”Să trecem, divizii române, Carpații,
La arme cu frunze și flori,
Ne-așteaptă izbânda, ne-așteaptă și frații,
Cu inima la trecători…” – Marș Obștesc.
Războaiele pot fi drepte și nedrepte, scurte sau interminabile, mondiale sau – ferească Cel de Sus – atomice. Tratatele de istorie actuale ne prezintă războaie de 5 zile, de 7 ani, de 30 de ani, de 100 de ani… Paradoxal, niciun război n-a rezolvat total problemele pentru care a început. A adus corecții, insignifiante, iar taberele fost combatante au rămas tot nemulțumite. De pildă, Primul Război Mondial a creat oportunități uriașe pentru națiunile mici, de regulă ignorate în tratatele politice din secolele anterioare, dar, atenție!, a dus la dispariția a trei imperii: țarist, austro-ungar și otoman.
Primul măcel mondial, în care au murit peste 10 milioane de oameni, a început în Europa și s-a încheiat sub semnul Programului în 10 puncte al președintelui american W. Wilson, caracterizat de gazetarii momentului astfel: ”Vizionarismul unui profesor american de istorie universală, devenit președintele celei mai inovatoare națiuni moderne, a aruncat peste bord practicile sclerozate ale politicienilor europeni și a redesenat harta Europei, în temeiul unui principiu înlăuntrul căruia dreptul istoric și cel natural coincideau. Este vorba despre principiul naționalităților. Așa s-a născut o Europă care va supraviețui și viitoarei mari conflagrații. Nimic nu era forțat în acest principiu, întrucât el consacra o realitate preexistentă, cea a națiunilor care își reclamau dreptul la propriile state naționale. Secolul anterior se desfășurase sub semnul dreptului natural al tuturor națiunilor la existență istorică” (v. articolul semnat de Mihai Dorin, în ”Ziarul de Iași”, din 12 septembrie 2017). Probabil din aceste considerente, prima conflagrație mondială a fost numită de francezi Marele Război, iar de români – Războiul Reîntregirii, pentru că s-au reîntors ”acasă” provinciile înstrăinate: Basarabia, Bucovina, Transilvania…
Cum centenarul Marii Uniri ”bate la ușă”, destule condeie autorizate și documentate au reconstituit deja evenimentul solemn de la 1 Decembrie 1918, care se vrea, firește, înălțător. Moment în care APROAPE toți românii s-au adunat laolaltă, într-un stat național unitar. APROAPE, pentru că România Mare a existat doar 22 de ani, după care a fost ciuntită de statele neprietene. Începutul l-a dat Pactul Ribbentrop-Molotov, declarat nul și neavenit, care, printr-o trăsătură de creion, a scos din granițele României și-a plasat în imperiul sovietic Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței.
* Fără Regina Maria, Marea Unire nu ar fi avut loc
1918 este un an epocal. Este anul Reîntregirii neamului, dar și al confirmării unui fapt înălțător: românii au avut atunci oameni politici de elită. Cum se numeau ei aflăm din recenta carte, ”Bătălia lor. Femeile din România în Primul Război Mondial”, semnată de prof. univ. Alin Ciupală. Structurată pe cinci capitole mari, cartea vorbește numai despre femeile eroi: Regina Maria, Ecaterina Teodoroiu – eroina de pe Jiu, Măriuca Zaharia – copilul erou… Se înțelege că autorul n-a plănuit să diminueze rolul bărbaților în Războiul Reîntregirii, dar n-a neglijat nici sexul frumos. De pildă, despre Regina Maria se spunea că era o femeie extrem de frumoasă.
Dacă, în timpul războiului, femeile nu au luptat în tranșee – cu unele excepții notabile – nu au condus oști ori politica mare, asta nu înseamnă că au lipsit din istoria războiului. 
Regina Maria a stat permanent lângă soțul ei, Ferdinand, depunând un efort perseverent și continuu pentru a-i zdruncina convingerile filo-germane și a-l determina să accepte intrarea României în război alături de Antanta. Poate de aceea, într-un scurt discurs, a dat asigurări că va fi ”un bun român”. Poate, din aceleași motive, președintele Klaus Iohannis a refuzat recent să mai viziteze Kievul, când a aflat că românii din Ucraina sunt lipsiți de cele mai elementare drepturi. Să nu uităm că Regina Maria, într-o situație tensionată, a declarat: ”Eu de țara asta nu mă despart (de România, n.n.). Înțeleg aspirațiile ei și le îmbrățișez. De alminteri, unde să merg? Eu germană nu sunt, la drepturile mele de principesă engleză m-ați obligat să renunț când m-am măritat, altă patrie decât România nu am” (v. Ion Scurtu, ”Monarhia în România 1866-1947”, Ed. Danubius, București, 1991).
Și să nu uităm că, după căsătoria cu Ferdinand, prima ieșire a Reginei Maria a fost făcută pe Valea Bistriței. Familia Regală s-a plimbat cu pluta pe Bistrița, apă zglobie. A vizitat târgul Pietrei, Bicazul și ”dulcele târg” de pe Bahlui. În așezarea de sub Cozla, a tras la casa liberalului Nicu Albu, om politic important, primar, prefect, deputat, senator mulți ani.
Când poposea la Piatra, Regina Maria mergea Peste Vale, la moșia gen. Averescu, pe Doamna, unde exista un sanatoriu pentru răniți. Să nu uităm că soția lui Ferdinand era numită ”mama răniților”.
Cea mai lungă ședere în Neamț a Reginei Maria s-a petrecut în perioada iulie-octombrie 1918, în timpul războiului. Atunci, regina a plănuit să-și ridice o casă la Bicaz, pe care o numește în memoriile sale ”casa visurilor mele”.
Pur și simplu, s-a îndrăgostit de plaiurile Neamțului: ”Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o reîntregită, a cărui soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută (…) Am găsit locul pe care îl visa sufletul meu… cu pajiști ca din rai și o priveliște cum nici că s-ar putea dori mai frumoasă. Ceahlăul se înalță ca o fortăreață uriașă pe fundal, într-o parte se deschide larg valea spre Hangu, iar pe partea cealaltă sunt dealuri înalte, îmbrăcate într-o pădure întunecată… E un loc minunat, cu voia Domnului, aici am să înalț într-o zi, casă albă ca zăpada visurilor mele. Bicaz, 19 iulie-1 august 1918”. Din păcate, mult trâmbițata casă regală nu s-a mai ridicat niciodată în Neamț.
Lumea se pregătea de un nou măcel mondial, era panicată. Degeaba a venit la Piatra prof. univ. N. Iorga, președintele Comisiei Monumentelor Istorice. Degeaba s-a sfătuit cu preotul C. Mătase, cel care, în mahalaua Precista, a ridicat Casa Națională ”Regina Maria”.
Pe tot timpul Războiului Reîntregirii, soția regelui Ferdinand Unificatorul a stat în centrul evenimentelor politice și, evident, a fost foarte apreciată. Unii monarhiști au devenit entuziasmați, chiar exagerați, mergând până la a spune că România Mare a fost făcută de regină. Regele Ferdinand a reacționat: ”De la început mi-am impus această regulă de conștiință: să fac abstracție de mine însumi, să nu țin socoteală nici de originile mele, nici de familia mea. Să nu văd decât România, să nu cuget decât la ea; să nu exist decât pentru ea. Nu se domnește asupra unui popor pentru sine, ci pentru acel popor. În aceasta constă onestitatea unui rege”.
O altă româncă adevărată, care, de data asta, a luptat pe front, cu arma în mână, a fost ”eroina de la Jiu”, sublocotenent Ecaterina Teodoroiu.
Călăuzită de cele mai nobile sentimente față de patrie, a îmbrăcat mai întâi haina albă de asistentă medicală, apoi pe cea de soldat. A apărat pământul strămoșesc cu arma, ca fratele ei căzut la datorie. S-a aruncat în focul marilor bătălii de la începutul războiului. Rănită în luptă, a ajuns la Spitalul ”Ferdinand” din Iași, unde a fost vizitată de regina Maria. Refăcută, s-a reîntors pe front, căzând eroic în bătălia de la Mărășești, onorând steagul românesc.
Despre un alt erou, de data aceasta un copil, se găsesc informații importante în cartea de Citire, de la primară. Eroina era o elevă de școală, se numea Măriuca Zaharia și s-a sacrificat pentru țara invadată de neprieteni. Trecutul, dacă nu e povestit, se uită. Să-l povestim, deci!
* Cimetière des Héros Roumains
Sunt 100 de ani de atunci. Era pe vremea Războiului Reîntregirii. La intrarea în război alături de Antanta, vitejia ostașilor noștri nu a întârziat să dea roade. Reîntregirea țării într-un stat unitar era visul tuturor românilor, atât al celor din afară, cât și dinăuntrul Arcului Carpatic, aflați de veacuri sub tirania austro-ungară. Înaintând din sud spre trecătorile Carpaților, Armata Română a obținut însemnate victorii și a eliberat o bună parte din Transilvania, în zona Predeal-Brașov-Sibiu. Evident, au fost și pierderi.
687 de prizonieri de război români au ajuns în lagărele de la Soultzmatt și alte localități din Alsacia, aflată, în acea vreme, în posesia Germaniei.
Din ianuarie până la finele anului 1917, prizonierii români au fost ”rași” de pe fața pământului. Pe locul fostului lagăr, astăzi există un cimitir, cu numeroase cruci albe și o placă comemorativă: ”Cei 687 prizonieri de război români care dorm în acest cimitir sunt morți de frig, privațiuni și tortură” (v. articolul ”Soultzmatt”, semnat de Cornelia Petrescu, România literară, nr. 29, iulie 2017). Pe crucile albe se pot citi numele: Stan Ion, Pandele Ilie, Drăgan Gheorghe, Dobre Constantin… Și iar Ion, Neculai, Vasile și Dumitru….
O statuie albă, stilizată, o femeie, supraveghează odihna eroilor. Pe piatra ei scrie, cu litere minuscule: ”Monumentul mamei soldatului”.
Prof. Dumitru RUSU
