■ interviu cu senatorul Titus Corlăţean (PSD)
Prezent la Piatra Neamţ pentru conferinţa dedicată susţinerii familiei tradiţionale, organizată şi animată de pastorul Liviu Axinte, Titus Corlăţean s-a achitat cu brio de ”sarcina” de vedetă. Cariera profesională şi politică, marcată nu doar de portofoliile Justiţiei şi Afacerilor Externe, deţinute cu Victor Ponta prim-ministru, îl avantajează când vine vorba să se poziţioneze faţă de diplomaţia instituţională şi politica diplomatică. Evocarea întâlnirii oficiale de acum ani de zile cu legendarul diplomat rus Serghei Lavrov, ministrul de Externe al Federaţiei, succesul istoric repurtat în urma discuţiilor, evocarea, aşadar, are multe tâlcuri şi sensuri. La final, fiecare cititor va înţelege pentru sine în ce măsură răspunsurile înclină spre diplomatul sau politicianul Corlăţean.
■ Partenerii externi nu ar fi fericiţi să vadă o Românie întărită, reunificată
– După ce, în anii din urmă, a luat proporţii telejustiţia, oricum o denumire improprie, în condiţiile speciale ale lui 2018, cu Centenarul Unirii şi situaţia internaţională extrem de complicată pe cap, am ajuns la telediplomaţie. Tot felul de personaje sinistre, de aberanţi, fac diplomaţie la televizor. Cum oprim acest dezmăţ?
Prin mai mult profesionalism al celor care au chemare şi atribuţii instituţionale s-o facă, în zona de diplomaţie în numele statului român. Dar nu poţi opri doritorii de a se exprima liber pe toate subiectele.
În realitate, există extrem de puţine emisiuni profesioniste în televiziuni, în domeniul politicii externe, pentru că, în primul rând, sunt puţini cunoscători – cu adevărat, nu declarativ – dintre jurnalişti ai temelor de politică externă. În consecinţă, există o promovare slabă, există şi un interes redus din partea opiniei publice. Astfel de subiecte se vând mult mai greu, sunt mai greu accesibile. Cu toate astea, sunt subiecte indispensabile acţiunii unui stat în interesul cetăţenilor. Nu o dată, trebuie mai bine explicate cetăţenilor nişte decizii ale statului român în zona de politică externă, pentru a înţelege că, în spatele unor decizii, se află mult mai multe elemente de analiză, de informaţii pe care oamenii în mod firesc nu le au.
Se poate face mult mai bine, dar e nevoie ca cei care fac politică externă – instituţional sau politic – să aibă parteneri specializaţi în mass-media.
- Urmează 27 martie (interviul a fost acordat sâmbătă, 24 martie – n.a.), cu acţiunile legate de celebrarea Centenarului Unirii Basarabiei cu Regatul României. Se întâmplă ceva pe la Chişinău, iar la noi abia am reţinut o manifestare programată la Buzău, pornind de la la originea lui Alexandru Marghiloman. În rest?…
Pe 27 martie vom avea o sesiunea solemnă a Parlamentului…
- …Ce să spun, mare emoţie!
…cu dezbateri şi adoptarea unei declaraţii. E un un lucru bun şi sunt convins că vor fi exprimări publice la nivel de preşedinte, de prim-ministru, de miniştri. Problema este care-i conţinutul pe care-l dăm acestei zilei prin ceea ce facem.
Dădeam ca exemplu, în cadrul conferinţei la care am participat, modul în care Coreea de Sud, un stat democratic, promovează, prin preşedinte şi guvern, ideea reconcilierii cu cealaltă jumătate a naţiunii. Am fost impresionat de modalitatea constantă, consecventă în care acţionează pentru denuclearizare, în vederea reunificării naţiunii. Oamenii aceia şi în biserici se roagă pentru reunificare. Nu am văzut foarte des tema asta abordată aşa din punct de vedere românesc.
Politic (unirea – n.a.), e mai dificil de gestionat şi în plan internaţional. Să fim oneşti, chiar dintre partenerii noştri internaţionali nu ar fi foarte mulţi fericiţi să vadă o Românie mai puternică, întărită printr-un proces de reunificare. Trebuie să fim conştienţi de acest lucru. Dincolo de asta, eu spun că, dacă naţiunea germană, cu moştenirea sa dramatică, foarte delicată, a avut dreptul la reunificare, dacă naţiunea coreeană luptă pentru reunificare, de ce acest drept – în conjuncturi istorice poate mai complexe sau complicate – ar trebui negat naţiuni române?
”Să spun că destinul fraţilor noştri din Republica Moldova şi destinul Republicii Moldova e o temă legitimă pentru România şi că noi avem dreptul legitim să ne exprimăm şi să ne susţinem interesele legate de Republica Moldova, fără să avem o reacţie de adversitate, e obligatoriu, dar trebuie să ai şi coloană vertebrală când le susţii. Dacă nu dialoghezi, nu poţi să obţii nimic într-o lume foarte complexă”.
- Nu ne-ncurcăm noi, cumva, prin acţiuni îndoielnice? Planează suficiente semne de întrebare asupra iniţiativelor acestea cu aprobare de declaraţii de unire prin hotărâri de consilii locale şi judeţene.
Eu cred că simbolistica asta trebuie înţeleasă şi respectată, pentru că, iată, la nivel civic, oamenii se manifestă, în sensul că soarta fratelui de peste Prut îi interesează.
- Dar nu-i păcălim?
Nu, eu cred că e un proces firesc care vine din profunzimea societăţii româneşti şi nu are caracterul artificial al unor demersuri politice pe care le-am mai văzut în România la nivel prezidenţial, în anii anteriori, în celelalte mandate. În care s-au agitat sub formă de lozincă populistă, cu interes de a obţine voturi de-o parte şi de alta a Prutului, fără a face, la acel nivel, lucrurile cu adevărat profunde care să genereze unificarea.
Au fost alte guverne şi cunosc foarte bine ce s-a întâmplat în guvernarea PSD din care am făcut şi eu parte. S-au întâmplat lucruri concrete de interconectare, de integrare. Se ştie ce am făcut pe domeniul infrastructurii energetice, vom vorbim de conducta de gaze, de electricitate. Vorbim de modul prin care s-a putut susţine şi finaliza Acordul de asociere cu Uniunea Europeană şi de liber-schimb economic al Republicii Moldova. Asta înseamnă procesul profund care trebuie avansat, fără a ieşi neapărat cu pieptul în faţă, lozincard şi, de fapt, doar să dai din gură.
■ Cum a cântat Iohannis în struna Moscovei
– La Chişinău, e posibil să vă întâlniţi cu un reprezentat special al preşedintelui OSCE pentru criza transnistreană, în persoana lui Franco Frattini. E fostul Comisar European pe Justiţie din prima Comisie Barroso. Ne-a mâncat minţile, inimile şi ficaţii. Cum găsim noi numai prieteni dintr-ăştia în jurul nostru?
…Bun, cum de-a existat un şef al Delegaţiei Comisiei Europene la Chişinău, până anul trecut, care – era senzaţia noastră şi nu doar o senzaţie – nu o dată vorbea c-un accent mai degrabă rusesc decât european. Dar asta e o discuţie mai complexă şi mai complicată.
Eu cred că, pur şi simplu, România trebuie să continue acea parte pe care a făcut-o pozitiv, în sensul în care, în anii anteriori, în UE, am fost principalul susţinător al apropierii Republicii Moldova de Uniunea Europeană. Noi am făcut-o, nu alţii. Împreună cu Franţa, prezidăm grupul de prieteni ai Republicii Moldova în interiorul Uniunii. Noi am găsit energia să determinăm eliminarea vizelor în 28 aprilie 2014, ceea ce a însemnat nu doar libera circulaţie, ci libera racordare în plan interuman între cetăţenii din Republica Moldova şi Uniunea Europeană. Noi am forţat semnarea în timp util, în 2014, a acordului de asociere şi intrarea sa în vigoare cu titlu preliminar la 1 septembrie 2014, încă înainte de finalizarea procedurilor de ratificare în statele membre. Genul ăsta de lucruri trebuie să continuăm să le facem. Să ne facem partea noastră, având un partener proeuropean la Chişinău, la guvern, în materie economică, liber-schimb, infrastructură, energie, schimburi interumane. E foarte important – şi mă refer la alegerile care vor avea loc înainte de finalul acestui an – să continuăm să avem la guvernare un partener proeuropean. Aici avem de făcut nişte lucruri, nu aşa cum s-a întâmplat acum mai bine de un an, când, la nivelul preşedintelui actual al României, a existat o declaraţie care pe mine m-a stupefiat. Înainte de alegerile prezidenţiale din Republica Moldova, preşedintele României a găsit de cuviinţă că nu ne interesează şi nu interferăm noi cu ce aleg cetăţenii Republicii Moldova, că noi susţinem în continuare reformele lor democratice din domeniul Justiţiei, dar cetăţenii aleg liber. Strict formal, poate că avea dreptate, dar noi ştim că realităţile geopolitice sunt total diferite şi noi ştiam că ruşii nu vor sta deoparte, că vor fi extrem de activi şi îşi vor susţine omul, ceea ce s-a şi întâmplat. Semnalul dat de preşedintele României a fost de dezangajare pe un teren în care noi trebuia să fim primii jucători. Consecinţa se vede astăzi. Este un preşedinte prorus în contradicţie cu un guvern proeuropean, iar societatea moldoveană este fracturată în clipa de faţă între orientarea Vest şi orientarea spre Est. Trebuie să evităm astfel de greşeli de începător în materie de politică externă sau de strategii şi trebuie să fim extrem de coerenţi şi consecvenţi în acţiunea noastră de integrare cu Republica Moldova într-un sens european şi românesc.
■ Nu poţi fi rudimentar în relaţia cu Rusia
– Adrian Năstase a fost recent la Moscova, într-o vizită care, din punctul meu de vedere, nu a fost clar explicată în România până la intervenţia sa personală. Este încântător că a fost însoţit de Dumitru Prunariu care, inspirându-mă de la profesorul Alexandru Mironov, trebuia lăsat ambasador la Moscova până se plictisea. Noi ne-am cam obişnuit să jignim Moscova. De ce nu dăm Moscovei ce-i al Moscovei, cu respect reciproc?
Noi am avut raţiuni solide să dobândim şi oficial, formal, sau să redobândim indentitatea noastră euroatlantică în sens instituţional, adică membri ai UE şi NATO. A fost alegerea corectă, care a răspuns în mod profund aşteptărilor societăţii româneşti. Pe de altă parte, politica la nivel înalt, după 2005, în România, a devenit treptat tot mai rudimentară, tot mai populistă. Modul în care, din interese politice, jucătorii politici din ţară au fost împărţiţi în ”băieţi buni” şi ”băieţi răi” şi modul în care oricine ar fi încercat să aibă o înţelegere a evoluţiilor internaţionale care ţin şi de alţi actori – nu doar cei euroatlantice, ci şi alţi jucători, din care unii importanţi, cum e cazul Rusiei sau Chinei – a fost imediat stigmatizat, n-au făcut decât să arate cum s-a uitat că sofisticarea în politică externă e un lucru extrem de important. S-a uitat că sunt jucători mari euroatlantici, care au gradul de sofisticare şi politică şi strategică, dar şi interese economice foarte evidente, care le permit să joace la un anumit nivel înalt. La noi, a fost caracterul ăsta rudimentar de-a face politică şi a-i stigmatiza pe cei ca domnul Adrian Năstase, deşi el este omul care a fost lider de proiect de integrare europeană şi euroatlantică, ca să spunem lucrurilor foarte clar pe nume. Domnul Năstase nu şi-a pierdut caracterul de-a face analiză sofisticată şi de-a oferi modele de gândire pe care alţii sunt incapabili să le înţeleagă.
Nu poţi să ignori existenţa ”Imperiului Rus” foarte aproape de graniţele tale care sunt şi graniţele NATO şi UE. Nu poţi să nu ai măcar un schimb de vederi, un dialog. Să vedem unde suntem în acord, unde în dezacord. Asta înseamnă lipsă de sofisticare şi management politico-diplomatic. Suntem foarte handicapaţi din raţiuni de politică internă mai mult, datorită modului în care s-a promovat o politică agresivă la nivelul cel mai înalt în România, după 2005. Încă simţim consecinţele acestei agresivităţi.
■ Despre păcatul tăcerii
– Ca o concluzie a interviului acordat de o doamnă ambasador al României în Suedia, prin 2012, reieşea cam aşa: contează să ştii când să spui că nu ştii. Raportaţi aceste cuvinte la ce se întâmplă azi în reprezentarea României.
– Contează şi să ştii să spui atunci când ştii nişte lucruri şi să ştii să le susţii atunci când ai interese. Că, dacă taci, înseamnă că nu exişti!
- Vă daţi seama, fără un exemplu concret nu scăpaţi.
Eu am fost pus în situaţia, în 2013, de-a face o acţiune de politică externă cu un grad de risc ridicat în plan politic, inclusiv pentru mine ca om. A fost vizita la Moscova şi discuţia cu Ministrul de Externe rus, Serghei Lavrov. Atunci, eu am avut o poziţie şi o identitate euroatlantică foarte clar definite, care au fost acceptate, înţelese, respectate de oficialii ruşi cu care m-am întâlnit. Au fost şi interese specifice pe teme delicate, care provin dintr-o istorie anterioară, în care avem puncte de vedere şi viziuni fundamental diferite. Aici mă refer, de exemplu, la faptul că a trebuit să abordez şi tema tezaurului – şi am discutat-o -, dar şi la faptul că, după 70 de ani, România nu avea încă un cimitir militar pe teritoriul actual al Federaţiei Ruse, în care să îngropăm creştineşte rămăşiţele soldaţilor români care au căzut la datorie pe câmpul de război. Am discutat acest lucru. Eu sunt cel care a obţinut, după 70 de ani de insistenţe cu răspunsuri negative, pe loc, acordul părţii ruse de a avea primul cimitir militar românesc la Rossoşka, în regiunea Volgograd, fostul Stalingrad. Lucrurile de acest gen, ca să le obţii, că e o temă importantă pentru Armata Română, pentru onoarea armatei, pentru memoria celor căzuţi, pentru familiile lor, nu pot fi atinse decât dacă le discuţi cu ceilalţi. Asta înseamnă un grad de maturitate de politică externă ,pe care statul român trebuie s-o promoveze, ţinând cont foarte clar de faptul că noi avem o identitate diferită, o afirmăm, ceilalţi o înţeleg, o respectă, după cum şi noi trebuie să înțelegem că au interese diferite. Nu suntem de acord, dar putem măcar să dialogăm şi să avem un minimum de evaluări, de schimburi de vederi. În politica internaţională, dacă nu faci astfel de lucruri, ori nu exişti, ori – mai rău! – rişti să devii o cantitate neînsemnată şi să nu contezi în jocurile astea. Daţi-mi voie să vă spun că sunt foarte fericit de faptul că am obţinut acordul părţii ruse să avem cimitirul militar şi că, la acel moment, am confirmat faptul că tema tezaurului este o constantă a interesului statului român.
Viorel COSMA
