Constantin Ștefan, fostul jucător al echipei Dinamo București, este, de la începutul acestui campionat, antrenor principal al echipei feminine de handbal CSM Roman. Până a veni la Roman, tehnicianul a mai antrenat echipele masculine HC Odorheiu Secuiesc, HCM Constanța, U Cluj, Poli Timișoara și Dinamo București. A câștigat două titluri de campion național, cu Dinamo în 2005 și HCM Constanța în 2012. A antrenat fetele de la HCM Râmnicu Vâlcea. Cu CSM Roman, Constantin Ștefan a semnat contract pentru un sezon, cu drept de prelungire.
Interviul care urmează nu este despre motivul pentru care CSM Roman pierde acasă, nici despre motivul pentru care nu și-a continuat cursa europeană echipa, nici despre Boscovski, Pera sau alții. E despre un antrenor de handbal, despre cum vede el handbalul românesc de azi și, mai ales, despre viitorul lui Constantin Ștefan.
– Dle profesor, e mai ușor să antrenezi băieți?
Din punctul meu de vedere da, e un pic mai ușor. Fetele, dacă nu au reușite în joc, au o foarte mare cădere psihică și sunt foarte greu de readus în joc. Mai mult de-atât, starea se transmite foarte ușor de la o jucătoare la alta, starea de nereușită, de neîncredere și, automat, intervin greșeli neforțate, dar și greșeli care spectatorilor li se par de conceput. Dar… m-am obișnuit, am deja doi ani și jumătate de când lucrez în segmentul feminin. Sigur, există și acele probleme specifice, care diferă de la o jucătoare la alta, dar sunt probleme delicate și nu avem cum să nu ținem cont de ele. În acele perioade, fetele nu mai dau același randament, dar ține și de fizicul, și de caracterul fiecărei jucătoare în parte, de cât poate strânge din dinți…
– Se poartă, de ceva vreme, discuții în legătură cu jucătoarele și cu antrenorii străini. Dl Tadici, de pildă, propune limitarea numărului de jucătoare străine și obligativitatea existenței în lot a mai multor jucătoare sub 21 de ani, românce. Dvs. ce credeți?
Sunt, în principiu, de acord, cu mai tot ce susține dl Tadici. Fiindcă toți suntem români și toți ne dorim o echipă națională puternică și românească. Din păcate, însă, am ajuns să nu mai avem de unde lua românce, fiindcă ne lipsește baza de selecție.
– Talpa, cum spune dl Tadici…
Da, talpa. Nu mai avem pe ce ne baza, fiindcă vin din ce în ce mai puțini copii la handbal. Asta pentru că sportul este greu și acum se dezvoltă niște generații care fac tot ce pot ca să evite greul. Și nu mai există, cred, nici măcar niște exponenți ai principiilor de a lupta, de a învinge, de a se autodepăși, de a provoca challenger-uri. Iar dacă găsești, cu greu, niște copii talentați, din care îți dai seama că ai putea ”șlefui” un diamant, aceia nu acceptă anduranța antrenamentelor și a perioadei foarte lungi de juniorat, de cel puțin 6 ani. Se pierd foarte mulți jucători și foarte multe jucătoare tinere, de valoare, din aceste motive.
Apoi, la echipele de senioare, nu există suficientă răbdare. Autoritățile și oamenii care susțin o echipă vor performanță imediat. Și, atunci, totul se transformă într-o nebunie de un an de zile: încercăm, vedem ce iese, dacă nu… încercăm la anul la fel sau mai îmbunătățim, dacă găsim sursele financiare.
Străinele, ca să ne întoarcem, vin și încearcă să fie profesioniste, chiar dacă valoarea lor individuală nu este cea așteptată. Noi suntem un popor primitor și încercăm să le integrăm cât mai repede pe străine; în schimb, afară, jucătoarele care se duc să joace pe un contract frumușel chiar trebuie să iasă în evidență, trebuie să confirme foarte repede. Fiindcă, să știți, Federația Română de Handbal impune ca jucătorul străin, ca să poată fi adus la un club românesc, trebuie să fi fost component al lotului național al țării sale. S-a găsit, însă, acest ”artificiu” și se aduc jucători străini – componenți ai loturilor naționale, e drept -, dar din țări care nu au nici nume, nici valoare, nici palmares în handbal. Spre exemplu, Macedonia nu este o ”putere handbalistică” la feminin, iar în România sunt, dacă nu greșesc, 5 jucătoare din Macedonia…
– Ce credeți despre antrenorii străini? De ce se apelează la străini, nu mai avem noi? Ne garantează cineva că vor obține aceleași rezultate pe care le-au avut aiurea?
Antrenorii străini vin în România ca să-și impună stilul, dar se lovesc de o problemă care, la fostele lor echipe, nu exista: presiunea din partea oamenilor din jurul echipei. Atunci, se ajunge fie la situația CSM București, unde sunt numai jucătoare străine și merge, fie, la un moment dat, antrenorii clachează. Eu vă spun, noi avem antrenori buni – nu că nu mai există antrenori români, avem! -, dar unele cluburi preferă antrenorii străini. Nu numai pentru performanțele acestora, ci, mai ales, pentru că antrenorii străini aduc după ei și jucători străini. Îi aduc ei, nu trebuie să-i mai caute clubul, să mai umble, să mai negocieze în mai multe locuri.
– Nu se întâmplă și invers, ca o jucătoare ori mai multe să aducă un antrenor străin, cu care au mai lucrat? Nu pot impune clubului asta?
Ba da, se întâmplă uneori, dar atunci se rupe echipa: româncele sunt într-o tabără și străinele în alta, ceea ce este absolut nociv pentru echipă.
* Mercenari bine plătiți sau români patrioți?
– Faptul că nu mai vin copii la sport, nu neapărat numai la handbal, credeți că se datorează doar erei internetului?
Nu, nu numai… E o problemă și cu profesorii, care sunt plătiți destul de prost, iar antrenorii din școli sunt din ce în ce mai puțini, nu au condiții, nu au materiale… Dar mai e o problemă.
Pe parcursul junioratului, tentațiile sunt foarte mari. Antrenorii îi iau de copii, de la 12-13 ani și trebuie să ajungă cu ei până la 18-19 ani, când se termină junioratul. Or, ei traversează o perioadă importantă a vieții lor, plină de tentații și de ispite și se pierd destui în acel timp.
– Jucătorii străini sunt denumiți ”mercenari” de unii și, atunci, când nu dă rezultate, se consideră că nu a fost plătit. Dvs. ce credeți, e sistemul acesta mai sigur în ceea ce privește performanța – în condițiile în care jucătorii sunt plătiți la timp – sau e mai bun sistemul cu jucători ”băștinași”, cărora li se ”umblă” la sentimentul patriotic?
Nu putem generaliza, pentru că, la ora aceasta, este un exod, o circulație continuă și în continuă dinamică între cluburile din Europa. Fiindcă și jucătoarele localnice, dacă găsesc contracte mai bune, pleacă acolo, într-o țară străină. Din păcate, s-a ajuns la situația asta, dar viața sportivului este scurtă și el umblă mereu să-și găsească un loc unde să fie cât mai bine plătit, pentru a putea avea o viață decentă după ce termină cu sportul. Ce ați spus dvs., chestiunea cu ”să ne jucăm puțin și cu sufletul sportivului”, se găsește în metodologia de instruire a unui grup nou, a unei echipe, și este chiar scoasă în evidență.
Numai că nu prea prinde la jucătoare. Ele ascultă trimiterile la istoria orașului, la înaintași, la valorile lui, îndemnurile cu ”haideți să nu facem de rușine”, dar, de regulă, le intră pe o ureche și pe cealaltă le iese…
Există, în România, câteva jucătoare importante, care sunt dedicate echipelor, avem și noi, aici, două – Popa și Carmen Stoleru -, dar sunt prea puține pentru a se forma un curent, o școală de antrenoriat axat pe devotament.
– Cum vedeți problema Centrelor de performanță?
Acolo se trimit profesioniști care să formeze profesioniști. Selectează niște copii și îi țin acolo, în centrele acelea, într-un program de cantonament cu școală. La sfârșitul junioratului, sportivii intră într-o licitație, prin care sunt luați de cluburile interesate. Așa ajunge un sportiv să coste 10.000 de euro, un jucător care, la 18-19 ani, nu este ”copt” pentru a fi jucător de ligă națională. Atunci, lumea preferă banii ăștia să-i investească în jucătoare care să dea un randament pe termen scurt.
* Spiritul de echipă
– Un personaj respectabil din Roman era de părere că mai bine nu se prezenta echipa la meciurile din Cupa EHR și cu banii ăia se făcea altceva…
În primul rând, există o sancțiune dacă nu te prezinți, odată ce ai participat la calificări și te-ai calificat. Apoi, e bine, este important pentru performață, pentru oraș, să participe echipa la o asemenea competiție de nivel european. E bine, chiar dacă parcursul nu este foarte lung, echipa să vadă, să simtă cum se joacă la acel nivel, fiindcă, inerent, și ea va încerca să joace la fel.
– Cum se realizează echilibrul într-o echipă în care sunt și jucători străini? Să ne referim la CSM Roman: străinele vorbesc românește? Cum se înțeleg în teren cu româncele?
Limbajul handbalistic este destul de simplu: alergi, sari, te aperi, arunci la poartă.
– Din punctul dvs. de vedere, dar ele trebuie să comunice și între ele în teren.
Da, dar, după ore de antrenamente, se creează niște automatisme, pe care fetele trebuie să le respecte din punct de vedere tactic și de acolo vine omogenizarea grupului.
Dacă jocul te ajută, o greșeală, a uneia, trece mai ușor cu ajutorul grupului, dar, dacă nu stai bine în joc, o greșeală a unei fete se transmite tuturor și ele, cum spuneam, cad psihic toate.
Și e foarte greu să le ”resuscitezi”, dacă pot spune așa.
– Cum ați găsit echipa din Roman când ați venit? Exista un spirit de echipă?
Plecaseră destul de multe jucătoare și au venit altele, așa încât spiritul acela încă este în formare. Dar, dacă analizăm oscilația asta, pe care am avut-o în acest început de campionat, putem să ne punem niște semne de întrebare în legătură cu modul cum se formează sau se reformează spiritul de echipă. În același timp, însă, apropo de începutul acesta de campionat, dacă mă uit la toate echipele și la rezultatele lor, cam toată lumea este în aceeași situație, mai puțin CSM București…
* Presiunea pe antrenor
– Trebuie să existe un căpitan de echipă. Trebuie să fie și un ”lider al vestiarului”?
Da și el nu e neapărat necesar să fie una și aceeași persoană cu căpitanul. Important este ca vestiarul să fie unit și acest lucru trebuie foarte bine gestionat de antrenor.
– Sunt voci care spun că uneori fetele nu joacă prea bine fiindcă sunt debusolate. Și sunt debusolate fiindcă la ele ajung prea multe persoane, care le transmit tot felul de idei și de ”tactici”…
Da, știu acest lucru.
Vedeți dvs., fetele sunt sportive, sigur, dar sunt, în primul rând, femei și le place să asculte ce le spune lumea. Atunci intră în cercul vicios al multitudinii de informații și al dificultății de a le gestiona. Ele sunt sensibile, le place să fie alintate, compătimite și încurajate.
Ei, atunci când încurajezi pe cineva, îi spui și lucruri pe care n-ar trebui să le spui, o dată pentru că nu ești specialist, iar a doua oară pentru simplul motiv că nu sunt reale… Eu am discutat cu ele și le-am spus că e normal să asculte ce li se spune, dar și că cel mai bine știm noi, eu și cu ele, la antrenamente cum stau lucrurile. Și e limpede că noi gestionăm tacticile, nu cei din afară, indiferent de cât de bine intenționați ar fi.
– Dvs., sincer, ca antrenor simțiți sau ați simțit vreo presiune de la conducerea clubului, de la primar, de la vreun sponsor? Și mă refer la o presiune care să vă oblige să procedați altfel decât e profesionist, moral sau legal să faceți.
Nu. Discutăm și e normal asta: analizăm, analizăm și statisticile – care, în handbal, sunt foarte importante -, tragem concluzii și acționăm în consecință. La mine, intervenții de genul ”Scoate-o pe aia și bag-o pe ailaltă” ori ”Meciul ăsta nici nu e chiar așa de important pentru noi” nu au fost niciodată la Roman. Dar să știți un lucru, pe care trebuie să-l înțeleagă toată lumea: nu se poate face performanță fără presiune. Fără presiunea rezultatelor, mai ales!
Dan AILINCĂI
