Bogdan Mitroi: ”Poliția nu se face la telefon”

”Când am venit în anul III de practică la Poliţia Piatra Neamţ, m-a primit colonelul Mihăilă. M-am uitat la el şi mi-am zis că, într-o zi, voi sta pe scaunul lui”.

Bogdan Mitroi, astăzi comisar şef, a devenit poliţist influenţat de consăteanul său Neculai Catană – Lică, pentru prieteni -, actualul adjuct al IPJ Neamţ, pe care l-a văzut în uniformă. ”El e cu 4 ani mai mare decât mine, era la Academie şi mi-a plăcut ideea. Nu ştiam eu mare brânză despre sistem, dar mi-am dorit să dau la liceul de poliție, însă nu m-a lăsat tata. Mi-a spus că n-am să am copilărie”.

* ”Ultima dată când m-a bătut mama, fusesem pe deal cu vacile şi fumasem mătase de păpuşoi”

Copilăria a fost frumoasă, cu părinţi profesori, bunici şi străbunici care munceau pământul şi îngrijeau animale. A crescut cu poveşti depre război, cu ”Trăiască Regele!”, dar şi cu pus cloşti, tuns oi, mers cu căruţa, la prăşit. I-a plăcut istoria, dar niciodată matematica şi a învăţat limba română conştiincios, aşa că a ajuns licean la ”Calistrat Hogaş”, la filologie, într-o clasă cu 38 de elevi, în care erau doar 4 băieţi.

”Eram oameni modeşti. În clasa a IX-a, tata m-a trimis cu căciulă de miel la şcoală şi eu aşa m-am dus. Dar am învăţat! Şi erau profesori exigenţi. Dirigintele meu, Emil Bălan, avea trei facultăţi: teologie, filosofie şi filologie. Nu sunt în stare să-l descriu. Preda limba română, nu aveai cum să nu înveţi la el. Făceam literatură, gramatică, sintaxă, lingvistică şi, spre bucuria mea, din clasa a XI-a, am scăpat de matematică. M-a ajutat la admiterea la Academia de Poliţie faptul că am învăţat în liceu. Am intrat între primii 30. Am avut 9.30 sau 9.40, nu-mi mai amintesc, dar ştiu că ultima medie a fost 8.11. Şi în Academie am avut profesori numai şefi de catedră de la Universitate, nici nu suflam în bancă! Dar era şi militărie, asta îţi rămâne în oase. Însă nu am niciun regret. Dacă ar fi să mă mai nasc o dată, aş face exact aceleaşi lucruri”.

După 4 ani de militărie, dublată de învăţat Drept cu profesori iluştri la vremea aceea, Bogdan Mitroi, om născut de 8 martie (1977), ca un cadou de Ziua Femeii, mereu dorit acasă, a fost repartizat la Iaşi, pentru că judeţul Neamţ avea locuri rar, o dată la 4-5 ani. A fost încadrat la Biroul de Investigaţii Criminale, la o secţie care avea 170 de lucrători, 3 maşini, nişte sectorişti care abia încăpeau pe uşă şi deserveau 140.000 de locuitori.

”Mergeam pe jos sau cu maşinile noastre personale, dar 3 ani, cât am stat la Iaşi, a fost studenţia mea. Am locuit la cămin, în Tudor, cu un coleg de-al meu Alexandru Spiridon, care era la Poliţia TF. Aveam maşina mea, o Dacia roşie, pe care mi-au făcut-o ai mei cadou în anul IV, de ziua mea. N-am mai avut aşa senzaţie. Când am văzut-o în curte, lângă maşina lui tata, mi s-au tăiat picioarele. Până în anul 2000 am avut-o şi mi-a fost tare dragă!

La Iaşi am avut două cazuri care mi-au marcat cariera: Virgil Săhleanu, liderul de sindicat de la Tepro, ucis cu lovituri de cuţit în scara blocului, şi un pedofil, care a violat un copil de 13 ani şi, la sfârşit, i-a băgat un băţ în fund şi l-a omorât. Am făcut recensământul populaţiei atunci, am umblat din apartament în apartament. Cadavrul a fost găsit după două luni. În final, am găsit şi autorul, unul care-şi târa un picior după el, un scelerat. La Săhleanu s-a lucrat cu Doi şi-un sfert, ancheta a fost coordonată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iaşi, 3 zile am stat continuu la poliţie!

Am fost premiaţi, cu bani, toţi care am muncit, dar, dincolo de asta, ce vreau să spun este că erau foarte riguroşi oamenii din garda veche. Şi totul se făcea cu pixul. Dosarul penal cap-coadă, dar şi raportările la dispecerat”.

În 2003, Bogdan Mitroi a reuşit să se întoarcă acasă. L-a chemat, insistent, bunicul matern, care şi-a presimţit sfârşitul. Este unul dintre oamenii pentru care ditamai comisarul şef, trecut prin multe şi dure poveşti de viaţă, lăcrimează. La scurt timp după venirea lui în Neamţ, bunicul s-a dus. De partea cealaltă, bunicii paterni, din Teleorman, chinuiţi să-şi dea pământul la CAP, bătuţi şi fugari pe malul Dunării, au avut o singură pretenţie: să nu-l vadă niciodată în uniformă. Iar el s-a străduit să le îndeplinească cererile tuturor, pentru că, dincolo de faimă, de carieră, de recunoaşterea profesională, cea mai de preţ avere este familia.

”Mama este colerică, ne-a ciomăgit gospodăreşte şi pe mine, şi pe fratele meu Radu, care e mai mic cu 10 ani, şi s-a făcut şi el poliţist, dar o iubesc ca pe ochii din cap. Am făcut prostii, nu m-a bătut degeaba. Avea aleea din curte, 20 de metri, de o parte şi de alta cu crini imperiali şi eu i-am retezat cu un băţ. Când a venit de la şcoală şi a văzut cred că i s-a strâns inima. Ultima dată când m-a bătut fusesem pe deal cu vacile şi fumasem mătase de păpuşoi, aveam dinţii verzi. N-am recunoscut. A vrut să mă trăsnească cu cleştele ăla din lemn, cu care scotea rufele din maşina de spălat, şi-am prins-o de mână. Cred că şi-a dat seama că am crescut şi m-a lăsat în pace. Acum are 67 de ani, merge în continuare la şcoală să-şi ajute colegele, acasă are gospodărie şi face toate treburile aşa cum trebuie. Ne ducem şi noi, cum se încălzeşte, suntem la Bodeşti”.

* ”Eu sunt genul care mă înham alături de ceilalţi, nu stau deoparte și dau din gură”

Declarat de modă veche, Bogdan Mitroi nu are Facebook, nu are nici măcar e-mail, dar a învăţat, de nevoie, să scrie la calculator, pentru că acum dosarele penale nu se mai fac cu pixul. În schimb, are tot timpul ”tehnica” lângă el: telefonul mobil. El, un tip complet atehnic, pe care poţi să-l pui mai curând la săpat grădina şi la curăţat copacii decât la schimbat o priză, este mereu atent la telefon. O singură dată nu l-a auzit, pentru că se tundea, în baie, şi a intrat în pământ de ruşine când şeful, care-l sunase, i-a spus simplu: ”Oare ce-ar zice şeful IGPR dacă eu nu i-aş răspunde la telefon?”.

În ciuda tehnicii, Bogdan Mitroi a rămas omul care crede că ”poliţia nu se face la telefon” şi preferă să vină la birou şi sâmbăta, şi duminica, să se asigure că treaba merge.

”Nu-mi place termenul de manager. Am o altă părere despre şefie. E una să spui «Hai să facem!» şi e alta să spui «N-ai făcut bine!». Eu sunt genul care mă înham alături de ceilalţi, nu stau deoparte și dau din gură că nu-mi convine nimic. Mai ales acum, când nu mai sunt pârghiile de altă dată şi nu mai bagă nimeni la beci pe cineva, dacă are în spate 3 hârtii.

Nu-mi plac leneşii, nu-mi place mediocritatea – să fim toţi uniformi, cum erau pe vremuri cei de la casa de copii, dar îmi plac oamenii răzbătători, care plâng pe ascuns atunci când nu mai pot duce.

Şi sunt apropiat de oameni, pe principul «Toţi la muncă, toţi la crâşmă», deşi eu nu beau decât foarte rar, dar îmi place să mă distrez. Şi mă străduiesc să am răbdare. Mă enervez repede, că semăn cu mama, dar îmi trece la fel de repede. Cred că omul sfinţeşte locul, aşa am fost crescut, aşa am văzut şi nimeni nu mă poate convinge că funcţionează un lucru făcut oricum, la întâmplare. Şi mor, nu doar sufăr, dacă îmi face cineva observaţie, pentru că sunt orgolios din cale afară”.

* ”Acasă nu prea sunt șef”

Bogdan Mitroi s-a căsătorit cu o bodeșteancă, iar în 2009 a devenit tatăl unei fetițe, Sofia Elena, care este acum în clasa a II-a. Soția lui a născut la Iași, iar el a stat o zi și o noapte, în mașină, în fața maternității. Prima dată și-a văzut copilul printr-un perete de sticlă, în fața căruia a stat minute în șir fără să-și dea seama că-i curg lacrimile. L-a văzut o asistentă mai în vârstă și l-a dojenit că plânge ca o muiere. A rămas cu sentimentul acela că ceva neprețuit a apărut în viața lui, pe 30 martie, în ziua când s-a născut Sofia.

”O lună întreagă n-am avut curaj s-o țin în brațe. Atâta am făcut și eu bun în lumea asta! E frumoasă ca mă-sa și are temperamentul meu. E docilă și ascultătoare și-i place apa la fel de mult cum îmi place mie. Și eu iubesc să înot, în schimb am rău de înălțime și urăsc să călătoresc. Când merg în concediu, stau într-un loc, mă relaxez, mă odihnesc și mănânc bine”.

La fel ca mulți oameni cărora milităria le-a intrat în oase, Bogdan Mitroi are și el o fixație: curățenia. Are grijă să fie bărbierit, spălat și călcat în fiecare zi, așa că i se pare natural ca și locurile în care trăiește și muncește să fie foarte curate. Nu se pricepe deloc la gătit și nici nu-l atrage ideea, în schimb freacă faianța, gresia, dă cu aspiratorul, spală cu mopul și-și face singur bagajul de câte ori trebuie să plece undeva.

La serviciu nu stă niciodată deoparte. Se duce la descinderi, la percheziții, se implică în rezolvarea problemelor și, bineînțeles, vrea să se înscrie la concursul pentru funcția pe care acum o deține din postura de împuternicit. Are, totuși, o mare nostalgie: își dorește ca, înainte de a se pensiona, să mai prindă măcar o lună de poliție ”ca pe vremuri”.

Cristina MIRCEA