ANALIZĂ Politicianul Like&Share

Pe meleaguri nemțene, dar fenomenul este generalizat la nivelul întregii țări, cam 90% dintre politicieni evită să mai dea ochii cu oamenii în viața reală, refugiindu-se pe rețele de socializare. Acolo se simt în largul lor, au lumea perfectă, în care spun ce vor (până la un anumit punct), în funcție de poziția ocupată și de ce le dă voie partidul să spună, acolo se pot refugia și pot bloca orice critici, acolo se pot înconjura numai de laude.

În mediul virtual, se dezlănție. Scriu, scriu, scriu, de l-ar face invidios până și pe Heliade Rădulescu de câtă popularitate a ajuns să aibă îndemnul său! În online postează, răspund la postări, dau Like-uri și share-uiesc conștiincios texte pe care, de cele mai multe ori, nu le înțeleg deloc. Apoi sună și se laudă cu activitatea lor politică virtuală. Își numără Like-urile, fac clasamente, câte au ei față de câte au colegii.

Mai mult decât atât, în ședințe de partid – la toate partidele, ca să nu aveți cumva impresia că mania social media este doar apanajul celor de la PSD și PNL – au loc adevărate dezbateri (ca să numim diplomatic certurile intestine) pe subiecte de real interes: ”De ce nu ai dat Like la postarea mea?”, ”De ce nu s-a adunat numărul de Like-uri, dacă ai zis că ai sub control 20 de oameni?”, ”De ce nu ai shăruit ce a zis șeful cel mare?”, ”Cum ți-ai permis să postezi înaintea mea?”, etc. Logic, apare întrebarea de ce s-a ajuns în această situație.

Răspunsuri există. Din păcate, ele nu sunt deloc plăcute, așa că, la acest material, ne-am lins pe bot de Like-uri și share-uri de la politiceni și postacii lor de partid.

* Prima explicație: calitatea umană a politicianului

Aruncând o privire pe listele de parlamentari, apoi pe cele de consilieri și coroborându-le cu activitatea reală a acestora, ușor asezonată cu cartea de vizită a fiecăruia, care cuprinde studii și realizări concrete, sare în ochi o mare surpriză. Dacă, la toate astea, se adaugă rarele momente când sunt nevoiți să tortureze limba română în discursuri libere, deja se conturează, bine, imaginea unui om neinstruit. Fără prea multe cunoștințe de limba română – că asta e bună numai pe 31 august, când e Ziua Ei și se pot prelua citate deștepte din Eminescu -, fără prea multe cunoștințe de cultură generală, fără prea multă cultură politică, dar, în schimb, nivel expert în vocabularul tematic, gen șmen, comision, contracte. Astfel de indivizi ajunși în funcții cu ajutorul banilor – nu este un secret pentru nimeni că 90% dintre pozițiile de parlamentari se cumpără -, cei mai mulți conștienți că s-ar face de râs când ar trebui să cuvânteze chiar și în fața unor gospodine de bună-credință, iau măsuri rapide. Primul lucru: își angajează, oficial sau nu, un om care să le facă speech-uri. Ideal ar fi să aibă și aparat de fotografiat, ca să-l imortalizeze pe analfabetul funcțional când se plimbă, când dă din mâini, când vorbește, când strânge mâini, când pupă bătrâne sau copii ori, pur și simplu, când stă pe un scaun și se face că gândește. Dacă angajatul pe discursuri nu are cameră foto, se suplimentează schema de personal cu un fotograf.

Acesta e momentul de unde începe lungul și anevoiosul proces de ”Like”-izare a personajului. Tot ce face sau tot ce i se spune de la partid e plasat pe pagina personală. Nu de el, de cele mai multe ori, că procesul este complicat și efortul ar fi prea mare. Plus că, în cazul unor erori… umane, n-ar avea pe cine da vina. Că doar de aceea și-a luat om care să-i facă treaba. Că omul respectiv e angajat pe undeva pe pile, la stat, și are în fișa postului să propovăduiască în online pe cel care l-a promovat. Plus partidul. Când se aude prima dată ”Te-am văzut pe  Facebook”, cu variațiunile Twitter, LindkedIn, Instagram etc., omul nostru primește confirmarea pe care o dorea: a intrat în lumea bună și a primit certificat de ’telectual.

* A doua explicație: teama de realitate

Politicianul actual nu se teme că va rămâne fără bani, că îi judecă cineva inactivitatea sau că ar putea fi considerat ridicol. Nu, deloc! Singura lui teamă este că ar trebui să trăiască printre oameni, nu izolat în mediul virtual. În online, Poliția, Procuratura sau DNA nu au atribuții care să-l poată pune în dificultate. În viața reală, te mai întreabă unul, altul, de ce ai cerut șpagă, de ce ai făcut trafic de influență, de ce ai mânărit contracte, de ce i-ai obligat pe unii să accepte achiziții de care nu e nevoie, de ce nu te ții de ce ai promis că faci, de ce, în loc să lucrezi pentru mai binele oamenilor, te ocupi doar de șmenuri. În online, nu. Sau, dacă totuși da, atunci se rezolvă rapid cu ”Block”.

Cine are curiozitatea să le analizeze paginile de socializare oamenilor politici de Neamț va avea imaginea unor roboței teleghidați, construiți cu materiale reciclate. Fără nicio personalitate, fade, folosite doar pentru a masca incultura și nepriceperea.

În online, politicienii noștri încearcă să fie deștepți și nu reușesc, cu mici excepții, decât să fie jenanți. Culmea, nici măcar nu pot fi acuzați direct, pentru că aceia pe care i-au angajat să le facă treaba sunt exact de aceeași factură ca ei. Autointitulați făcători de imagine, nu urmăresc decât să intre sub pielea personajului, să-l căpușeze cât mai bine, după care să-i prezinte nota de plată, care uneori poate fi echivalată cu un post plătit din trei locuri, cu banii pentru un eveniment, cu niște contracte de achiziții supraevaluate sau cu angajări pe principiul ”să trăiască și familia ta” mai bine.

De ce le este teamă de realitate? Din două motive, care, aparent, se bat cap în cap: 1. că ar putea fi recunoscuți și se tem de reacții necontrolate ale oamenilor; 2. că nu-i va recunoaște nimeni, în ciuda sutelor de postări de pe pagini de socializare și a Like-urilor de partid. Din această dilemă nu pot ieși decât activând în zona virtuală, unde aprecierea poate fi cumpărată.

* Teama cea mai mare a politicianului: dezbaterea adevărată

Din peisajul politic local a dispărut cu desăvârșire dezbarea reală, față în față, pe probleme care interesează. Politicienii preferă comunicatele, dar nu pe site-ul instituției. Nu. Mai nou, comunicatul oficial al instituției se pune întâi pe pagina personală de Facebook a conducătorului vremelnic titular. Așa tu, Opinie Publică, mai afli că s-a semnat un contract important, că un politician a fost chemat la DNA, că se deschide Piața Centrală, că un președinte participă la un târg sau un primar admiră mașina de turnat asfalt, că un parlamentar are inițiativa de a dota jandarmii cu arme pentru adormit urșii ș.a.m.d.

Iar când cineva face greșeala de a suna purtătorul de cuvânt al instituției publice cu pricina primește, conștiincios, recomandarea să se uite pe pagina de Facebook a șefului, care devine, astfel, o zonă a informațiilor demne de a fi considerate reale. Mai nou, s-au oficializat și audiențele pe Facebook. Sigur, efectele lor se simt tot acolo, dar asta e altă problemă.

De ce le este frică politicienilor de dezbateri? Poate pentru că nu cunosc problemele și legislația? Poate pentru că nu au soluții sau, dacă le au, nu-și permit să le expună, că s-ar putea supăra cineva de la partid? Oare de asta au făcut tot ce a depins de ei să distrugă televiziunile locale, să le controleze și să distrugă orice formă de dialog, altele decât negocierile ascunse, pe posturi, contracte sau alte șmecherii? Despre vreun alt tip de dezbateri publice, nici vorbă!

Frumoase sunt interviurile pe care le acordă, din când în când, unor reporteri atent selectați. Întrebarea vine pe sistemul ”No, acuma tânărul Ftiriadi! Spune-ne, s-audă și ilustra matroană, onorata ta mamă: nu-i așa că pământul se-nvârke în jurul soarelui trei ani câke 365 ghe zile și mai apoi în al patrulea în 366 ghe zile?”. Iar răspunsul este, invariabil, ”Emininke!”: ”La întrebarea dumneavoastră extrem de bine aleasă, pot să vă spun că sunt de acord cu ea”.

Și toată lumea este mulțumită dacă interviul apare pe Facebook, se share-uiește masiv pe linie de partid și adună Like-uri de la adulatori angajați sau obligați de la partid.

Ca o concluzie futilă (vezi DEX), fiindcă suntem departe de vreun deznodământ luminos, avem politiceni activi în mediul virtual, dar aproape inexistenți în realitate. Avem partide virtuale, avem dialog virtual. Numai problemele oamenilor sunt reale și, între ele și politicieni, este distanță de un Like, până în momentul alegerilor când se cer(șesc) voturi.

Valentin BĂLĂNESCU

FOTO: Pixabay