”Pentru mine, doamna Elena Dumitrescu-Botez este mărturia vie a unui caracter deosebit, a unei artiste inspirate și a unui profesor de excepție” – Vasile Spătărelu, compozitor.
Elena Dumitrescu, viitoarea soprană a României, a văzut lumina zilei la Piatra Neamț, într-o zi importantă, de Rusalii. Era al șaselea copil al lui Cleonichi și Ștefan Dumitrescu, negustor înstărit din mahalaua Precista. Prăvălia acestuia era amplasată în fața făbricuței de cherestea Foresta, pe care actuala democrație a înghițit-o cu tot cu fulgi. Mai precis, în coasta cofetăriei lui Cozma. Pe aia mică, recent venită pe lume, frații au numit-o Dulcica, Berecheta, Țunăraș. Era răsfățata familiei și a vecinilor. A cântat din ”frageda pruncie”, și lălăială populară, și muzică ”cultă”, și fals, și adorabil.
Prima ei apariție în public s-a consumat la 4 ani, când frații ei mai mari, întorși cu chef dintr-o drumeție făcută la Sarata, au așezat-o pe masa musafirilor din ogradă, cu misia să cânte. Și artista în devenire ”s-a produs”. A cântat, cu mâinile în șold, ”Alunelul, alunelul, hai la joc”. A fost un succes uriaș, urmat de aplauze furtunoase.
La școala primară, eroina noastră a fost, în toții anii, premiantă, cu coroniță. Știm de pe diplomele pe care le-a primit: ”Se acordă elevei Dumitrescu Elena din cls. a IV-a, premiul I pentru bună purtare și silință la învățătură, obținând media generală 9,92. Semnătură, directoarea școlii Eug. Mrejeriu și institutoarea Viorica Theofănescu”. Diploma avea în antet: Școala Primară Nr. 1 de Fete, Piatra Neamț și anul școlar 1935-1936. Directoarea școlii era fiica celebrului învățător Mrejeriu, care a ridicat în ținutul Neamțului zeci de școli, apoi a intrat în politică.
Chipul viitoarei soprane de calibru poate fi văzut și în pozele fotografului regal A. Chevallier, elvețianul pripășit pe la noi, care avea atelier foto în fața liceului ”Petru Rareș”. Interesul Elenei pentru literatură, teatru și muzică a fost încurajat de toată familia. Încă din pruncie, avea o bibliotecă muzicală, cu Rigoletto, Traviata, Bărbierul din Sevilla. Că nu prea le înțelegea, era firesc. La 13 ani, frații grijulii au dus-o pe aia mică la sala de festivități a liceului ”Petru Rareș”, să-l vadă pe George Enescu, cum cântă la vioara lui fermecată. A rămas profund impresionată. Pe tot timpul șederii la Piatra, Enescu a fost găzduit de Gheorghe Lalu, bogătaș din târg, că așa era obiceiul pe atunci. N-am auzit în zilele noastre de astfel de acte caritabile venite din partea potentaților actuali, deși mulți artiști se află în jenă financiară.
Și la liceu eleva Elena Dumitrescu a fost studioasă și serioasă. Într-o poză, e prezentată în uniformă de elev și cu număr la mână. E dulce foc! Nu văd ce părinte nu și-ar dori să aibă un asemenea copil. Ce defecte am găsit la poză? Numărul matricol e format din ”L.P.N. 80”. Traducere? ”Liceul Piatra Neamț, 80”. Numai că ”N” a fost cusut invers. Se mai întâmplă (v. cartea ”Fragmente de cânt și viață”, autor Elena Botez). La amintitul liceu, a fost colegă cu Iulia Hălăucescu, care i-a făcut și portretul și ambele au beneficiat de severitatea Sidoniei Hogaș, profesoara de muzică de la liceu. Orele de muzică erau ore de teroare. Cine mișca era mort! Când spun asta, mă bazez pe declarațiile unei profesoare de 85 de ani, din Piatra Neamț, care a făcut muzica la școală cu domnișoara. Cum o descrie soprana noastră? Cum a fost:
”Era înaltă, voinică, blondă, cu un coc imens, cu mâini puternice. Când vreo fată din cor falsa, se și trezea cu diapazonul în cap! Sau apucată de moț! Profesoara o punea să repete, să-și repare greșeala. În ora domnișoarei Sidonia, tremuram mai mult decât la ora de matematică. Dar îți deschidea, vrând-nevrând, drumul spre a înțelege frumusețea armoniilor, calea spre minunata lume a muzicii. Te molipseai pentru vecie”.
Și eleva Elena Dumitrescu a avut necazuri cu dificila profesoară de muzică, dar până la urmă au dat la pace. La un 10 mai, pe atunci sărbătoare națională, la marea festivitate a liceului, eleva Elena Dumitrescu a cântat pentru prima dată acompaniată la pian de domnișoara Sidonia, care a făcut și o declarație de bun simț: ”Ți-am spus totdeauna că tu ești muzicală, că ai glas frumos!”. Ziarul ”Universul”, cel mai citit cotidian pe vremea aceea, a publicat un frumos articol despre ”vocea micuței de 16 ani care a interpretat cu mare talent și dăruire dificila arie a Violetei din Opera Traviata”.
Și a început războiul, ăla mondial, ultimul. Deja în aprilie ’44, diviziile sovietice ajunseseră la Târgu Neamț. În această situație alarmantă, directoarea Liceului de Fete din Piatra, Eugenia Popovici, și-a anunțat elevele, cu glasul tremurând: ”De mâine, se închide școala. Veniți să vă luați carnetele de frecvență”. Și s-au executat. Astfel, elevele din clasa a XII-a în anul ’44 au făcut doar șase luni de școală. La vestea că ”Vin rușii!”, pietrenii au plecat în refugiu, fiecare s-a retras pe unde a putut.
Dulcica și a sa familie au ajuns la Lugoj, apoi la Arad, unde tânăra a luat și bacalaureatul, în plin război. Și, deodată, a auzit strigându-se în stradă: ”Armistițiu! E pace! S-a anunțat la radio!”.
Un val de fericire s-a revărsat asupra tuturor. S-a intonat imnul țării, oamenii se îmbrățișau fără să se cunoască. Libertatea a fost repusă în drepturile ei. Atenție!, pentru o clipă. Aparent, lucrurile au urmat normal. Absolventă de liceu, cu bac, eleva Dumitrescu a urmat Conservatorul Regal de Muzică și Artă Dramatică din București, avându-i ca profesori de canto pe I. Stroicesccu și Silvia Vrăbiescu Vațianu, la clasa de Operă pe Jean Rânzescu, la Armonii, teorii și solfegii pe Al. Pașcanu și pe marele compozitor I.D. Chirescu. Colegii cu care a onorat scena noastră lirică au fost Magda Ianculescu, Ioana Nicola, Marina Krilovici, Dan Iordăchescu, David Ohanesian, Lucia Roic și Emil Rotundu, ultimii doi fiind pietreni de-ai noștri.
Când studenția era mai frumoasă, viitoarea soprană a fost chemată de urgență la cadre, de tov. Valter Vogel, care i-a comunicat, rece și distant, că are ”un dosar cu scame”, în consecință e liberă ca pasărea cerului. Paralizată de vestea primită, studenta noastră a plâns. Așa a găsit-o maestrul Radu Botez, prim dirijor și director artistic al Operei. ”Trebuie ajutată”, a zis dirijorul. ”Nu se poate face nimic!”, a răspuns zbirul de la cadre. Și, atunci, dirijorul a luat taurul de coarne: ”O iau de nevastă!”. Sluga partidului și-a schimbat radical atitudinea: ”Maestre, atunci se schimbă problema! Îi facem un dosar curat!”. Și i-a făcut, după ce soprana a ajuns soția maestrului Radu Botez.
Să fim clari, niciodată Elena Dumitrescu n-a fost soția dirijorului. I-a purtat doar numele, de aceea și cartea ”Fragmente de cânt și viață” e semnată de Elena Botez.
După absolvirea conservatorului, în ’49, a fost angajată, prin concurs, la Teatrul de Operetă din București, unde, timp de doi ani, a interpretat rolurile de subretă, în Pericola, Tarșita și Roșiorul. ”Transferată la Opera de Stat din Timișoara în ’51, pe postul de soprană de coloratură, timp de 28 de ani, a interpretat peste 30 de roluri de operă și operetă: Rosina din Bărbierul de Sevilla de Rossini, Blonda din Răpirea din Serai de Mozart, Lucia din Lucia di Lamemoor de Donizetti, Meignon de A. Thomas, Lakme de Leo Delibes, Hansel și Gretel de Humperdinck, Gilda din Rigoletto de Giuseppe Verdi, Povestirile lui Hofman de Offenbach”…
Elena Dumitrescu-Botez a cântat și în fața conducătorilor iubiți, Ghiță Dej, Ana Pauker, Petru Groza, N. Ceaușescu. N-a cântat de plăcere, a cântat la ordin.
La sala ”Fantazio”, din București, i-a cântat lui Dej și ”Anei noastre”. În timp ce primul secretar general a urmărit cu atenție spectacolul de revistă, Ana Pauker s-a jucat tot timpul în lojă cu un cățel alb, cu funda la gât. Ceferistul Dej respecta actorii, probabil că se gândea și la fiica lui, artistă, Lica.
Și pe Groza ”l-a distrat” soprana noastră de Piatra. Dorind să vadă spectacolul ”Tarșița și Roșiorul”, s-a autoinvitat. A intrat în sală, s-a așezat în primul rând, refuzând loja de onoare, și-a privit cu interes trupa. S-a distrat copios. Spun martorii oculari: ”La sfârșitul spectacolului, ne invită pe soliști, alături de maestrul Radu Botez la locuința lui. Apasă pe un buton, un perete se rotește și apare un bar cu un ospătar foarte dichisit. Suntem serviți cu vinuri alese Tokai, raritate la sărăcia noastră de atunci”.
Întâlnirea cu Tovarășa de la Cabinetul nr. 2 a fost mai dură. Televiziunea română și-a început viața într-un hambar din str. Moliere nr. 2. Într-o zi obișnuită de repetiții, cu actorii soliști, regizori, s-a auzit prin megafon un glas tăios: ”Aprobăm programul și artiștii interpreți, cu excepția tovarășei Elena Botez, din pricina că are un dinte de culoare mai închisă și tovarășa Elena Ceaușescunu o acceptă”. Cum partidul s-a ”șucărit”, vorba țiganului din Ciritei, soprana și-a tratat dintele și a mers mai departe pe drumul consacrării.
A avut prilejul să cânte alături de parteneri renumiți: marele tenor Di Stefano, partenerul sopranei Maria Calas, baritonul italian Aldo Protti, marele bariton canadian A. Quiliko, Giuseppe Taddei, precum și minunații colegi: Niculescu Basu, Ștefănescu Goangă, David Ohanesian, Octav Enigărescu, Ludovic Spiess, Nicolae Herlea. A concertat cu colegi peste hotare, a cunoscut Bulgaria, Polonia, Ungaria, Germania, URSS-ul, Armenia… Vara, în concedii, când venea în urbea ei de baștină, organiza împreună cu baritonul Emil Rotundu și solista Lucia Roic, pietreni și ei, concerte mult apreciate de protipendada vremii. Cu banii strânși la micile serbări, erau ajutați studenții nevoiași. În aceste acțiuni lăudabile se amesteca și Dumitru Almaș, istoricul de mai târziu. Când Ceaușescu, nemaiavând ce face cu absolvenții de conservator, i-a pensionat la 45 de ani, în loc de 50, și soprana de coloratură Elena Dumitrescu-Botez a fost pusă pe liber. Fără comentarii.
Evident, s-a întors acasă, la Piatra Neamț. Aici, în târgul copilăriei sale, a fost profesor de Canto Clasic, la Liceul ”Victor Brauner”, timp de 26 de ani. A descoperit copii talentați și dornici să învețe meseria dificilă de solist vocal. A format numeroși elevi, mai târziu studenți în toate cele 5 Conservatoare, absolvenți și soliști în țară și în străinătate. A fost iubită de toți.
Întrebată fiind de ce a scris cartea ”Fragmente de cânt și viață”, a răspuns cu vorbele Sandei Stolojan: ”Trecutul, dacă nu e povestit se uită. În familie, zac multe informații care vor dispărea, odată cu moartea celor care tac”. Evident, se referea la familia lui Ștefan Dumitrescu din mahalaua Precista de altădată. Și, de ce nu, la cei șase nepoți care s-au realizat ca oameni.
Prof. Dumitru RUSU
