Daniel Todirică: ultima zi de serviciu, prima zi de pensie!

Relaxat, detaşat, cu ochii pe jumătatea plină a paharului. Aşa vrea locotenent-colonelul Daniel Todirică să-şi încheie cariera de 27 de ani în Jandarmerie. Este puţin nostalgic, dar mulţumit că a respectat sfatul tatălui său, care i-a spus un singur lucru când l-a anunţat că a optat pentru cariera militară: ”Să faci cum vrei, dar ai grijă să nu încurci niciodată pe nimeni!”. Şi, 27 de ani, Daniel Todirică şi-a făcut treaba, numai în operativ, fără să încurce pe cineva. Joi, pe 28 decembrie, a fost ultima lui zi de serviciu, iar de vineri, 29, a devenit tânăr pensionar.

* Ziua la turnat beton, noaptea la învăţat pe ascuns

Daniel Todirică s-a născut pe 30 mai 1970, în Piatra Neamţ, într-o familie fără pasiuni legate de uniformă. Singura îmbrăcăminte standard pe care o vedea tatăl său era salopeta de şantier, el fiind tehnician în construcţii la Cooperativa Constructorul. Mama era contabilă. Daniel a urmat cursurile Şcolii nr. 5 şi apoi pe cele ale Liceului energetic, cum era, pe vremea aceea, Colegiul Naţional de Informatică de astăzi. A fost comandant PTAP (Pregătirea Tineretului pentru Apărarea Patriei) şi-i intrase un pic în sânge ”microbul” defilărilor, al armelor şi al milităriei. Tatăl îl îndemna să se facă inginer constructor, iar el s-a apucat să înveţe gramatică şi istorie pe ascuns, pentru şcoala de ofiţeri. În plus, ştiind că-i trebuie 6 luni în ”câmpul muncii”, şi-a petrecut vacanţele de vară pe şantier la turnat beton, la sudat sau la tăiat cu ghilotina. Imediat după ce-a absolvit liceul, a fost luat în armată, la trupele de securitate. S-a instruit o vreme la Bacău, apoi în Ardeal şi a fost lăsat la vatră ca sublocotenent în rezervă. A dat examen la şcoala de ofiţeri când deja se schimbase orânduirea, iar vechimea în câmpul muncii nu mai conta. Aşa că experienţele de pe şantier i-au rămas folositoare doar în plan personal.

În 1991, era deja comandant de pluton la Batalionul mobil de intervenţie din cadrul Brigăzii de jandarmi Bacău. Şi, în vremea în care stagiul era de 4-5 ani, a ajuns comandant de companie în doar 3 ani. Se ocupa cu instruirea militarilor în termen. Şi-i plăcea, pentru că avea ”cu cine”. Soldaţii erau măcar absolvenţi de şcoli profesionale, dacă nu de liceu, cu educaţie cei mai mulţi dintre ei, nu umblau cu droguri şi nici nu erau cu gândul la plecat în străinătate.

”Am avut şi studenţi, care aveau stagiu doar de 6 luni. Erau mai libertini, dar, în mare parte, erau oameni de bun simţ. În primul rând, eu am aplicat principiul să nu le fac niciodată ce nu mi-a plăcut mie să-mi facă altul. Însă eram atent la fiecare cum se raportează la relaţia şef-subordonat şi nu renunţam la vigilenţă. Pe de altă parte, îi şi analizam şi încercam să-mi dau seama dacă pe unul îl apasă ceva pe suflet. Eram prezent sâmbăta şi duminica, la vizite, observam relaţiile de familie, ca să-mi dau seama cum au fost trataţi acasă. Evident era mai uşor când eram comandant de pluton şi aveam în grijă 30-32 de oameni, faţă de perioada în care eram comandant de companie. O companie are 85-100 de oameni. Am avut şi incidente. Îmi amintesc de un militar care a plecat în permisie la Călăraşi şi nu s-a mai întors. L-am declarat absent nejustificat, ca să nu fie dezertor de la început şi am plecat după el. Două zile şi două nopţi nu l-am găsit, nu aveam niciun fir. El plecase de acasă în ziua în care i se termina permisia, s-a dus la Bucureşti, şi-a luat bilet de tren, a băut ceva în Gara de Nord şi a adormit pe bancă, aşteptând trenul. Nişte golani i-au furat bagajul şi, când s-a trezit, trenul plecase, bagajul nu-l mai avea, a plecat pe jos către casă, l-a mai luat cineva la ocazie şi-a ajuns în alt sat, lângă cel în care locuia de fapt. A intrat în panică şi a stat ascuns. Nu ştia ce să facă. L-a găsit poliţia, la un moment dat – fusese deja declarat dezertor -, a primit 3 ani cu executare la Tribunalul Militar şi, după un an şi jumătate, a fost eliberat şi s-a întors tot la compania mea. Colegii lui plecaseră între timp. Abia când a fost adus şi am stat la discuţii cu el am aflat, de fapt, ce s-a întâmplat. Ei, omul ăla și-a făcut stagiul exemplar. I-am mai dat permisii şi întotdeauna era la unitate cu o zi mai devreme faţă de termenul la care trebuia să se prezinte”.

* ”Detest numirile pe pile şi sunt convins că funcţiile şi gradele vin la timpul lor”

După 27 de ani de carieră, Daniel Todirică spune că nu doar i-a învăţat pe alţii, ci el însuşi a învăţat din fiecare experienţă pe care i-a oferit-o viaţa. S-a pliat pe situaţie, n-a fost rigid, nu s-a deplasat spre excese de niciun fel. Ca om, a procedat exact la fel.

În 1997, era încă la început de drum, cu soţie şi copil mic, în gazdă, la Bacău. Stătea la casă şi visa să cumpere acea casă, pentru că-i plăcea. Pe vremea aia, chiria nu era decontată, aşa că trebuia să o achite din acelaşi salariu din care-şi susţinea familia. Şi, într-o seară de septembrie, când se întorcea dintr-o misiune din judeţul Neamţ, unde fusese preşedintele ţării în vizită, şi-a găsit soţia plângând. Proprietarul voia să vândă repede. N-a fost altă soluţie decât mutarea. Iar la Neamţ, unde ambii soţi aveau părinţii, nu exista decât o funcţie liberă: comandant de pluton. Aşa că a luat-o, din nou, de ”jos”.

”N-am suferit, pentru că am fost educat de comandanţii mei să nu alerg după funcţii şi după grade. Detest numirile pe pile şi sunt convins că funcţiile şi gradele vin la timpul lor, numai dacă demonstrezi mai întâi ce poţi. Trebuie să te implici, să câştigi respect prin munca ta şi prin felul tău de a fi. Nu sunt adeptul arderii etapelor, cred că evoluţia pas cu pas e cea naturală şi corectă. Urăsc minciuna, ţin la adevăr şi la comunicare, sunt patriot, în sensul în care chiar iubesc valorile naţionale, şi mă abţin să judec pe cineva, prefer să am doar opinii. Cred în Dumnezeu şi consider că modul real în care ne putem manifesta credinţa sunt faptele bune. Dacă se poate, fără zgomot, fără să spui nimănui. Ca părinte şi ca soţ, îmi place disciplina şi nu-mi convine să-mi iasă cineva din vorbă, însă las de la mine foarte repede, dacă-mi dau seama că lucrurile pot să o ia pe altă pantă. Mi-am dorit să fiu un exemplu pentru familia mea. În toate sensurile. Iar faptul că am rămas o familie şi după ce soţia mea şi fiul meu au lucrat câţiva ani în străinătate, ca să putem plăti băncile şi să avem casa noastră, cu curte, aşa cum ne-am dorit dintotdeauna, spune ceva”.

Mizând pe timpul liber pe care urmează să-l aibă, după o ”viaţă” de misiuni de menţinere a ordinii publice la manifestări de tot felul şi la vizite oficiale, Daniel Todirică şi-a pregătit un solar în curtea de la Vaduri, unde are de gând ca, din primăvară, să cultive roşii. Eventual, ascultând muzică clasică şi cântece patriotice. Chiar şi din postura de agricultor pe spaţiu restrâns şi de crescător de găini, iepuri şi oi, îşi va aminti, cel mai probabil, de cele două momente în care a crezut că i-a sosit ceasul. Ambele au fost la inundaţii.

Oricum, n-a rămas cu fobii, deşi prima oară era să moară la Vaduri şi tocmai acolo a cumpărat, peste ani, loc să-şi facă o casă. Misiunea din care n-a crezut că scapă viu a fost prin 2005, când Bistriţa a intrat într-un grup de 11-12 case. A făcut cap de pod cu cei de la ISU şi, cu ajutorul militarilor în termen, a scos din apa, care-i ajungea până la piept, toţi locatarii acelor case, inclusiv copii. Mai rămăsese o singură persoană, care avea un picior în ghips, băuse şi refuzase să părăsească locuinţa. A doua zi dimineaţă, când s-a trezit de tot şi a văzut cât crescuse apa, a cerut ajutor. Bistriţa era atât de învolburată, încât nu se vedea nimic din ceea ce acoperea. Cei doi jandarmi au mers în orb, ţinându-se de nişte corzi şi, la un moment dat, nişte stânci, dislocate de viteza apei, i-au izbit direct în picioare. Ambii au căzut ca seceraţi. Daniel Todirică a apucat să ridice o mână şi, astfel, colegii de pe mal şi-au dat seama că s-a întâmplat ceva şi i-au scos, pe amândoi, înainte de a fi prea târziu.

A doua oară s-a întâmplat la inundaţiile de la Buruieneşti-Doljeşti, în 2008, când Siretul a ieşit din albie. Au fost cam aceleaşi condiţii ca la Vaduri.

”M-a sunat viceprimarul că, la Buruieneşti, un cetăţean refuză să fie evacuat. Tipul avea casa în câmp, de jur împrejur era apa cât gardul, îşi dusese copiii şi soţia la neamuri, iar el s-a întors, s-a îmbătat, a aprins toate luminile şi-a pus muzică. Am reuşit să ajungem în casă, m-am uitat la prize prima dată, erau în apă aproape pe jumătate, mai lipsea un pic până să intre înăuntru, el era în slip, plutea pe o dormeză. Am căutat actele, le-am salvat, l-am luat şi l-am dus la punctul de prim ajutor. Atât de nervos eram! M-am gândit că puteam muri toţi elecrocutaţi dacă ajungeam cu jumătate de oră mai târziu şi el n-avea nicio treabă. Am urât întotdeauna viiturile de noapte. Parcă ziua e altceva, dar noaptea e sinistru”.

Si, ca ”detaliu”, Daniel Todirică a absolvit facultatea de drept. S-a hotărât în 2004, ca să ştie cât mai mult, să greşească foarte puţin spre deloc şi, în niciun caz, să nu încurce pe nimeni. Aşa cum a fost învăţat de acasă. (Cristina MIRCEA)

FOTO: Inspectoratul de Jandarmi Județean Neamț