Orientarea este sportul care constă în parcurgerea unui traseu, într-un teren necunoscut, materializat printr-o succesiune de posturi de control ce trebuie atinse. Sportivul alege ruta între posturile de control, cu ajutorul hărţii şi al busolei. Performanţa se stabileşte evaluând timpul în care sportivul parcurge traseul și atingerea tuturor posturilor de control din traseu, în ordinea stabilită de organizator. Câştigător este cel care realizează cel mai mic timp pe traseul de concurs.
Ca sport, Orientarea a apărut prin 1850, în mediile militare scandinave, care o foloseau ca mijloc de pregătire. Primul ”Concurs sportiv de Orientare” a avut loc pe 13 mai 1897, în Norvegia. Prima competiţie de Orientare-Schi a avut loc în 1898, la Oslo. În România, primul concurs de Orientare Turistică (exerciţiul de teren cu hartă şi busolă), a fost pe 26 octombrie 1947, în munţii Zarandului, Arad, organizat de profesorul Davidhazy Coloman și reunind 15 echipe a trei sportivi, toţi din oraşul Arad.
Florin Patraș a absolvit Facultatea de Mecanică din Iași, secția motoare termice. În studenție, a fost atras de o disciplină sportivă relativ tânără în România, aproape necunoscută, Orientarea. Pe atunci se numea ”Orientare turistică”. A fost legitimat la Clubul ”Voința” din Iași, iar după absolvire, fiind repartizat la Roman, a găsit și aici un club ”Voința”, unde a contribuit la înființarea unei secții de Orientare. Câțiva ani, a fost și antrenor de Orientare la clubul romașcan, pro bono. În degringolada anilor ’90, clubul s-a desființat, iar Florin s-a văzut nevoit să caute în alte locuri sportul preferat.
”Atunci a trebuit, cumva, să înființez un club”, spune el. ”Am înființat clubul Altius, cu douăzeci și ceva de membri fondatori. Ca un amănunt amuzant, trebuie spus că acest club l-am înființat ca o asociație nonprofit și în conformitate cu o lege din anul 1921!
Da, nu era, în 1993, o lege contemporană a asociațiilor nonprofit, iar legea din 1921 nu fusese abrogată de comuniști…
Am înscris apoi clubul la Federația Română de Orientare. Așa am intrat în programul competițional și apoi, ani la rând, am acumulat succese”.
Consideră că absolut oricine poate practica acest sport și aduce, ca exemple, campionatele pentru veterani organizate în străinătate, unde a întâlnit concurenți de 85-91 de ani. Trebuie, însă, ca persoana să aibă, în primul rând, simțul orientării.
Testul care se face de obicei pentru a stabili simțul orientării este simplu:
”Persoana privește ușa prin care a intrat într-o încăpere și i se spune să-i memoreze poziția. Apoi este legată la ochi și rotită de 5 ori. Înainte de a i se dezlega ochii, trebuie să poată indica direcția în care e ușa… Sunt multe persoane care, surprinzător, oricum și oricât i-ai învârti, indică precis direcția ușii. Simțul acesta, al direcției, se poate educa, dacă nu-l ai, dar durează cam un an de exerciții cu busola”.
Încolo, pentru a practica Orientarea, trebuie să știi să ”citești” o hartă, să lucrezi cu busola, să fii ”sprinten”, cum spune Florin – adică nu chiar campion la atletism, proba de marș ori de alergare fond, dar nici un sedentar înrăit – și să fii în stare să alergi fără să-ți dai seama, mintea fiindu-ți ocupată să descifreze harta, să aprecieze traseul optim și să schimbe în orice clipă alegerea inițială. ”Orientarea este un sport de echilibru, echilibrul între alergare și gândire. Tu trebuie să gândești cum să ataci o pantă, unde ar putea fi checkpoint-ul, pe unde să faci o ocolire, așa încât gândirea îți este tot timpul «în priză». Nu are timp să conștientizeze că tu alergi, că ai obosit, că te dor picioarele… toate acestea se petrec fără aportul gândirii tale, se petrec din instinct, cumva ori din reflex. Pentru nivele superioare, către vicecampion și campion european, sportivul trebuie să fi petrecut ceva timp în atletism. Adică, dacă nu ai făcut atletism, nu te poți apuca de Orientare în anul acesta și să speri să ajungi campion european în anul următor”.
Un concurs de Orientare de desfășoară astfel: concurenților li se înmânează o busolă și o hartă a zonei unde se află, pe care sunt figurate direcția de parcurs un traseu și un număr de posturi de control pe care concurentul trebuie să ajungă și să confirme atingerea lor. Înainte, posturile erau dotate cu niște compostoare, cam ca acelea pentru bilete, din autobuze sau trolee. Acum, în posturi se găsesc stații dotate cu cititoare de carduri și timer-e, iar concurenții dovedesc atingerea postului prin memoria cardurilor.
Hărțile sunt trasate de niște arbitri și tot arbitrii stabilesc numărul și amplasarea check-point-urilor. Există câteva reguli speciale în Orientare, așa numitele ”reguli de fairplay”.
”Practic, frumusețea Orientării nu e dată de finalizarea ei prin ocuparea unui loc bun, premierea, ș.a.m.d., ci de parcurs. Pentru că nu există un traseu fixat de arbitri, mergi pe unde vrei tu. Important este să atingi posturile într-un timp cât mai bun, dar mergi pe unde vrei. Atâta că nu ai voie să treci prin zonele care figurează ca interzise pe hartă. Să presupunem că, pentru a ajunge de la un punct la altul, pe hartă rezultă că ar trebui să ocolești o porțiune mare, care e împrejmuită. Ei, dacă tu găsești o spărtură în împrejmuire ori vrei să sari împrejmuirea, nu ai voie, fiindcă nu e fair play față de ceilalți concurenți, care sunt corecți. Sau, dacă pe hartă figurează un curs de apă, chiar dacă albia e secată, tot nu ai voie să treci decât prin locul indicat. Arbitrii… nu au voie să ascundă posturile prin tufe ori în gropi adânci, în care să nu se vadă decât foarte de aproape”.
Antrenorii care alcătuiesc hărțile pentru concursuri – foști sportivi de mare performanță – lucrează uneori și câteva luni la compunerea unei hărți, fiindcă trebuie să imagineze mai multe situații, trasee posibile și variante de concurs, pe care sportivii să le poată parcurge într-un anumit timp standard. Ca ”făcător de hărți”, Florin Patraș a lucrat atât pentru trasee urbane și concursuri pe schiuri, cât și pentru competiții pe Mountain Bike. Cea mai dificilă hartă pe care a văzut-o el vreodată a fost a unui concurs de Orientare prin alergare în mediul urban organizat în China. ”A fost aleasă o zonă cu o insulă, pe care se aflau mai multe temple și o intersecție suprapusă, iar marcarea posturilor a fost o întreagă nebunie… Hărțile arătau de parcă ar fi reprodus vreo constelație spre care se îndreptau, în același timp, sute de nave spațiale”.
Arbitrul care întocmește harta este supervizat de un altul care verifică posturile cu stațiile respective.
”La un concurs organizat de mine în pădurea din Dealul Mărului, lângă Roman, mi s-au furat 5 posturi. Mi-a stricat toată competiția. Și era Campionat Național de Orientare! De ce să le fi furat? Îmi imaginez că i-au trebuit suporturile metalice pe care erau prinse «lampioanele»… Și, cum tot se dusese naibii competiția, m-am dus în crâșma din Poienari și am anunțat că ofer recompensă pentru posturile furate. Asta era duminică. Marți a venit cineva, care a pretins că le găsise, și mi le-a adus”.
Sportivul care practică Orientarea are echipament special, mai ales la alergare prin teren accidentat (apărători de gambă, încălțăminte cu crampoane speciale, etc.) Cerințele în ce privește pregătirea sunt mari. Pentru a participa cu succes într-un campionat național, sportivul trebuie să facă minimum 6 antrenamente pe săptămână.
În perspectiva participării la o competiție internațională, sunt necesare 10-12 antrenamente săptămânal. Florin Patraș așa lucra cu sportivii lui. Poate de aceea, între 2000 și 2010, jumătate din lotul național de Orientare era formată din romașcani de la Clubul ”Altius”. Clubul a avut tot timpul sportivi clasificați între primii 10 sportivi din Europa. Tot atunci, fiul lui Florin, Ionuț Patraș – între timp, absolvent al unei facultăți de construcții și membru în Consiliul Director al Federației Române de Orientare -, a câștigat toate competițiile la care a participat, adunând peste 100 de medalii și cupe.
Cele mai neplăcute amintiri Florin le are de la Campionatul Mondial de Orientare desfășurat în Elveția: ”Pe ambii mei copii, și Ionuț, și Ancuța, mi i-au adus cu mașinile de pe traseu, accidentați, făcuseră entorse. Acolo e dezastru, prin păduri e aproape numai piatră, stâncă și, cum noi ne antrenasem numai în Dealul Mărului, pe o suprafață relativ moale…”.
”2000 – 2010 au fost cei mai faști ani. Erau mulți copii și tineri dornici să facă Orientare. Și, având o bază de selecție largă, aveam și oameni foarte buni și, deci, succese. Ne-am dus într-un an la Baia Mare, la un concurs de Orientare pe schiuri, cu mașina mea, adică 5 sportivi și cu mine. Am obținut 12 medalii”.
În 2012, clubul romașcan a obținut un titlu de vicecampion european, prin Andra Anghel. Din păcate, în ultimii ani, interesul pentru Orientare a scăzut, din cauza stării sociale tot mai precare a moldovenilor. ”Am făcut, tuturor școlilor din Roman, hartă de Orientare cu zona din apropierea școlii. În ideea încurajării unor competiții de Orientare. Nu am cine știe ce feedback”.
Dan AILINCĂI
