Adopția unui copil, o chestiune delicată și complexă, care a generat tot felul de controverse de-a lungul anilor, este, și astăzi, subiect de nemulțumire. Pentru viitorii părinți adoptivi, care nu mai au răbdare, după ce-au așteptat ani de zile, fără succes, să aibă propriul copil, parcurgerea tuturor etapelor poate părea o corvoadă în plus. De aici apar și nemulțumirile, explicabile în cazuri particulare, însă, per ansamblu, după modificare legii, adopțiile în România au făcut pași cerți înainte. Și au apărut, timid, și adopțiile umanitare, adică oameni care au deja proprii copii s-au gândit să facă un bine.
Concret, în județul Neamț, în anul 2017, au fost atestate 49 de familii în vederea adopției, instanța a încuviințat deschiderea procedurii de adopție internă pentru 23 de copii adoptabili și au fost adoptați 34 de copii, diferența fiind din alte județe. Despre etapele procedurii de adopție și despre aspectele mai puțin cunoscute ale întregului drum care trebuie parcurs până ce părinții adoptivi pleacă acasă cu un copil, am discutat cu Otilia Buruiană, șefa Compartimentului Adopții, Post-Adopții, din cadrul Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului Neamț.
– Am pornit în documentare de la nemulţumirile a doi bărbaţi, care-şi doresc să fie tătici. Unul susţine că i s-a spus de aici că abia peste 15 ani are şanse să găsească un copil, iar celălalt este nemulţumit pentru că a primit o foaie de hârtie, pe care să scrie o scrisoare părintelui adoptator, adică acelui om care renunţă la copilul lui. Şi s-a simţit în dificultate, probabil şi pe considerentul că, în viziunea lui, acel părinte este de moralitate îndoielnică. Apoi, s-a gândit că incapacitatea lui de a scrie unui necunoscut pe care nu-l apreciază ar putea fi folosită împotriva lui şi ar argumenta refuzul de a i se încredinţa un copil spre adopţie.
În procesul de evaluare, una din etape presupune participarea la nişte sesiuni de asumare a rolului de părinte adoptator. Este importantă empatia. Ca s-o luăm cu începutul: familia vine la noi şi participă la o şedinţă de informare prealabilă. După informare și după ce aduc toate documentele, viitorii părinți adoptivi încep evaluarea socială, psihologică şi asumarea rolului de părinte adoptator. Evaluarea socială presupune 6 întâlniri, se face în echipă, în vederea obţinerii atestatului de familie adoptatoare. Noi mergem acasă, vedem condiţiile de locuit și stăm de vorbă cu ei. Pe partea psihologică, sunt 4 întâlniri, iar evaluarea în vederea asumării rolului de părinte adoptator presupune 3 întâlniri, una pe săptămână, cam 3 ore. Sunt persoane care nu se simt confortabil să se pună în rolul părintelui biologic.
De cele mai multe ori, părintele adoptiv are o concepţie greşită despre părintele biologic, că el nu-şi doreşte acel copil şi că renunţă la el ca la un obiect. Lucrurile stau, de multe ori diferit, pentru că mamele au sentimente, se gândesc la copiii lor, iar unele dintre ele provin din nişte familii în care n-au avut susţinere, n-au avut suport şi nu ştiu, la rândul lor, cum să se comporte vizavi de copilul lor. Atunci renunţă, dar nu renunţă neapărat pentru că nu şi-l doresc.
Multe au un nivel de educaţie foarte scăzut, sunt din familii foarte sărace unde nu au ce să ofere copiilor şi, atunci, pentru binele copilului ele pun mai prejos sentimentele lor şi dau o şansă acestui copil să meargă la adopţie. Există şi un procent de mame care nu-şi doresc copilul, dar noi vrem ca părintele adoptiv să se pună în rolul părintelui biologic şi să vadă ce simte.
– Şi dacă nu simte? Ce înseamnă asta, ca substrat? Sau dacă simte repulsie ori dezaprobare?
E bine să-şi analizeze propria persoană. Noi nu bifăm pe o foaie şi le dăm plus sau minus. Rolul acestui exerciţiu este şi de introspecţie, să vadă ei ce mai au de rezolvat, ce abilităţi parentale au, ce mai au de dezvoltat. Când pleci pe drumul ăsta, îți doreşti anumite lucruri şi ai nişte aşteptări, dar, când te loveşti de situaţii concrete, începi să-ţi schimbi opiniile. În momentul când familia adoptă, una dintre obligaţiile vizavi de copil este să-l informeze despre trecutul lui şi este important ce atitudine are faţă de părintele biologic. Dacă, de la început, părinții adoptivi îl dezaprobă şi-l consideră o persoană care nu este demnă de respect, tot timpul se vor raporta la părintele biologic al copilului lor ca la o persoană nepotrivită. Or, ei ar trebui să aibă mai multă îngăduinţă faţă de părintele biologic, pentru că, datorită lui, au şansa de a deveni părinţi adoptivi.
* ”Acum, la adopţie şi în sistemul de protecţie, vin copii din familii vulnerabile din toate punctele de vedere”
– Cum se procedează, în faza iniţială, pentru găsirea unui copil potrivit? Părinţii au deja nişte aşteptări clare, ştiu dacă-şi doresc o fetiţă sau un băiat, probabil se gândesc la vârsta copilului, la caracteristicile fizice…
Tocmai acesta este rolul evaluărilor. Ei pleacă cu nişte aşteptări, însă, după evaluare, le mai schimbă, pentru că află realitatea.
Aproape 90% din familii spun că-şi doresc copii din mame tinere, poate eleve care au greşit, sau studente, care să fie sănătoase pe toate liniile. Realitatea e alta.
Acum, la adopţie şi în sistemul de protecţie, vin copii din familii vulnerabile din toate punctele de vedere. O familie care are resurse, care este educată, care are susţinere, nu-şi va da copilul la adopţie niciodată. Un alt subiect al cursului este să identificăm mediile din care provin aceşti copii adoptabili. Şi avem 1-2% din mame tinere care au greşit.
Însă marea majoritate provin din mame cu probleme de sănătate psihică, fie că e oligofrenie, fie că sunt boli care au o componentă ereditară. Oligofrenia nu este ereditară şi, atunci, o mare parte dintre părinți sunt dispuşi să intre în proces de potrivire cu un copil care provine dintr-o mamă cu oligofrenie.
Dacă, însă, mama are schizofrenie, sunt reticenţi, pentru că este o afecţiune care se manifestă târziu, de obicei la adolescenţă, pe când, în cazul oligofreniei, la 2-3 ani, poţi să-ţi dai seama de potenţialul copilului. Desigur, o parte din copiii adoptabili pot proveni din mame cu o anumită conduită morală sau din părinţi cu handicap. La rândul lor, familiile adoptatoare sunt reticente la etnia romă, care este foarte greu de definit, pentru că marea majoritate nu se declară de etnie romă, iar noi nu putem spune că un copil e de etnie romă, atât timp cât mama ne-a declarat că e de etnie română.
– Deci, iniţial, părinţii adoptivi văd un album foto?
Nu. În raportul de evaluare, noi trecem caracteristicile copilului pe care pot să-l adopte. De exemplu, dacă avem un cuplu de 55 de ani, care-şi doreşte un copil de un an, noi nu vom fi de acord. Am avut un cuplu, doamna de 65 de ani, domnul de 70 de ani, dar aveau un copil în plasament, pe care-l creşteau de 10 ani, deja era o relaţie formată. În cazul în care cuplurile sunt mai în vârstă sau au probleme de sănătate, ne axăm mult şi pe reţeaua suport, să vedem dacă au susţinere în familia lărgită. Şi, atunci, mergem şi vorbim cu rudele. Şi în procesul de evaluare este importantă familia lărgită, pentru că acel copil nu va intra doar în viaţa părinţilor adoptivi şi e important să stăm de vorbă şi cu rudele lor.
– Până la ce vârstă poate fi adoptat un copil?
Legea spune că până la 14 ani, după 14 ani se ţine cont de opinia copilului. Avem copii de 14 ani, dar nu-i vrea nimeni. Părinţii adoptivi merg pe ideea că un copil foarte mic creşte în spiritul familiei respective. Un cuplu foarte tânăr, până în 30 de ani, e firesc să-şi dorească un copil până în 3 ani, ca să treacă alături de el prin toate etapele. Dar copiii 0-3 ani nu au voie să stea în instituţii, ei sunt la asistenţii maternali, tocmai ca să beneficieze de îngrijirea unei familii. Sunt performanţe ale copiilor crescuţi în familii, sunt frumoşi, sunt premianţi, sunt total diferiţi de ce era în centre.
E clar că asistentul maternal le acordă atenţie şi îngrijire, dar, când copilul vine în familia de adopţie și este unul singur şi foarte aşteptat, înflorește, pur și simplu.
– Aţi avut şi cazuri în care s-a întâmplat altfel?
Să revocăm încredinţarea? Nu. N-am avut niciunul, pentru că, în afară de compatibilitatea teoretică, există o perioadă de potrivire practică. Întâi mergem noi, cu familia, la asistentul maternal acasă, prezentăm copilul, după care are loc un program de întâlniri între familie şi copil, inițial în mediul lui de viaţă, după care, încetul cu încetul, copilul este scos de acolo. Merge la plimbare în parc, cu asistentul maternal şi cu părinţii, apoi asistentul maternal se retrage puţin câte puţin, astfel încât mutarea asta să fie treptată şi să nu fie traumatizantă pentru copil.
– Diferă cu ceva procedura pentru copiii foarte mici?
Nu diferă cu nimic, numai că procedura pentru ca un copil să devină adoptabil durează. O familie, după ce este evaluată şi obţine atestatul, intră în baza naţională de date a familiilor adoptatoare – Registrul Naţional de Adopţii, iar când avem un copil adoptabil se emite o listă cu familii potrivite să-l adopte. Lista este după nişte criterii generale: vârstă, sex, stare de sănătate şi număr de copii – dacă-şi doreşte unul sau doi copii. Familiile sunt ierarhizate în funcţie de vechimea atestatului, deci, dacă avem 3 familii atestate să adopte un băiat cu vârsta între 0 şi 3 ani, vor apărea în listă, dar prima familie este cea care aşteaptă de cel mai mult timp.
* ”Oameni care voiau un băiețel până în 3 ani au adoptat două fetiţe, de 7 şi 9 ani”
– Şi, cu toate acestea, există familii care adoptă mai repede decât altele.
Da, condiţiile sunt foarte importante. De exemplu, dacă vrei un copil care are între unul şi doi ani, poţi să intri în potrivire cu un copil care are minim un an şi maxim un an şi 11 luni. Dacă acel copil are doi ani şi două zile, deja intră în alte categorie. Noi tot timpul le spunem să pună mai mult la vârstă, pentru că atestatul este valabil 2 ani de zile şi, în timpul ăsta, nu mai poţi schimba mare lucru. Ce poţi schimba în 2 ani este doar potrivirea pe profil greu adoptabil. În baza naţională de date, există un profil pentru fiecare copil care n-a fost adoptat – fotografie şi câteva informaţii. Baza de date poate fi accesată doar de noi, pe baza unei parole şi a unui nume de utilizator. Familiile vin, noi le punem la dispoziţie un calculator și pot vedea pozele și datele copiilor.
– Copilul greu adoptabil are un regim special? Are prioritate data viitoare, dacă a eşuat o dată?
Copilul greu adoptabil are acest statut dacă timp de 9 luni s-a identificat o familie, s-a început potrivirea şi nu a reuşit sau, timp de 3 luni, deşi s-a încercat potrivirea, nu s-a identificat nicio familie. Nu are prioritate, însă, dacă familia are atestat pentru copil de 2 ani, dar vede în lista de copii greu adoptabili unul de 7 ani şi-l vrea, nu mai contează ce figura iniţial la cerinţe. Am avut şi cazuri concrete. Oameni care voiau un băiețel până în 3 ani şi au adoptat două fetiţe, de 7 şi 9 ani.
– Care este drumul ca un copil să devină adoptabil? E o cursă lungă, având în vedere că se tot vorbeşte despre decăderea din drepturile părinteşti?
Obiectivul nostru este să facem demersuri pentru reintegrarea copilului în familia biologică sau cea extinsă – rudele până la gradul IV. Avem obligativitatea să identificăm şi să contactăm toate aceste rude și e important dacă le găsim sau nu. Trebuie mers în localitatea lor de domiciliu, luate declaraţii de la primărie și de la poliţie, să se confirme că toate acele persoane au fost căutate şi nu au fost de găsit. La tribunal, este un proces confidenţial, deschidere procedură adopţie, care are loc cu uşile închise. Părintele este chemat, i se mai ia încă o dată consimţământul cu privire la adopţie, el fiind conștient că e un demers pe viaţă. Nu este obligatoriu ca, dacă un părinte spune că nu e de acord cu adopţia, copilul să nu devină adoptabil. Dacă există suficiente probe care demonstrează că acel copil nu va putea fi reintegrat niciodată în familia biologică, atunci se trece peste punctul de vedere al părintelui. În privinţa prezenţei părinţilor în instanţă, legislaţia s-a modificat şi prevede că neprezentarea la două termene consecutive poate fi considerat dezinteres şi iarăși se trece peste punctul de vedere al părintelui. Termenele se dau din două în două săptămâni, iar în 30 de zile hotărârea devine definitivă.
E important ca un copil să fie declarat adoptabil cât e mic, pentru că, după ce crește nu-l mai vrea nimeni.
În centre, de exemplu, nu prea avem copii adoptabili. Îmbucurător este, însă, faptul că a apărut şi la noi adopţia umanitară: sunt familii care au unul sau doi copii şi-l adoptă pe al treilea ca să facă o faptă bună. E clar că, atunci când ai propriul copil, ai trecut deja prin etapele cu schimbat pampers, cu mers în patru labe şi nu ești interesat neapărat de copii foarte mici.
Avem o familie cu 3 copii biologici, care l-a adoptat pe-al patrulea. Părinții au 3 băieţi şi-au vrut neapărat o fetiţă.
– De ce copiii mai mari n-au la fel de multe șanse?
Pentru că, în general, părinții își doresc să trăiască toate etapele din viața lui. Însă noi le explicăm familiilor adoptatoare că un copil mai mare are şi avantaje. În primul rând, îi vezi potenţialul, îi vezi temperamentul, vezi dacă te pliezi pe nevoile şi caracteristicile lui. Am avut situaţii de familii care au adoptat copil până într-un an şi, ulterior, copilul a dezvoltat autism sau alte afecţiuni. De obicei, părinţii care adoptă îşi doresc un copil sănătos. Şi, atunci, dacă oamenii nu sunt pregătiți să facă faţă unui copil cu nevoi speciale, le spunem să se orienteze către o vârstă un pic mai mare, între 3 și 5 ani, de exemplu, când se poate evalua potenţialul copilului. E traumatizant pentru niște persoane care s-au chinuit 10-15 ani să aibă un copil, au venit la adopţie, le-am luat noi la puricat, le-am întrebat despre trecut, despre relația cu proprii părinți, despre relația de cuplu, să ia un copil care se îmbolnăvește.
* După ce copilul devine major, își poate cunoaște părinții
– Asistați la întâlniri între copii adoptați, care au devenit majori și vor să-și cunoască mama biologică după 20 de ani, de exemplu?
Părinții adoptivi și cei biologici nu se întalnesc niciodată, însă, după ce copilul împlinește 18 ani, ni se poate adresa. Dacă noi avem informații despre el, trebuie mai întâi să cerem acordul părintelui biologic. Este posibil să-și fi refăcut viața și partenerul actual sau familia extinsă să nu știe despre situația lui. În trecut, s-a mai întâmplat să fie copii din mame studente, care, după un număr de ani, aveau o viață nouă. Acum nu mai sunt. Dar noi trebuie să mergem acasă, să discutăm cu părintele și să-i luăm acordul. Intermedierea se face prin Autoritatea Națională, eu, personal, n-am asistat la nicio astfel de întâlnire, dar ele se întâmplă. Singura excepție este în cazul în care copilul nu a împlinit 18 ani, dar are o problemă de sănătate și are nevoie de un transplant, de exemplu, și numai în astfel de cazuri se poate contacta părintele biologic mai repede.
– Ca orice lege și cea referitoare la adopții are imperfecțiunile ei. Care parte ați vrea s-o modificați?
Dificultatea cea mai mare este legată de deschiderea procedurii de adopție și de identificarea tuturor rudelor. Tot au fost propuneri în sensul reducerii numărului rudelor care să-și exprime acordul, ar fi suficient doar de întrebat părinții și bunicii, însă, deocamdată, nu s-a modificat nimic. În rest, termenul mai scurt sau mai lung în care se produce, efectiv, adopția ține de familie adoptatoare. Din momentul în care familia primește atestatul până cunoaște copilul, pot trece două luni sau doi ani, dacă criteriile sunt foarte rigide.
De exemplu, cererea de fetițe este foarte mare, am ajuns la cazuri de reînnoire a atestatului, care se face după doi ani, pentru că familiile nu s-au răzgândit și au aceleași pretenții.
– Este obligatoriu ca părinții care au un copil adoptat să-i spună acestuia adevărul?
Noi așa îi sfătuim. Timp de 2 ani, din 3 în 3 luni, noi monitorizăm aceste familii și le spunem că este complet greșit să le ascundă copiilor adevărul. Dacă, timp de 7-8 ani, îi spui copilului că a stat la tine în burtică și l-ai alăptat la sân, iar la 10 ani el află din altă parte că este adoptat, nu știu cum îți mai poți rezolva problemele de relaționare și de încredere cu el. Copilului i se poate explica, potrivit capacității lui de înțelegere, care este situația reală.
– Ați avut cazuri de respingere de atestate sau de reclamații?
Am avut un singur caz de respingere. Un atestat la un asistent maternal care avea deja doi copii și îl dorea pe al treilea, dar nu avea condiții. Iar în privința reclamațiilor, acum totul este transparent, poți să vezi tot istoricul, de când ai intrat în sistem, când ai intrat în potrivire cu un copil și traseul ulterior. Ne-am bucura dacă ar creștere cererea și pentru copiii din centre, cei care, la 6-7 ani, sunt considerați deja mari. Ei ajung acolo pentru că au fost abuzați în propriile familii și, din păcate, intră lunar cam 4-5.
* Mituri despre adopţie
Nu poţi adopta dacă eşti trecut de a doua tinereţe.
FALS. Legea din România nu stipulează o limită de vârstă în cazul părinţilor adoptatori, ci doar faptul că între părinţi şi copil trebuie să fie o diferenţă de 18 ani.
Nu poţi adopta dacă ai salariul minim pe economie.
FALS. Legiutorul nu face distincţie între părinţii cu foarte mulţi bani şi cei cu venituri modeste, astfel că milioanele din cont sau numărul de maşini pe care le deţine o familie nu reprezintă un criteriu în vederea adopţiei.
Adopţia e extrem de costisitoare.
FALS. Familia care doreşte să adopte nu va plăti un leu funcţionarilor care se ocupă cu dosarul său. Persoanele interesate să adopte un copil vor scoate bani din buzunar doar atunci când vor întocmi declarațiile notariale și adeverințele medicale.
Potrivit legii, nu pot adopta familiile sau persoanele care au avut condamnări pentru infracţiuni comise împotriva persoanei, pentru consum ilicit de droguri sau persoanele care au problemele psihice. De asemenea, nu pot depune o cerere la DGASPC în acest sens persoanele care, în ultimele 6 luni, nu au locuit efectiv și continuu pe teritoriul României, care au copii ocrotiți în sistemul de protecţie sau care au fost decăzute din drepturile părinteşti.
Cristina MIRCEA
