În localitatea Topolița, din comuna Grumăzești, imediat după un pod metalic de peste apa care poartă numele satului, este biserica parohiei. Monument istoric cu vechime mai mare de 200 de ani, lăcașul nu este vizitat niciodată de grupuri de turiști, punctele de interes din zonă fiind Casa Creangă și Muzeul Popa din Târpești. E adevărat, nici nu există vreun indicator, iar biserica în sine nu este semnalizată ca fiind monument.
Este situată la doar 4 kilometri de Târgu Neamț, dar există și un alt drum, mai scurt, direct din Săcălușești, Agapia. Construcția, din lemn, cu pereții căptușiți cu trei straturi de șiță, își îndeplinește strict funcția de biserică a satului. De fapt, satul s-a ridicat în jurul lăcașului înființat în 1598, ca schit de măicuțe, însă, după aproape 200 de ani, în dorința de liniște, una dintre călugărițe – rasofora Olimpiada Bălașa, fiică de preot -a plecat să caute un loc retras pentru rugăciune. Așa a luat ființă schitul Văratec, în 1781. Trei ani mai târziu, în 1784, biserica a fost refăcută și a rămas parohiei. Deși se știe că toate măicuțele au plecat la Văratec, în timpul unor săpături făcute în cimitir a fost găsită o cărămidă, din cele care se pun sub căpătâiul călugărițelor la înhumare. Pe cărămidă, este numele monahiei Aftanasia și anul morții – 1907.
Nu se știe de ce a fost îngropată în cimitirul satului. Părintele paroh Mihail Dragoș Ghidoarcă păstrează cărămida în altar, ca pe un obiect de preț, însă nu are nicio explicație, rânduiala fiind ca măicuțele să fie înhumate în cimitirul lăcașului pe care îl slujesc.
Tot în altar, părintele păstrează o icoană a Sfântului Ioan Botezătorul, veche și valoroasă, pe pânză, aflată într-o stare de degradare, care ar impune o restaurare urgentă.
* Catapeteasma – singura legătură cu trecutul
Biserica este construită din bârne de stejar, pe temelie de piatră de râu, conform tradiției din zona Moldovei, dar are dimensiuni mult mai mari decât cele obișnuite pentru un simplu lăcaș sătesc. E adevărat, le-a căpătat după restaurarea din 1985, când a fost lărgită și i s-a adăugat pridvorul. Tot atunci, a fost schimbat acoperișul din șindrilă cu unul din tablă, a fost refăcută pictura, iar lăcașul a fost resfințit și a mai căpătat un hram: Adormirea Sfintei Ana. Primul hram este Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul. După mai bine de 200 de ani, biserica nu are nicio problemă de rezistență. Doar placajul de ciment din jurul temeliei este crăpat, pe alocuri.
Părintele Mihail Dragoș Ghidoarcă a început construirea unui turn clopotniță, care are o structură atât de solidă, încât va rezista, fără probleme, măcar 200 de ani de acum înainte. E costisitor, pentru că a înghițit deja cantități imense de beton, dar pare suplu și, fiind căptușit cu șiță, nu va face notă discordantă cu ansamblul. Spre deosebire de lumânărar, o ciudățenie care deranjează optic, pentru că n-are nicio legătură cu nimic din jur.
Biserica, în sine, nu are un aer monumental, pentru că, în afară de catapeteasma din tei, despre care nu se știe dacă este cea originală, totul a fost schimbat la renovarea de acum 32 de ani. Tâmplăria, stranele, absolut tot ce este în interior e nou. Mai mult, având în vedere că satul numără 80 de văduve și văduvi, oameni în vârstă, care nu rezistă mult în picioare, părintele le-a pus niște scaune de birou, pe care să stea în timpul slujbei. Satul e mic, are doar două străzi principale și 160 de familii cu totul. Dar e viu și ține la biserică, nu neapărat ca la un monument, cât ca la un lăcaș de care se leagă trecutul, credința și, mai ales, rostul.
”Locul ăsta îl simt cu multă pace și liniște. Și e acasă. E ca poarta aia dintre lumi. Sfinții părinți spun că, atunci când intri în biserică, se închid porțile timpului și se deschid porțile veșniciei”, spune părintele Dragoș Ghidoarcă.
* Nu legende, întâmplări reale
Locul are legile lui. Iar părintele le respectă și-i învață și pe ceilalți.
”Când am săpat, pentru a băga conductele de apă, acum 7-8 ani, în partea de nord a bisericii am găsit morminte. De fapt, oriunde sapi sunt morminte, cimitirul înființându-se odată cu biserica. Dar acolo, în locul acela, în momentul în care săpa excavatorul, i-au sărit furtunele și a fost ulei peste tot, nu se vedea nimic. Omul a reglat iarăși mașina și s-a apucat de săpat și iarăși au sărit, și tot așa, de vreo 3-4 ori, până s-a uitat și a văzut despre ce-i vorba. A venit la mine, galben și tremurând tot, și mi-a spus că a găsit oase. Am făcut o slujbă, am aprins niște lumânări și-am zis să nu le deranjăm, pentru că era clar că nu voiau să fie deranjate. Pe urmă, când a trebuit să băgăm țevile pe sub temelie, am găsit două cranii. Nu știu de ce erau acolo, exact sub temelie. Nu cred că este vorba despre ctitori, nu se obișnuiește. Am făcut slujbă de dezlegare, de pomenire și le-am lăsat la locul lor. După două-trei luni, mă cheamă clopotarul și-mi arată, în locul acela, două tufe mari, galbene, de flori. Apăruseră într-un mod cu totul surprinzător, pentru că flori din acelea nu erau în cimitir pe la niciun mormânt. Nu știu ce erau, semănau cu margaretele”.
Cu astfel de întâmplări, părintele, care a copilărit în satul Topolița și-și amintește și acum cum îl aducea bunica, de mână, la biserica la care astăzi este paroh, îi învață pe oameni să aibă credință și respect. Și, în numele respectului, a interzis o practică de tradiție: băutul la morminte.
Argumentul suprem a fost că biserica este închinată Sfântului Ioan Botezătorul, care n-a pus în gură băutură amețitoare.
În județul Neamț, există o mănăstire, monument istoric, unde starețul n-a reușit nici acum să-i determine pe toți sătenii să renunțe la o practică, tot tradițională, care dăunează construcției în sine, nu doar aspectului: aceea de a vărsa un pahar cu vin direct pe peretele de lângă ușa dintre pridvor și biserică, pentru că numai acolo ”e primit”. La Topolița, oamenii sunt altfel. Mândri de satul lor pe care-l și sărbătoresc de 3 ani încoace, chiar pe tăpșanul de lângă biserica monument. Mândri de faptul că bunicii lui Nicolae Labiș au locuit acolo, iar poetul și-a petrecut copilăria în ținutul lor.
”Aici, la câteva case, a fost casa natală a mamei lui Nicolae Labiș. Nu mai există construcția, există o altă casă, făcută de o soră de-a mamei lui. Nicolae Labiș este moșul meu, bunicul meu este frate cu mama lui. Am o mulțime de legături cu locul ăsta și sunt recunoscător că am ajuns aici, pentru că aș fi putut să fiu în multe alte părți. Trebuie să ne găsim rostul, întrebându-ne ce vrea Dumnezeu de la noi. Eu cred că, de multe ori, suntem prea preocupați să-i cerem de toate lui Dumnezeu și nu ne interesează ce vrea El de la noi. Aici este prima mea parohie. Și ultima. Am o anumită neputință în a înțelege de ce se mută preoții din parohii”.
Părintele nu suferă că biserica, având, totuși, statutul de monument, nu a intrat în atenția unei anumite categorii de oameni. De regulă, cei care pleacă în pelerinaj cu gândul de a posta poze pe internet. Trăim într-o lume ciudată și așa au apărut mănăstiri, schituri și morminte de mari duhovnici, care sunt ”în trend” și sunt frecventate de ”lumea bună”. Față de tot comportamentul acesta, care, desigur, ar putea fi analizat în mii de feluri, părintele Dragoș Ghidoarcă a avut o singură remarcă: ”Diavolul e, uneori, extrem de subtil”.
Cristina MIRCEA
GALERIE FOTO
