În vara lui 2006, ex-regele Mihai al României, însoțit de principele Radu de Hohenzollern-Veringen și Teodor Atanasiu, ministrul Apărării, a trecut Prutul în Basarabia strămoșească. După 65 de ani. Scopul vizitei: sfințirea Cimitirului de Onoare românesc din satul Țiganca, afla la 10 km de orașul Cahul, unde, în iulie ’41, au murit peste o mie de militari români.
După momentele de reculegere de la troița din Cimitirul de Onoare, într-un cort de campanie, fostul rege a închinat, după tradiția strămoșească, un pahar de vin și a gustat o bucățică de cozonac, spre pomenirea eroilor ce s-au jertfit pe câmpul de luptă. A acceptat să spună și câteva cuvinte:
”A fost o ceremonie foarte adâncă pentru mine, foarte emoționantă. Nu am mai călcat pe acest pământ din 1941 și asta, în gând, mă răcorește… Vreau să mulțumesc mult autorităților care au făcut posibilă această întâlnire și pentru cele făcute în acest cimitir. Nu este deloc prea devreme ca, în fine, să se recunoască anumite lucruri, din trecut, bineînțeles, dar care au cel puțin un impact moral oricând în lumea asta. Și așa și trebuie să fie. Sunt foarte mulțumit și emoționat că am putut să vin azi”.
Martorii momentului pretind că, după rostirea acestor cuvinte, Mihai a dus o batistă la ochi. E foarte posibil, fiindcă ”Pentru eliberarea pământului strămoșesc al Basarabiei, Armata Română a pierdut 24.396 de militari – morți, răniți și dispăruți – dintre care mulți aici, în dramaticul «cap de pod» de la Țiganca”, cum era numit atunci. Aceste date au fost oferite de gen. Teodor Halic, președintele Asociației Cavalerilor Ordinului ”Mihai Viteazul” – cel mai înalt ordin militar românesc -, care era sublocotenent atunci când a participat la luptele de la Țiganca. Cuvintele unui veteran de război nu se pun niciodată sub semnul întrebării. Peste o mie de oameni au fost prezenți la ceremoniile de la Țiganca. O mică Românie și-a retrăit, pentru câteva ore, unitatea.
Alte date importante. Din 1.020 de ostași înmormântați la Țiganca, au fost identificate doar 830 de trupuri, iar numele sunt, acum, scrise pe plăci de marmură neagră. Pe 143 cruci albe, simple, deasupra fostelor gropi comune, scrie că acolo sunt îngropați eroi necunoscuți. În gropile comune, s-au așezat și două-trei rânduri de morți, ”scăldați” în var, îngropați la repezeală.
Poarta monumentală a cimitirului a fost sculptată în lemn de un meșter popular, Ilie Bența, din Maramureș, ca și troița cea înaltă de patru metri. O adevărată bijuterie din lemn. Crucile au fost meșterite la Vrancea, plăcuțele de pe cruci în Oltenia, plăcile de marmură neagră au venit din Baia Mare, iar munca brută de la basarabeni.
”În timp ce o mie de militari români zac sub dealul de la Țiganca, deasupra, cu flori, steaguri și lumânări, s-au adunat alți o mie de români, veniți de la mii de kilometri, chiar și din State”, a zis un participant la marele eveniment.
Acolo, sus, pe dealul ca o Golgotă basarabeană, a urcat cu pioșenie și fostul rege al României, cu demnitarii la vedere.
”Pășind din nou, așa cum și-a dorit, ca și acum 65 de ani, pe pământul basarabean, fostul suveran Mihai I nu a rostit cuvinte mari. Doar a depus o coroană de flori, alături de alte oficialități și organizații. Mulți oameni simpli, unii în costume naționale, politicieni au strigat cu bucurie: Trăiască Regele! Copiii purtau portretul regelui și pe cel al reginei mamă. Peste tot se vedeau flori, steaguri, lumânări. Românismul trăia din plin”.
Acum, la plecarea ultimului rege al României, se impune o întrebare: care au fost realizările monarhiei din România? Răspunsul ar putea fi cucerirea independenței de stat a României, crearea României Mari, prosperitatea economică din anii interbelici, modernizarea țării, dezvoltarea culturii…
Mai este de actualitate, de viitor, după moartea fostului rege Mihai? Aici lucrurile se cam încâlcesc. Monarhiștii spun ”DA! Numai monarhia salvează România!”. Din păcate, republicanii, mai numeroși, nici nu vor să audă de monarhie. După părerea lor, monarhia e sub stas, o formă politică depășită, încălțată cu șoșoni. Și apoi, lupta dintre monarhiști și republicani nu e o simplă confruntare pur ideologică. În spatele ostilităților stau interese mari financiare și economice. Cum să le pierzi fără să lupți pentru ele?
Mihai I al României nu a fost un suveran prea norocos. S-a născut odată cu comunismul din România, de care n-a scăpat niciodată. A avut o viață lungă și plină de momente de cumpănă. Pus Rege când era un copil de șase ani, apoi detronat de tatăl său pentru următorii 10 ani, numit iar, pe când era adolescent, gonit din propria țară 7 ani mai târziu. Mihai I a trăit aproape jumătate de secol în exil. Pentru fostul monarh, cerul României n-a fost prea senin nici după Revoluția din Decembrie.
Toată luma știe că regele Carol al II-lea a fost ”rușinea monarhiei”. În consecință, nu a fost un ”părinte model”. A îndepărtat-o pe Regina Elena, mama lui, pentru a o face ”doamnă” pe Elena Magda Lupescu. Într-un interviu acordat în ’92, fostul rege Mihai mărturisea cât de mult a suferit din pricina tatălui său, pe care nu l-a iertat nici mort. Spunea că nu-i face nicio plăcere să vorbească despre ”Duduia”, cum i se spunea Elenei Lupescu.
Conflictele de familie au fost fleacuri, comparativ cu exilul început după abdicare. ”Eu nu m-am despărțit niciodată de misiunea pentru care m-am născut și am fost educat. Dar nu numai din această cauză. Românii suportă greu exilul. Chiar și faptul că între ei sunt multe dezbinări dovedește cât de greu le este să trăiască între străini. Nici o clipă n-am uitat că sunt străin în țară străină și n-am făcut nimic pentru a-mi schimba condiția. La început, a fost îngrozitor. Alt cuvânt nu-mi vine în gând acum, doar dezrădăcinare. Locul unde te naști are o stea a lui, așa se spune. Sub orice altă stea ai alege să trăiești și oricât de bine ți-ar merge lucrurile, este imposibil să nu observi că tot ceea ce faci, tot ceea ce gândești se leagă de dorința secretă de a te întoarce din nou în locul unde te-ai născut pe pământ” (v. Mircea Ciobanu, ”Convorbiri cu Mihai I al României”, ed. Humanitas, 1997).
Parafrazând citatul, înțelegem perfect de ce fostul suveran vine din Elveția, acasă, la Curtea de Argeș, să-și găsească liniștea atât de necesară.
Dacă guvernul Văcăroiu l-a întors de pe aeroport pe Regele Mihai, asta nu înseamnă că toți românii l-au urât pe monarh.
Pictorul Traian Mocanu, de la Iași, a primit sarcina să-l picteze pe Regele Mihai, pentru Sala Voievozilor de la Palatul Culturii. A ieșit un tărăboi!
”A fost tămbălău mare. Unii vroiau ca Regele să rămână la o vârstă, la 17 ani, alții la 40 de ani sau la 70. Vârsta normală este cea de 19-20 de ani, când Mihai a preluat puterea. E foarte greu să faci portret după chipul unui rege-copil. M-am gândit atunci la Infantele lui Velasquez, m-am gândit la comenzile lui Tintoretto. Până la urmă, Dumnezeu m-a luminat. L-am pictat pe Rege după o poză din tinerețe, îmbrăcat într-o uniformă de cavaler de Alba-Iulia, la care am adăugat însemnele regale și decorațiile pe care le-a primit atunci. Cum Regele a trăit într-o permanentă neșansă, după venirea sovieticilor în Românie, într-o permanentă teroare, tabloul trebuia să surprindă ceva din drama lui” (v. articolul ”M-am gândit atunci la Velasquez”, Monitorul de Iași, 10 mai 1997). Se pare că tabloul n-a fost prea reușit. Figura Regelui Mihai obligă un pictor la o investigație extrem de profundă, la un dialog cu istorie și cu sine însuși. Regele Mihai avea o figură tragică, dar nu de un tragism în sens teatral, ci într-un sens complex. Când Regele a vizitat Putna, noaptea, când urca urca treptele, pur și simplu, lumina. Parcă avea o aură în jurul său. Atunci i s-au văzut mâinile. Avea mâinile unui om deschis la suflet. Ale unui om sincer. Mâini puternice, dar nu brutale. Mâini de om bun. Curios lucru, noi, românii, descoperim calitățile deosebite ale unui om numai după ce închide ochii. Numai după ce ajunge sub glie, la Curtea de Argeș.
Prof. Dumitru RUSU
