Unirea din 1918 nu a fost, cum mult timp a încercat istoriografia română să ne prezinte fenomenul, un cumul de adunări populare în care mulțimile înflăcărate s-au adunat și au proclamat unirea cu România. În realitate, lucrurile s-au petrecut altfel, unirea s-a făcut în mare parte sub forța împrejurărilor, în plin război, sub protecția, cât a existat ea, a armatelor (română și cea aliată), folosindu-se toate oportunitățile vremii, mai ales schimbarea raportului de forțe pe plan mondial de la sfârșitul războiului.
La un moment dat, România se afla – fapt unic în acea vreme – în război direct cu două state în care se instaurase comunismul, Rusia și Ungaria. Armata română va cuceri sau, mai bine zis, va elibera capitala Ungariei de comuniști, iar Rusia nu a recunoscut niciodată unirea Basarabei cu România.
În 1924, la 5 ani de la încheierea războiului, Maxim Litvinov îi scria lui Christian Racovski, ”revoluționar” care avea drept sarcină să întrețină focare de nemulțumire în Basarabia, că: ”Noi ne aflăm acum, formal, în stare de război cu România. Noi considerăm că trupele române ocupă teritoriul nostru şi, formal, putem, în orice moment, să trecem Nistrul fără declaraţie de război”.
Această poziție a Rusiei Sovietice i-a permis să sprijine fățiș, fără niciun scrupul, acțiuni care să permită izolarea, rând pe rând, a provinciilor istorice româneşti, răsturnarea regimului politic existent, luarea puterii de interpuşii Moscovei, destrămarea ţării, prin împărţirea ei între URSS, Ungaria şi Bulgaria.
Episodul numit ”răscoala țărănească de la Tatar-Bunar”, o localitate din sudul Basarabiei, în prezent în componența Ucrainei, este semnificativ din acest punct de vedere.
* Operațiune pregătită direct de la Moscova
Pentru Moscova, statul român reprezenta singurul obstacol non-slav din zonă. Momentul 1917, când armata română alunga din Moldova peste 1.000.000 de soldați ruși atinși de boala bolșevismului și, apoi, unirea Basarabiei, toate au făcut ca organizarea revanșei să nu întârzie. Iar pe primul plan s-a situat organizarea de acțiuni care să destabilizeze noua ordine statală din Basarabia.
Nu întâmplător, exact când, la Viena, se purtau discuții privind recunoașterea uniriii Basarabiei cu România, agenţii sovietici din sudul Basarabiei au demarat o propagandă largă în favoarea organizării unui plebiscit în Basarabia, prin care populaţia locală să se exprime ”pro” sau ”contra” actului unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918.
Fototeca online a comunismului românesc, cotă arhivistică 5/1924
În paralel, în zonele unde populația rusă și ucraineană era majoritară, a fost creată o rețea de spionaj, aflată în sordinea directă a Moscovei. Membrii rețelei conduse de Andrei Kliunikov, cel care se va afla în fruntea rebeliunii de la Tatar-Bunar, vor organiza comitete revoluționare în mai multe localități din sudul Basarabei. Comitetele săteşti au fost unite în comitete mai mari, organizate pe sub-raioane şi create în centrele mai importante, care, la rândul lor, erau subordonate comitetelor regionale. În fiecare localitate trebuia să fie organizat un detaşament de luptă din cel puţin 30 de membri și cu un comandant.
* Desfășurarea operațiunilor
Operațiunea a fost declanșată pe 11 septembrie 1924, în localitatea Nikolaevka. 27 de persoane mascate au trecut Nistrul și au ocupat localitatea Nikolaevka din județul Ismail, au tăiat firele telefonice și telegrafice, apoi au intrat cu forța în primărie, unde i-au ucis pe primar, pe soția acestuia și jandarmul, iar în final i-au jefuit pe țărani de alimente. Șeful era Ivan Bejanovici, alias Kolțov.
Iată cum relata ziarul ”Universul” evenimentul:
”Bandiții au potrivit momentul să dea atacul când era târg în Nicolaevca”; ”Primăria a ars cu totul. Cadavrul primarului Jancovski și al celuilalt sătean împușcat au fost carbonizate. Jandarmii Ion Costin și Gheorghe Chirvase au fost uciși cu grenade”; ”Târgul a fost devastat, lumea fugind îngrozită în toate părțile. După cât se știe, bandiții au voit să dea lovitura la Tuzla sau Jebrieni, unde chiar au apărut, dar au ales Nicolaevca, unde se afla măcar un jandarm, ca punctul cel mai favorabil”; ”Bandiții au lăsat manifeste prin care își arătau ura contra românilor, îndemnând populația să nu mai dea niciun concurs autorităților”.
Andrei Kliușnikov, zis Nenin, a hotărât declanșarea operațiunii de proporții. În seara de 15 septembrie, el a convocat comitetul revoluționar din Tatar-Bunar, iar unii dintre cei prezenţi la întrunirea secretă au fost desemnaţi să adune arme, cartuşe şi muniţii de la depozitul de la Cişmea.
Iată evenimentele descrise de prof. univ. dr. ing. Alexandru-Grigore PISOSCHI:
”În noaptea de 15/16 septembrie rebelii au pus stăpânire pe comună, fiind taiate firele telefonice și telegrafice și instalate santinele la intrările și ieșirile din comună. Un grup comandat de Grigori Cernenko a atacat postul de jandarmi și a omorât pe comandant și pe cei doi soldați. Nenin le-a comunicat autorităților din sat (primar, perceptor, notar, diriginte de poștă și funcționari) că este revoluție, iar Basarabia s-a proclamat «republică sovietică moldovenească».
Sătenii au fost convocați la sediul primăriei, unde Nenin le-a comunicat că în Basarabia s-a instalat puterea sovietică și că Armata Roșie a intrat în Basarabia pentru a alunga trupele române.
Pentru a arăta că sprijină rebeliunea, în zilele de 15, 16 și 17 septembrie, artileria sovietică din Ovidopol, localitate de pe malul stâng al Nistrului, executa manevre militare de tragere. În acea seară, bande de agitatori bolșevici de câte 20-30 de persoane au preluat conducerea în satele Cișmele, Achmanghit, Nerișai, Mihăileni și Galilești din Sudul Basarabiei, intimidând întreaga populație. Rebelii au creat autorități sovietice, iar persoanele răsculate s-au ridicat la un număr de circa 4.000 – 6.000, fiind de etnie ucraineană, rusă, bulgară, găgăuză ș.a. Rebeliunea nu a fost susținută de țăranii români (moldoveni) din Basarabia și nici de germanii basarabeni.
Comandantul român al postului de jandarmi din Achmanghit a reușit să fugă în satul Sărata, unde a strâns un grup de 40 de voluntari germani. În dimineața zilei de 16, voluntarii au deschis focul asupra rebelilor conduși de Ivan Bejan (Kolțov). Între timp, Nenin s-a dus la Cișmele, unde avea ascunse arme și muniții la Andrei Stanțenko, unul din liderii revoltei. Rebelii de acolo se luptau cu trupele române care veneau din Vest. În dimineața zilei de 17, Nenin a decis să se retragă la Tatar-Bunar. Luptele au continuat în jurul comunei toată ziua, iar spre seară Nenin a dat ordin trupelor sale, care numărau aproape 200 de oameni, să se retragă la Sud, spre satul Nerișai, unde urmau să fie sprijiniți de Leonte Țurcanu, care dispunea de un stoc mare de arme ascunse.
În zorii zilei de 18 septembrie, trupele române au luat cu asalt localitatea Tatar-Bunar (centrul răscoalei), supunând-o unui bombardament de artilerie. Nemaiputând rezista, Nenin a renunțat la luptă și a ordonat rebelilor retragerea spre Golilești, apoi să încerce să ajungă la Marea Neagră, într-un punct numit Volcioc. Pe drum, trupele rebelilor sunt atacate de o patrulă de frontieră, compusă din 20 de soldați, care s-au luptat cu insurgenții până li s-a terminat muniția, după care au fost capturați și dezarmați. Ulterior, rebelii au fost ajunși din urmă de un detașament mai mare al trupelor române, rebelii nereușind să reziste, au fost luați 120 de prizonieri. Nenin a fost împușcat mortal, în 19 septembrie, de un jandarm, în mlaștinile sărate de la malul mării, iar Iustin Batiscev a fost capturat de armată.
La 19 septembrie, după trei zile de lupte, în care au murit sute de rebeli (potrivit unor surse, peste 3.000) și au fost arestați 489 (287 dintre aceștia fiind judecați), a fost stins principalul focar al intervenției militare bolșevice. Kliușnikov și alți lideri intervenționiști au fost uciși în timpul luptelor cu trupele române. După alte patru zile au fost stinse și celelalte focare ale rebeliunii. Armata Română a participat cu trupe din Corpul III și cu o unitate de marină”.
Fototeca online a comunismului românesc, cotă arhivistică 6/1924.
Mulți dintre participanții la evenimentele de la Tatar-Bunar au fugit peste Nistru, stabilindu-se în nou-creata Republică Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM), fiind tratați într-un mod excepțional de autoritățile de la Kiev.
Evenimentele de la Tatar-Bunar făceau parte dintr-un plan mult mai amplu, de destabilizare a României Mari. Au fost prinși 20 de comuniști, trimiși să facă propagandă comunistă în zona cadrilater, în august 1924, înainte de evenimentele de la Tatar-Bunar.
În Bucovina, a fost descoperit un complot similar cu cel din Basarabia, menit să producă tulburări, panică și dezordine.
Ziarul ”Adevărul” publica, la 24 septembrie 1924, informația conform căreia atacul din România nu era un caz singular: ”Bolșevicii de aproape doi ani pregătesc o lovitură în Balcani, care a fost încercată în același timp în Grecia, Bulgaria și Basarabia. În toate părțile s-a contat din partea bolșevicilor pe propaganda făcută din timp de agenții lor pe lângă elementele nemulțumite de administrațiile respective. Dar ele au dat greș în toate cele trei state”.
Concluzia este una singură: operațiunea Tatar-Bunar s-a aflat sub stricta supraveghere a bolșevicilor care conduceau Kominternul, iar executanții au fost agenți comuniști bine pregătiți și infiltrați clandestin în satele cu populație rusă și ucraineană din sudul Basarabiei și în anturajul PCR.
Valentin BĂLĂNESCU
FOTO: Fototeca online a comunismului românesc.
