În concepția tradițională românească, această dată calendaristică este corelată, în vechiul cult solar autohton, cu echinocțiul de toamnă. De Sâmedru, se desfăceau turmele oilor, adunate primăvara, la Sfântul Gheorghe, de Sângiorz, pe 23 aprilie, iar proprietarii oilor sau ai stânilor plăteau simbriile păstorilor angajați. Poporul mai numește această zi Sâmedru, cel care încuie vara și deschide iarna.
Sub denumirea ”Focurile lui Sâmedru”, sărbătoare din vechime, familiile se adună pentru câteva ceasuri, să petreacă în jurul focurilor aprinse în răspântii, pe dealuri și la marginea cimitirelor.
Unul dintre cei mai însemnați sfinți din calendarul creștin ortodox, Sfântul Dimitrie s-a născut la Tesalonic, în Grecia, în secolul al III-lea d.H. Iconografia îl înfățișează călare, omorând cu sulița un balaur, asemenea Sf. Mare Mucenic Gheorghe. Viața acestor doi sfinți se aseamănă. Amândoi au fost luptători vestiți în armata împăratului pământesc, ca, mai apoi, să renunțe la cinstea trecătoare și să intre în Armata de Lumină a Sfintei Treimi.
Contemporanii l-au descris pe Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir ca fiind un bărbat nobil, de o frumusețe exterioară rară, completată de multitudinea de virtuți creștine pe care Dimitrie le manifesta, în relația sa cu oamenii, dar și cu Dumnezeu. Înțelepciunea sa l-a ajutat să devină un bun strateg și specialist în arta militară. Tânăr fiind, a fost numit general al armatelor Tesaliei și proconsul al Greciei. În sinea sa, Sfântul Dimitrie realiza că toate victoriile sale se datorau ajutorului acordat de Mântuitorul Iisus Hristos. În programul zilnic, avea rezervate mai multe ore pentru învățarea și interpretarea învățăturilor Mântuitorului. Făcea asta în public, fără să se ascundă. Datorită exemplului său personal, mulți păgâni, din Tesalonic și din regiune, s-au convertit la creștinism, în ciuda persecuțiilor pornite de împărat împotriva creștinilor. Dușmanii l-au pârât Cezarului Galerius, acuzându-l pe Sfântul Dimitrie că îi convertește pe păgâni la creștinism, împotriva legilor date de împărat.
Sf. Dimitrie a fost vizitat de Sfântul Mucenic Nestor, prăznuit pe 27 octombrie, care i-a cerut ajutor duhovnicesc pentru a-l învinge pe Lie, gladiatorul împăratului, care avea o forță fizică deosebită. Cu ajutorul rugăciunilor Sfântului Dimitrie, Nestor l-a învins pe Lie. Împăratul a poruncit să i se taie capul Sfântului Nestor.
Surse istorice afirmă că Sfântul Dimitrie a fost martirizat la Sirmium (Sremska Mitrovita, în Serbia). Moaștele sale au fost aduse în Tesalonic, la 26 octombrie 413 d.H.
* Stăpânii anotimpurilor: Sângiorzul și Sâmedrul
Împreună cu Sângiorzul, adică Sfântul Gheorghe, Sâmedrul împarte anul păstorilor în două anotimpuri simetrice: vara – între 23 aprilie și 26 octombrie și iarna – între 26 octombrie și 23 aprilie.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie și Sfântul Gheorghe au fost contemporani, fiind născuți amândoi în secolul al III-lea d.H. Mama Sfântului Dimitrie a fost bună prietenă cu Sfânta Elena, mama împăratului Constantin cel Mare. Pentru că nu a putut fi convins de păgâni să părăsească credința în Hristos, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie a fost ucis cu sulițele de aceștia, slujitorii împăratului Maximilian. Ucenicul său apropiat, Sfântul Mucenic Lupus, care a fost martor la martiriul sfântului, i-a luat acestuia inelul și hainele însângerate. Cu hainele sfântului, s-au realizat numeroase miracole de vindecare, iar oamenii scăpau de tot felul de necazuri și suferințe.
Mesagerul urează Bucurii, Sănătate, Iubire tuturor Dumitrițelor, Dumitrelor, Mițelor, Dumitrilor, Dimitrilor și Miticilor care își aniversează onomastica joi, 26 octombrie 2017, de ziua sărbătorii Sfântului Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir.
Tradițiile și obiceiurile consemnate în Calendarul popular, pe care țăranii de altădată le practicau înaintea Sărbătorii Sâmedrului, constau în pomeni pentru îmbunarea morților, tunderea coamei cailor. Pomenile care se făceau constau în colaci, în formă de cruce, și grâu fiert, amestecat cu lapte sau brânză.
La sărbătoarea Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, în bisericile care poartă numele sfântului, credincioșii primesc mir sfințit la icoana Sfântului Dimitrie. Ritualul este asemănător cu cel din Biserica din Tesalonic, unde se odihnesc Sfintele Moaște ale Mucenicului Dimitrie, iar credincioșii se roagă pentru iertarea păcatelor și sunt unși cu mir, pentru a fi protejați de necazuri.
* Gromovnic de Sâmedru
Ziua și noaptea premergătoare sărbătorii Sâmedrului erau privite de țăranii de altădată ca momente importante de citire a prognozei meteo. Legendele se împletesc cu superstițiile, oferind trăitorului de astăzi un tablou de basm al vieții de altădată. Se spunea că, dacă în noaptea dinspre Sfântul Dumitru este lună plină și senin, iarna va fi bună și caldă, iar, dacă este nor, ploaie sau zăpadă, este semn de iarnă grea.
Ziua de Sâmedru era considerată bună pentru chiriașii care doreau să se mute de la un proprietar la altul.
Exista credința că Sâmedru închide cerul, lăsând frigul liber până la Sfântul Gheorghe. Era ziua în care se credea că se împerechează oile, de aceea sărbătoarea mai poartă și denumirea de ”Năpustirea berbecilor”, ”Nunta arieților” sau ”Nunta oilor”.
În această zi, nu trebuia nimeni să se pieptene, era primejdie de lupi. Se spunea că pieptenul se aseamănă cu sulițele cu care-i omora fiorosul Lie pe creștinii din Tesalonic și, de aceea, cine folosește pieptenul astăzi atrage asupra casei necazuri foarte mari.
Potrivit unei vechi tradiții, după Sânmedru, gospodarii nu trebuie să mai semene usturoi, pentru a evita orice pagubă în casa lor.
În această zi se aprindeau focurile din resturi de cânepă.
* Tradițiile Focului Viu de Sâmedru
Focurile de Sâmedru se aprindeau din ajunul sărbătorii, până a doua zi seara, pentru a alunga necazurile, boala și paguba din gospodăria celor care practică ritualul.
Prin cele mai multe zone din țară, Focul Viu era făcut de ciobani, la scoaterea oilor la munte, scopul fiind păzirea stânii de duhuri necurate. Aprinderea focului se făcea prin strângând între două crengi uscate o creangă de mesteacăn, cu iască la capete; această creangă, din mijloc, se învârtea până se aprindea. În acel moment, se ațâța focul, cu frunze uscate, și, dacă iasca lua foc, se aprindeau vreascurile pregătite din vreme. Acest foc era păzit cu strășnicie, fiindcă, dacă se stingea, era mare rușine și primejdie pe capul ciobanilor.
Prin alte părți, Focul Viu era întreținut cu lemn de nouă feluri. Cenușa obținută de la Focul Viu se punea la un loc cu lapte dulce sau smântână, obținându-se o unsoare, cu care se dădeau oamenii și animalele, pentru vindecarea ”bubelor rele”, a ”bubelor dulci” și a pielii aspre.
Prin alte zone, cenușa Focului Viu se punea în apă și cu ea se spălau bubele de pe trup, la oameni și animale.
Printre munteni, se cunoștea un tratament special. Dacă era cineva grav bolnav, dar mai ales când suferea de o boală de piele, se duceau în pădure doi bărbați, veri primari, și, acolo, aprindeau un foc viu. Deasupra focului, se punea o oală de lut cu apă, la fiert. În această apă era spălat bolnavul, acolo, în pădure. Apoi, oala era aruncată. Și acest foc, aprins din nevoie, se numea tot foc viu. Era bine să se facă miercurea și vinerea și numai de doi veri primari.
Voinicii de altădată aprindeau Focul Viu cunoscând că nu se va prinde de ei nicio vrajă, nicio boală, că vor fi tari, viteji, frumoși și iubiți de toată lumea.
Tăciunii din bâtele aprinse trebuiau ținute cu mare grijă și lăsate din neam în neam, pentru că ele fereau ”de boli, de vraci, de trăsnete, de muțenie, de orbire și de surzenie, de atacurile hoților, de foc, de apă, de vântoase și de tot felul de duhuri rele, de strigoi, de pricolici, de vârcolaci, de omul-vântului și de solomonari, de fata-pădurii, de iele, de frumușele, de zmei și de balaurii văzduhului cari umblă cu vremuri grele”.
