”Privește spre viitor, dar nu uita prezentul!” – Ioan Zenembisi.
Ignorând condamnabil viclenia Bistriței de odinioară, prințul Dimitrie Sturdza s-a aventurat într-o expediție temerară pe râu, cu o barcă pneomatică performantă și… s-a înecat. Cu Bistrița nu e de șagă. Bistrița are vama ei de vieți, anuală.
Tragedia noastră s-a consumat la doi ani de la căsătoria prințului cu Elena Manu, fiica gen. Manu și la puțin timp de la nașterea fiului său, Mihail Sturdza, fiu botezat cu numele bunicului, domn al Moldovei în 1848. Tânărul vlăstar Sturdza a fost instruit la școli înalte și vestite, în Paris. La terminarea studiilor, a ajuns profesor de istorie și comentator la postul de radio BBC, în timpul când postul funcționa la Paris. Mama lui, Elena Manu, a păstrat legătura în mod permanent cu familia Sturdza. Au împărțit mizeria oferită de comuniști, împreună. Ne referim la confiscarea moșiilor și caselor, că au fost ”exploatatori”.
Când generalul De Gaulle, președintele Franței, a venit în vizită la București, în timpul regimului comunist, s-a întâmplat ca translatorul de limba română al generalului să fie profesorul de istorie Mihail Sturdza. Văzând în ce condiții mizere trăia bunica lui, principesa Olga M. Sturdza, l-a rugat pe De Gaulle să intervină. Și președintele francez a intervenit. Bunica lui Mihail Sturdza a fost lăsată să plece din România în Grecia. Nepotul a scos-o pe bătrână din Gulag, a salvat-o. A plecat în țara lui Pericle, că era mai permisivă. Nu în Grecia a apărut democrația ateniană?
În mahalaua Precista din secolul trecut, trăia un negustor înstărit, cu soția, o grecoaică frumoasă, numită Cleonichi Cristodub. Amintitul cuplu româno-grec a adus pe lume o căruță de copii, unul mai deștept și mai frumos decât celălalt. Mama, Cleonichi, a învățat în copilărie la școala grecească de la Galați, apoi la pension, unde era interzisă limba română. La pension, se vorbeau numai greacă și franceză. Dacă un copil era prins că vorbea limba română sau altă limbă, era pedepsit să poarte, un timp, o limbă roșie, confecționată din carton, prinsă de spate, și să poarte papucii bucătăresei de la școală trei zile. Interesante și nostime pedepse (v. cartea Elenei Botez, ”Fragmente de cânt și viață”, 2016).
Se pare că sânge grecesc a avut și generalul satiric I.L. Caragiale. Știm din spusele unui adversar politic, care l-a numit ”ultimul fanariot din Țările Române”. Evident, din răutate cronică. Paradoxal, și noi românii am devenit caragialieni, adică ironici.
Un lucru e clar, dramaturgul a trecut de multe ori prin urbea noastră și a tras cu ochii, critic, observând bine metehnele de care n-am scăpat nici astăzi. În plimbările lui prin târgul Pietrei, folosea birja, că așa era moda pe atunci. Văzând în nenea Iancu un burjui căptușit cu bani, birjarii îl taxau la sânge. A trebuit să treacă mult timp până s-a prins că e jecmănit fără milă. I-a deschis ochii un amic din anturajul revistei de cultură ”Asachi”, din colectivul redacțional. Cum a trăit într-o lume cu personaje adorabile, de genul Lache, Mache, Mitică, atunci când s-a jucat prima dată ”O scrisoare pierdută”, protipendada din Piatra a înghețat. A fost ferm convinsă că despre ea este vorba. Mincinoșii, fățarnicii, afemeiații și corupții politici s-au liniștit abia atunci când cel care a fost revizor școlar al județelor Neamț și Suceava a precizat că acțiunea piesei se petrece în ”orice oraș mic de munte” din România.
Și familia Lalu din Piatra Neamț era înrudită cu Eschil, Sofocle și Euripide. De pildă, Dimitrie Lalu a fost industriaș, comerciant, mare filantrop, proprietar al Societății ”Moldova”, al Morii Cozmești, al Fabricii de Tricotaje ”Doamna”… Cea mai frumoasă casă din Piatra, de pe str. Ștefan cel Mare, a ridicat-o grecul Lalu. Prin casa lui Dimitrie Lalu, au trecut George Enescu, Nicolae Iorga, Constantin Stere, C.I. Parhon, Alexandru Averescu, I.G. Duca, I.C. Brătianu. Când Enescu a venit în târgul nostru și a cântat, cu vioara lui fermecată, în Sala de festivități a Liceului ”Petru Rareș”, cel care l-a prezentat pe marele artist a fost Lalu (v. cartea ”Personalități ale culturii din județul Neamț, semnată de Constantin Tomșa, Ed. Cetatea Doamnei, 2014). Că familia Lalu a construit școli, a acordat burse elevilor săraci și s-a bucurat și de aprecierile Regelui Carol I, știe tot pietreanul de rând. N-a auzit, în schimb, de acte de caritate, inițiate și realizate de politicienii de astăzi. Curios, nu?
Când eram țânc, mama, Dumnezeu s-o odihnească!, mă trimitea la rude, în mahalaua Valea Viei, să duc sau să aduc ceva. Ca să ajung la destinație, trebuia să urc str. Dragoș Vodă. În vârful pantei, pe partea dreaptă, într-o casă gospodărească, cu grădină frumoasă, lac, nuferi și pești, locuia un profesor de matematică, Ioan Zenembisi, un grec. Tovarășii mei de hârjoană povesteau despre profesor tot felul de năzdrăvănii. Cum vedea un copil umblând teleleu Tănase pe stradă, îl lua la întrebări: ”Băiețică, cum stai cu tabla înmulțirii? Ia spune table înmulțirii cu 9! Da’ problema asta știi s-o rezolvi: pe un gard stau 12 ciori, vine un vânător și împușcă 3… Câte au mai rămas?”. Te foia cu întrebările până te-ncurca, apoi te mustra: ”Pleacă, măi acasă și pune mâna pe carte, că ești tufă de Veneția!”. Ce era adevărat și ce era fantezie din povestea asta? Multe.
Era adevărat că grecul Zenembisi știa matematică. Funcționa la Liceul ”Petru Rareș” din Piatra Neamț, alături de alți profesori celebri – C. Borș, S. Donea, Gh. Dumitreasa, C. Avadanei, Gh. Mareș… Dar nu vâna copiii pe stradă. Iubea elevii, era un profesor vesel, deschis și plăcut.
Frica subsemnatului față de domnul profesor provenea din adversitatea mea față de matematică. De aceea, de câte ori treceam prin fața casei dlui profesor, mergeam în vârful picioarelor. Să nu iasă la mine. Să nu mă asculte tabla înmulțirii cu 9.
Lăsând gluma la o parte, trebuie să recunoaștem că prof. Zenembisi a fost un mare dascăl, iubit și respectat de toți. A scris și o carte, ”Arta de a fi om”, pe care a dăruit-o nepoatei sale, Elly.
Pe medicul Pavlidis l-ați cunoscut? Nu? Foarte rău. Subsemnatul l-a cunoscut întâmplător, la Muzeul de Istorie din urbea noastră. A venit panicat la muzeu, cu o statuie dragă lui, Venus din Milo. O statuetă de fapt, care a fost scăpată din mână de un admirator fanatic. A venit s-o ”repare” băieții de la reconstituiri. După ce directorul de atunci, dr. Ștefan Cucoș, i-a promis marea cu sarea, acesta a dat-o pe bancuri cu Tovarășul, Tovarășa și celebrul Bulă. Am râs cu lacrimi, avea grecul un talent la narat, ceva de speriat! Se cunoștea că venea din alt timp și altă țară. Despre Yannis, comersantul care a deschis o prăvălie pe buza Casei de Cultură din Piatra Neamț, vorbim cu altă ocazie. La calendele grecești.
După ce am dovedit cititorului că, între pietrenii băștinași și grecii pripășiți în târgul nostru, au fost cele mai firești relații, e cazul să tragem concluziile despre neamul Sturdza. Prima constatare: Sturdzeștii au dat Moldovei bărbați energici, activi, sportivi, precum prințul Dimitrie, cel învins de Bistrița. A doua constatare: neamul Sturdza a lăsat multe amintiri Iașilor, ne referim la biserica Bărboi și Palatul de vară de la Frumoasa. Să-l ascultăm pe marele istoric Nicolae Iorga:
”Frumoasa este deopotrivă a lui Grigore Ghica și a lui Mihai Sturdza. Palatul de vară de aici era considerat în acele vremuri ca o culme a confortului și tehnicii. Între anii 1838 și 1849, palatul a fost folosit drept reședință de vară a domnitorului. În pridvor se află mormântul domniței Ruxandra a lui Grogore Ghica, precum și ale celor trei copii ai lui Sturdza, morți de tineri: Elena, Olga, Dumitru. În partea nordică a incintei se află monumentul de marmură albă, cavoul ridicat de domnitorul Mihail Sturdza pentru familia sa…”.
După Revoluție, Sturdzeștii au trecut și prin județul Neamț, admirând codrii seculari de sub Ceahlău. Cârcotașii chiar vorbesc despre o comercializare a lemnului, cu niște firme austriece.
Astăzi, când românii noștri pleacă, valuri-valuri, spre zările de farmec pline, să-și caute norocul, nu-ți vine a crede că, în plină democrație, reciți versuri despre trecutul îndepărtat. ”Munții noștri aur poartă/ Noi cerșim din poartă-n poartă”.
În 27 de ani de profundă democrație, au dispărut pădurile, munții, dealurile și câmpiile, ba chiar și Dunărea cea tot mai puțin albastră. Cum a fost posibil, domnilor aleși?
Prof. Dumitru RUSU
