal, ctitorul fiind, probabil, din Mănăstirea Neamț sau din mănăstirile de pe Valea Bistriței. Numele schitului a fost împrumutat de la pârâul cu același nume și de la munții din jur. Biserica schitului este făcută din lemn de frasin, artistic îmbinat. Construcția aparține unor meșteri locali anonimi, lucrarea fiind finalizată după 5 ani. În 1833, sfântul locaș a fost sfințit de arhiereul-vicar Sebastian, de la Iași.
Arhitectura bisericii aparține stilului clasic al bisericilor moldovenești, fiind lucrată în formă de cruce cu o singură turlă. Interiorul nu este pictat. Catapeteasma, afară de câteva icoane, aparține aceleiași date, 1833. Pe verso se află inscripția: ”Această biserică este făcută de robul lui Dumnezeu Avramie ieroschimonah, igumen și duhovnic”. Clopotnița este construită în 1868. Tot din lemn sunt construite, mai târziu, și casele de locuit. Schitul Tarcău a fost în tot timpul locuit de călugări. Lângă biserică, este crucea egumenului Avramie, iar în Sfântul Altar se găsește pomelnicul ctitoricesc al tuturor donatorilor. După 1989, schitul s-a îmbogățit cu un paraclis și cu noi clădiri de locuit. Din anul 1991, schitul a fost ridicat la rangul de mănăstire, luând denumirea actuală de Mănăstirea Sihăstria Tarcăului.
Faptul că lăcașul de cult este izolat atrage nu doar oameni iubitori de liniște, ci și răufăcători. De mai multe ori au dispărut bani din biserică, după cum spun călugării, dar odată a fost furat antimisul (acoperământul liturgic care se păstrează pe sfânta masă din altar). Atunci s-a făcut reclamație la poliție, hoțul a fost găsit, dar antimisul n-a mai fost recuperat. Este unul dintre motivele pentru care viețuitorii și-au adus câini de pază serioși, cel puțin ca gabarit. Bine de știut pentru cei, puțini, care se mai rătăcesc pe la mănăstire în timpul săptămânii, când toate ușile sunt zăvorâte, iar câinii sunt lăsați liberi și apar de nicăieri.
Cristina MIRCEA
