Cultul performanței: Iulian Diaconescu, arhitectul Pieței Centrale, se destăinuie

Sub genericul Cultul performanţei, explicit sau implicit, nu am ezitat de-a lungul anilor să promovăm persoane, idei, proiecte, atitudini, inclusiv dispute inteligente care contează, indiferent de apartenenţa la o şcoală de gândire, religie, sex sau partid. Mersul vremurilor şi interesul publicului cititor scârbit de modele false ne îndeamnă să dezvoltăm abordarea noastră. Pe scurt, încercăm să facem pasul de la prezentări sporadice la apariţii constante. În timp, cultul performanţei poate deveni o adevărată pecete.

– Ție îți place Piața Centrală?

Cum e executată sau cum e proiectată?

– Cum funcționează.

Eu pot să zic că e loc și de mai bine. Ar fi penibil să spun că nu-mi place.

– Deci, cum funcționează?

Pentru cum funcționează, ar trebui ajustate un pic anumite lucruri, dar nu țin de partea de proiectare. Atenție, țin de partea de administrare.

■ La umbra parului politic

– Care-i cea mai mare greșeală pe care o face un arhitect? Sau cele mai mari.    

Întâi, să ignore necesitatea obiectului respectiv. Nu zic de legislație că intrăm în altă sferă. Doi, să ignore clientul, dar asta înseamnă că-și pierde pâinea. Și-n principal, să fie autosuficient. De fapt, aici fac greșeli cei mai mulți, în condițiile în care spun că ei sunt cei mai buni și produsul lor e cel mai bun.

– Până la ce limită interioară poate fi un arhitect vocal în viața publică? Din exterior se vede limpede că, dacă e prea vehement, nu mai prinde nicio lucrare publică.

Da, categoric. Eu cred că e un compromis pe care trebuie să-l faci. În mod evident, sunt multe lucruri care nu-ți plac în viața de zi cu zi. Trebuie să ai diplomația de a le spune. Toate cu măsura lor. Atât timp cât politicul dictează, ești pus în umbră.

Sunt mulți arhitecți care nici nu lucrează cu statul român, alții preferă să nu lucreze cu Uniunea Europeană. Eu lucrez cu toată lumea. Probabil ei se justifică prin faptul că încasează mai greu banii, că ești mai controlat. Dar dacă îți faci bine treaba, n-ai de ce să-ți fie teamă. Numai că, dacă lucrezi pe fonduri europene, este o rigurozitate mult mai mare, dar este natural să fie așa. Și așa ar trebui să fie, practic, toate proiectele noastre, la fel de riguroase, indiferent pentru cine lucrezi.

– Cât de dramatic este să cunoști arhitecți, sau realizările până la urmă, că nu-i obligatoriu să și cunoști pe cine le-a croit, la care te revoltă lipsa de viziune?

Eu o simt ca pe un afront la adresa profesiei. Sunt, din păcate, și arhitecți care și-au greșit vocația. Probabil ar fi fost foarte buni ingineri. Ar fi fost foarte buni medici, profesori, pictori, dar nu arhitecți.

Eu mai fac o chestie, pregătesc câte un copil, maximum doi pe an, că nu-mi permite timpul, pentru admitere la arhitectură, doar pe partea de clasa a XI-a. După aia îi trimit la foștii mei colegi, care sunt cadre universitare. Inițial, sunt mai mulți, dar la mine rămân unul sau doi. Mulțumesc lui Dumnezeu, nu am avut niciodată vreun eșec! La asta a contat foarte mult nu duritatea, cât faptul că am fost riguros cu ei. Altfel, să meargă în drumul lor.

■ Amenințarea buldozerului și frumoasele minciuni

– Cine ar trebui să explice publicului diferența între arhitectură și urbanism? Confuzia e una de proporții.

Noi, arhitecții, în special prin Ordinul Arhitecților. Se încearcă, se publică materiale. Din păcate, nu toate sunt înțelese, dar mai este un lucru, se cheamă școală. Iarăși din păcate, o afirm cu toată tăria, nu se face cultură generală în școală și în special în liceu. Nu mai avem ce aveam altădată, cum le-am prins noi.

– Atunci, direct, Piatra Neamț este un oraș compromis din punct de vedere urbanistic?

Aș vrea să merg puțin în timp și să spun așa: Piatra Neamț a fost proiectat parțial așa cum îl vedem noi acum prin anii ’60, de arhitectul Alexandru Ioțu, care a făcut acel proiect pentru centrul orașului. Atenție, la vreamea aia erau șaizeci și ceva de mii de locuitori. Acum suntem…

– …Puțin peste 78.000, pe bune.

La un moment dat eram mult mai mulți. Dar, din nou atenție, a crescut foarte mult parcul auto. S-a încercat, prin diverse planuri de urbanism, să poată fi compensat acest handicap. Nu cred că se poate. Nu aș spune că orașul este compromis. Pot spune că s-au făcut prea multe compromisuri.

– Remediabile?

Unele dintre ele-s remediabile cu buldozerul.

– Exemple?

Nu vreau să lovesc pe nimeni. Vine bumerangul înapoi.

– Piatra Neamț trăiește din amintiri. N-ar trebui cineva să-și asume, poate pe partea de administrație, să spună că am ajuns la momentul adevărului. Că asta se mai poate face, asta nu. Să nu mai mințim poporul.

E foarte corect ce spui, dar, din păcate, se cheamă capital electoral motivul pentru care nu se face chestia asta. Ca să iei o asemenea decizie, ca să tai pur și simplu în carne vie – eu consider că ar fi necesar – înseamnă ca tu, administrație, să-ți atragi foarte multe critici.

– Din partea cui? Doar lucrează cu publicul, iar publicului îi spui adevărul.

Da, îi spui, dar poate publicul accepta chestia asta? Este el capabil? Sau este el dornic?…

– Preferă să fie mințit frumos.

Corect.

– Mai facem o telegondolă?

Asta e. Din păcate. Știi, mi-ai ridicat o minge la fileu. Piatra Neamț, aparte de zona centrală care a fost modelată de Ioțu, încă mai are, la ora actuală, câteva clădiri valoroase, unele fiind monumente istorice, altele nu. Pot să vorbesc și din punctul ăsta de vedere, mai ales că fac parte din Comisia Zonală de Monumente Istorice de la Suceava, care răspunde trei județe, Botoșani, Suceava și Neamț. Ei bine, avem un tezaur urban nedeclarat și avem o problemă. Nu totdeauna cei care dețin clădirile sunt conștienți că trebuie să le și întrețină. Dacă, pe partea de patrimoniu, există o legislație dură – și se aplică la Piatra Neamț și în județ – privind obligația de întreținere a monumentelor ș.a.m.d., cu celelalte case valoroase nu se întâmplă nimic.

– Trebuie să aibă oamenii și niște bani.

Da, multe din ele sunt private. Se dorește demolare, știu eu? Orice clădire, oricât e de frumoasă, poate să intre într-un proces de punere în valoare. Indiferent dacă se alege ideea unei extinderi, a unei modernizări în limita bunului simț.

■ Bariera din Carpați

 – Dacă administrația nu spune adevărul, de ce nu o fac organizațiile profesionale? E și-o treabă de conștiință până la urmă.

Am făcut parte, în două legislaturi, din conducerea Ordinului Arhitecților, în Consiliul Național și atunci ne manifestam. Știu că a fost, la un moment, o dorință ca, în părculețul nostru, Parcul Central cred că-i spune acum, să se facă o cafenea, un restaurant. Noi ne-am opus. Mușca vizibil din zonă și altera imaginea.

– Nu știu dacă publicul a reținut poziția voastră.   

Am fost destul de vocali, inclusiv când a venit arhitectul lor. Mulțumim că nu s-a mai făcut.

– Cred că abia deschidem un front interesant de lucru, de mărturisiri și provocări într-o altă abordare, adică organizații profesionale versus administrație locală. Să vedem ce va ieși. Dar nu vreau să pierd ideea cu tezaurul pomenit. De ce nu ne inspirăm din exemplele de bune practici din alte orașe, în special din Ardeal? Cadrul legal de bază e același. Ei pot, la Piatra Neamț nu e cazul.

Sunt de acord cu tine. Cel mai frumos element al țării este și cea mai mare barieră. Se cheamă Munții Carpați. Dincolo de Carpați e Ardealul. Am proiectat în Ardeal, lucrurile stau diferit. E un pic un alt profil psihologic. Acolo, mulți edili, dar e vorba și de populație, înțeleg valoarea pe care o au și acționează ca atare. Să nu uităm că cele mai multe distrugeri de monumente, de clădiri vechi s-au făcut în Muntenia și Moldova.

– Atunci noi rămânem cu mănăstirile, care nu toate se simt bine, iar ceilalți cu dezvoltarea.

Cam așa e, da…

***** Era prin clasa a VI-a când a vorbit cu prima fată și a descoperit o casă proiectată de proprietari, undeva pe Ștefan cel Mare. Uite o meserie frumoasă, și-a zis. L-a urmărit ideea, l-a impresionat. Pe-atunci voia să devină naturalist, era atras de zoologie, îi plăceau animalele. Ghinionul lui Iulian Diaconescu (n. 1971, Piatra Neamț) s-a numit chimia organică de clasa a X-a. Nu s-a lipit, nu erau compatibili. Îi este recunoscător doamnei Georgeta Cândea, de la Colegiul ”Petru Rareș”, o profesoară îngăduitoare cu antitalentele la chimie. Fără chimie, și-a luat gândul de la științele naturii. Cu matematica a respectat blazonul de rareșiști al părinților. Vorbește cu venerație despre marele Neculai Avădanei și pe-atunci tânărul Costică Grigoriu, cel din urmă diriginte în treapta a II-a, care s-a și-nsurat c-o colegă de la o clasă paralelă. Regăsește visul cu arhitectura, dar nu găsea pe nimeni să-l pregătească la Piatra Neamț sau într-un centru universitar.

Termină liceul în prima promoție fără Ceaușescu și îi intră-n cap ideea de a face roboți industriali. Dă admitere la București, la TCM, și pică. Ar fi mers acolo măcar în ideea de se pregăti un an pentru arhitectură. Avea chiar o pasiune pentru designul auto, numai că, la noi, nu se făcea nimic concret. Îi plăcea să deseneze, câștiga și bani încă din școală desenând pentru colegi. Spune că a primit de la Dumnezeu darul de a vedea în spațiu.

Destinul îi zâmbește și, aproape fără pregătire, intră în toamnă la Arhitectură, la Iași. După două probe eliminatorii grele la desen, l-a urcat matematica. Față de alți colegi, care dăduseră și picaseră de mai multe ori și făcuseră multă pregătire, avea un ușor handicap, în sensul că nu cunoștea la fel de bine ca ei reprezentarea sau desenul de arhitectură. Își amintește cu încântare de marii profesori pe care i-a cunoscut, inclusiv legendarul Nicolae Porumbescu.

Șase ani și-un examen de licență mai târziu, plus încă două săptămâni de vacanță, află că se fac angajări la Edil Proiect. E luat, testat și angajat. Șef și mentor i-a fost regretatul arh. Ladislau Landkammer.

În 2002-2003, prinde un contract de muncă în domeniu în Irlanda. Patronul avea un angajat român, angajatul avea un văr, cumnatul vărului îl cunoștea pe el. La acea dată, nu prea se găseau arhitecți în Irlanda în afara marilor orașe. Aveau nevoie și în zonele periurbane. ”Am fost testat în România, în 2001, și am fost acceptat. M-am întors pentru că era greu. Nu eram în UE, pentru soție era dificil să-și găsească de lucru cu viză de muncă. Era totuși profesoară la Petru Rareș”, își amintește Iulian Diaconescu.

Din Irlanda, își depune dosarul de emigrare în Canada și alege partea engleză. Procedura era anevoioasă, mai grea ca-n partea franceză. ”Când am renunțat și mi-au dat banii înapoi, m-au întrebat dacă-s conștient ce fac. Eu fusesem acceptat fără interviu, doar pe bază de cunoștințe de engleză și mapă profesională”. Unul dintre motive a fost salarizarea. Realiza că va fi prost plătit. Doar c-un noroc fantastic ajungea la un salariu rezonabil. Al doilea, la vizita medicală fusese cu soția și băiatul cel mare, dar, până la plecare, soția era însărcinată cu al doilea băiat.

Nu i-a părut rău. Și-a deschis birou de arhitectură și a început să câștige bani. La un moment dat, a avut de aproape 10 ori mai mult decât îi ofereau în Canada. Proiecta orice fel de clădiri, făcea studii de fezabilitate, tot ce se cerea în proiectare.

În 2004, a câștigat un concurs de arhitectură la nivel național pentru Piața Centrală din Piatra Neamț. ”L-am câștigat și pentru că, spre deosebire de ceilalți contracandidați – la un moment dat, rămăsesem doar trei în cursă – m-am dus la Urban și am întrebat: măi, oameni buni, care-i necesitatea voastră? Cred că am fost singurul care s-a interesat. M-am pliat mult mai bine pe soluția care era necesară societății în momentul respectiv. Atenție, arhitectura nu înseamnă doar desen, nu înseamnă doar o construcție. Are o componentă socială și una psihologică. Dacă nu le cuplezi pe toate, ai dat greș. Trebuie armonizate”.

După ce-a ars piața, s-a întors la ”locul faptei”. ”Eu am înțeles, ca să zic așa, care erau punctele vulnerabile, dar nu din cauza asta a ars”, ține Iulian să accentueze.

Viorel COSMA