Unul din cele mai mari ajunuri ale calendarului popular, ajunul Sfântului Apostol Andrei este momentul când se dezlănțuie forțele malefice, dușmanii tradiționali ai țăranului. În aceeași noapte, vechii daci celebrau anul vechi, care moare, și anul nou, care renaște. Noaptea de 29-30 noiembrie reprezenta trecerea dintre ani. Atunci înfloreau ceea ce noi denumim practici magice, dar pentru strămoșii noștri erau tradiții firești. Fie că sunt oameni – strigoii vii sau cei morți -, fie că sunt animale – lupii -, ei găsesc ecou în tulburările atmosferice ale anotimpului care și-a intrat deja în atribuții.
* Noaptea magică la români: Sântandrei
Sfântul Apostol Andrei, prăznuit pe 30 noiembrie, a fost primul apostol chemat de Iisus să I se alăture în Misiunea Divină pe Pământ. El a fost frate cu Simon Petru. Evanghelia după Ioan menționează că Sfântul Apostol Andrei ar fi fost mai întâi ucenic al Sfântului Ioan Botezătorul, care i-ar fi recomandat să-l urmeze pe Isus. Conform aceleiași evanghelii, Andrei l-ar fi dus pe fratele său, Simon Petru, la Isus, spunându-i că l-a găsit pe Mesia.
Sfântul Apostol Andrei este menționat mereu între primii patru apostoli. El a primit martiriul pentru credința sa în anul 60 d.H., în Patras, din Imperiul Roman.
Odată cu expansiunea noii credințe, creștinii au încercat să suprapună peste vechea tradiție noile ritualuri, însă vechea tradiție a rămas vie în obiceiurile de Sântandrei, Moș Andrei, Andreiu de Iarnă.
Frământările viscolului și șuierăturile crivățului au fost asociate adesea cu sufletele neliniștite ale morților necurați, care acum capătă putere și acționează nestingheriți pe pământ. Intensitatea magică a nopții este subliniată și de pogorârea pe pământ a sfinților-patroni ai lupilor, Sfântul Petru și Sfântul Andrei, care le menesc acestora prada pentru anul ce vine.
* Superstiții în ajunul de Sântandrei
Despre Sfântul Andrei se spune că le dă voie lupilor a mânca vitele celor ce n-au păzit sărbătoarea. Sfântul Andrei e sărbătoarea lupilor. Se spunea că, în această noapte, ia lupoaica pui și fată în noaptea de Sfântul Gheorghe.
Bătrânii de altădată știau că toate animalele vorbesc în noaptea de Sfântul Andrei. Oamenii care ascultă cum vorbesc animalele în această noapte, ”aceia mor”, ziceau babele, prin unele sate.
”În seara de Sfântul Andrei, copiii din flori se fac strigoi”, încercau unele mame să-și sperie fetele mai neastâmpărate.
Strigoaicele încep a umbla de Sfântul Andrei și se risipesc la Sfântul Gheorghe, iar de atunci nu mai au putere.
* Cum se apărau bunicii de duhurile rele
În noaptea către Sfântul Andrei, ies strigoii. Strigoii sau strigoaicele sunt duhuri de bărbați sau de femei, morți, care, în această noapte, se întrupează aievea din morminte. Tot strigoi se mai chemau și unii bărbați sau femei vii, care au coadă și care, în această noapte, își părăsesc culcușurile, fără să aibă vreo știință despre aceasta, și umblă pe afară.
Pentru a se apăra, se ascundeau coasele și limbile de meliță, se făceau cruci cu usturoi pe la uși, ferestre, se întorceau cu gura în jos toate vasele.
Dacă strigoii nu găseau niciun loc pe unde să intre în casă, se spunea că vor încerca să-i cheme afară pe cei dinăuntru.
Româncele ”ce voiesc ca vrăjitoarele și strigoaicele să nu ieie mana de la vacile lor, încongiură în noaptea spre Sfântul Andrei vacile, mai ales pe cele mulgătoare, cu mac, după cum merge soarele și, încungiurându-le, presură sămânță tot de mac pe jos, împrejurul lor”.
În ajunul Sfântul Andrei, se descântă sare, se îngroapă sub pragul staulelor de vite, apoi, a doua zi, se scoate și se dă vitelor să lingă, ca să fie ferite de vrăjitoare.
Poveștile la gura focului întăreau aceste credințe orale. ”Cică, odată, într-o noapte spre Sfântu Andrii, au prins strigoii un om în câmp și l-au luat cu ei la un hotar ca să se bată. I-o dat în mâni o limbă de melițoi și l-o-nvățat cum să zică când o da. Dar omul, în loc să zică cum l-o-nvățat ei, zicea: «Rănesc, ologesc, șchiopez, chiorăsc». Și pe care cum îl pălea, îl rănea, șchiopa, chiora. S-o bătut așa pân’ la cântatul cocoșilor, apoi o fugit strigoii și omu o venit acasă”. Această poveste a fost culeasă de etnologul, scriitorul și spiritistul B.P. Hașdeu.
* Obiceiuri străvechi de Andreiu de Iarnă
Bocetul Andreiului este un obicei care atestă suprapunerea sărbătorii creștine a Apostolului Andrei peste Anul Nou dacic. Etnologul I. Ghinoiu a găsit un obicei interesant. Fetele făceau o păpușă din cârpe, numită Andrei, substitut al anului vechi, o așezau pe laviță și o jeleau ca pe un mort.
Sfântul Andrei se ținea de femei. Se strângeau mai multe la un loc și făceau covașă, adică făină de păpușoi muiată cu apă caldă, apoi o fierbeau și o mâncau.
Prin alte părți, se cocea un fel de azimă, în vatră, care avea deasupra niște semne făcute cu lingura. După ce se cocea, o mâncau cu toții din casă, ”întingând într-o strachină cu usturoi pisat, amestecat cu apă și sare, în care întingeau toți”.
De Sfântul Andrei, femeile făceau câte două lumânări și colac și le duceau la biserică. O lumânare o luau înapoi și, cu ea aprinsă, în seara de Sfântul Andrei, ocoleau curtea și oborul vitelor, spre a fi ferite de gadini și boli. Cine nu făcea așa nu avea să scape cu vitele, de a i le mânca lupii sau de a se bolnăvi.
* Turta de Andrei
Fetele mari, care se adună la casa uneia din ele pentru a face turta, aduc apă cu gura. Pentru colacul de Andrei, aduceau doar apă neîncepută. La turtă, se punea în egală măsură apă, sare și făină, măsurate cu o coajă de nucă.
Fiecare fată își cocea turta pe vatră și apoi o mânca, așteptând, peste noapte, voinicul, ursita, care venea în vis să-i dea apă, pentru astâmpărarea setei.
Colacul era făcut din pâine dospită și i se punea în interiorul lui, în mijloc, un cățel de usturoi. Dus acasă, colacul era așezat într-un loc călduros, unde era lăsat o săptămână. Dacă răsărea usturoiul din mijlocul colacului, fata știa că va avea noroc. Dacă usturoiul nu răsărea, era semn de ghinion.
Fetele făceau ”vrăji de ursită, vrăjind de pețire, de dragoste, căutându-și de noroc sau făcând farmece de răutate, care trebuie să se lipească de dușmani și de casele lor”, după cum scria T. Pamfile. Era ademenit un flăcău, ”care-i mai voinic și mai curajos; acesta prindea un liliac sau o pasăre, îl punea într-o oală de lut nouă și se duce la hotar, unde au să se bată strigoii, și îngropa oala acolo. După șapte zile se ducea iarăși, o dezgropa și-n ea găsea o greblă, un țepoi și o coasă. Cu grebla aducea binele asupra satului, cu țepoiul împrăștia răul și cu coasa răpunea pe dușmanii lor”.
* Sfântul usturoi de Sântandrei
Folcloristul I.A. Candrea, elevul lui B.P. Hașdeu, a sintetizat credințele și riturile populare care aveau în centrul lor usturoiul. ”Mirosul usturoiului fiind grozav de nesuferit, atât duhurilor rele, cât și strigoaicelor”, nu se poate imagina un scut mai puternic împotriva acestor duhuri. Astfel, țăranii în ajunul Sfântul Andrei ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor și țâțânele ușilor, ca să nu se apropie duhurile rele și strigoii de casă. Până și ușile grajdurilor se ungeau cu usturoi, la Sfântul Gheorghe și la Sfântul Andrei, ca să alunge strigoaicele venite să ia mana vacilor.
”Pe fereastră, e bine să pui seara usturoi, ca să nu se apropie nicio boală de casă”, spuneau bătrânii.
Pentru fereală de friguri, vindecătoarele sfătuiau să se lege o ață roșie la încheietura mâinii, de care se atârna un cățel de usturoi sau se lega, tot acolo, într-o cârpă, puțin usturoi pisat.
Dacă vreun om dobândește o ”pocitură de noapte”, congestie cerebrală adică, paralizie facială sau epilepsie, pentru a fi vindecat, ”descântătorul ia un fir de usturoi și, străpungându-l pe toate părțile cu vârful unui ac, descântă. După ce rostește cuvintele care «se fură» de alt descântător, împungând cățelul de usturoi cu vârful acului, cu o parte a cățelului de usturoi descântat, descântătorul unge pe cel suferind peste tot trupul, iar cealaltă parte i-o dă bolnavului să o mănânce. Alteori, omul «pocit» este uns cu mujdei de usturoi”.
