O țară mică, înconjurată de imperii precum cel Austro-Ungar sau Țarist, de vecini neprieteni în mare măsură, precum Bulgaria, dar atrăgătoare pentru toți și bogăția în petrol și alimente. Acesta era micul regat al României, fără Transilvania, fără Basarabia și Bucovina și fără Cadrilater. O țară cu un rege de origine germană, care avea tratat secret cu Puterile Centrale, în stăpânirea căreia se aflau mari teritorii locuite de români, motiv pentru care tratatul nici nu a fost făcut public.
Clasa politică românească voia unirea teritoriilor locuite de români, dar niciun politician de la acea vreme, înainte de începerea războiului mondial, nu se gândea la unirea tuturor teritorilor locuite de români. Unii, cei care vedeau Transilvania drept cheia de boltă a unirii, doreau intrarea în război alături de Franța, Anglia și Rusia, ceea ce excludea, automat, unirea cu Basarabia. Ceilalți, care atrăgeau atenția asupra pericolului rusesc, spuneau că rușii reprezintă tot ce este retrograd și că nu se poate merge aături de ei în luptă, viitorul fiind alături de Germania; susțineau unirea cu Basarabia. Exemplul cel mai reprezentativ este a lui P.P. Carp, unul dintre marii oameni politici români, care, atunci când s-a decis intrarea în război alături de Rusia, Franța și Anglia, a declarat că se va ruga pentru înfrângerea armatei române.
Niciunul dintre șefii politici ai vremii – I.I.C. Brătianu, Alexandru Marghiloman, Take Ionescu, P.P. Carp – nu avea în programul politic decât un proiect trunchiat al unirii: sau fără Transilvania și Bucovina, sau fără Basarabia. Pentru că nimeni nu și-ar fi putut imagina că, după război, două imperii imense, aflate în tabere separate, ar putea dispărea.
* ”România are atât de mult noroc că nu-i mai trebuie politicieni competenți”
Asta susținea același P.P. Carp, analizând istoria modernă a României pe care a trăit-o și a și influențat-o. Pentru anumite perioade, aserțiunea este adevărată și finalul primului război mondial, cu marile răsturnări de forțe din politica lumii, s-au dovedit a fi cu noroc pentru o Românie aflată într-o situație disperată.
După momentul intrării în război, alături de Antanta, nimeni nu-și punea problema unirii cu Basarabia. Obiectivul politic, stabilit de Rege în proclamaţia pentru ţară, era ”Unirea românilor de pe cele două părţi ale Carpaţilor”. Este drept că Transilvania părea mai atractivă, iar în opinia publică românească era mai prezent curentul francofil. Imediat după începerea luptelor, după entuziasmul primelor zile, realitatea părea să spună că norocul proverbial al românilor se sfârșise.
În scurt timp, armatele române aveau să fie aruncate peste munți, bulgarii și aliații lor atacau România, guvernul și regele s-au retras în Moldova, iar capitala a fost ocupată. Pentru cunoscătorii din domeniu, a declara, în acel moment, război Austro-Ungariei şi, implicit, Germaniei, în condiţiile în care armata româna era complet nepregătită, însemna o mare imprudenţă. Părea, pur şi simplu, o rătăcire. Iar în acele momente de disperare, puțini se mai gândeau la Unire, cei mai mulți își făceau calcule dacă statul român va mai exista, în condițiile în care finalul războiului se întrevedea cu o victorie a Germaniei și Austro-Ungariei. Singura veste bună era că, în vara lui 1917, armata română reorganizată, cu sprijinului misiunii franceze, a reuşit să respingă asalturile germane (Oituz, Mărăşti şi Mărăşeşti), salvând teritoriul neocupat al Moldovei.
La București, oraș aflat sub ocupație germană, este format un guvern sub conducerea lui Alexandru Marghiloman, rămas în oraș cu acordul lui Brătianu, care i-a lăsat și o sumă importantă de bani pentru Crucea Roșie.
Marghiloman este nevoit să accepte un tratat dictat de învingători, care supun partea ocupată a țării unui regim dur, specific unei țări învinse. Istoricii români vorbesc cu indignare despre cât de dur era regimul ocupației, despre nedreptatea tratatului, dar nu se insistă deloc pe faptul că România atacase Puterile Centrale, nu invers.
De asemenea, tot istoricii uită de cele mai multe ori să precizeze că, sub durul regim al ocupației germane, cu un guvern considerat obedient, România înfrântă și-a alipit Basarabia și Bucovina. Marghiloman a fost oficialul român care și-a pus ”semnătura” pe unirea cu Basarabia și a dat liber la intervenție în Bucovina. În aceste condiții, se poate spune că, din nou, ”am avut noroc”.
Evenimentele de pe front, căderea Rusiei țariste, disoluția Imperiului Austro-Ungar, au favorizat formarea României Mari, în care Transilvania se va dovedi perla coroanei.
Dacă unirea s-a putut face cu largul concurs al Istoriei, recunoașterea ei a fost un proces greu și îndelungat, în care conducătorii români au trebuit să-și folosească toate relațiile și abilitățile. Un stat românesc puternic nu era o ipoteză pe care s-o ia în calcul aproape nicio mare putere. Majoritatea oamenilor politici importanți din Europa vedea o Ungarie puternică, alții se gândeau la o uniune a statelor din fostul imperiu Austro-Ungar, mulți considerau că o țară latină între state slave, plus Ungaria ostilă, va fi greu să reziste mult timp. Paradoxal, impunerea bolșevismului în Rusia și, apoi, în Ungaria, reacția fermă a României, care a ocupat Budapesta pentru a se apăra de pericolul comunist, au favorizat o soluție favorabilă României în momentul semnării tratatelor de pace de după război.
* Model de prezentare a taberelor din politica românească
În perioada neutralităţii României, 1914-1916, ”timp de doi ani, scena politică românească a fost ocupată de o dezbatere aprinsă: alături de cine trebuie să participe România la război: de Puterile Centrale sau de Antanta? (…) S-au înfruntat atunci partizanii securităţii naţionale (P.P. Carp, C. Stere etc.) şi cei ai unităţii naţionale (Ion I.C. Brătianu, Take Ionescu, Nicolae Filipescu, N. Iorga etc.). Evident, şi unii şi alţii voiau securitatea ţării şi nimeni nu respingea idealul unităţii; era, prin urmare, vorba de prioritatea acordată securităţii sau unităţii naţionale. P.P. Carp, C. Stere şi aderenţii lor atrăgeau atenţia asupra primejdiei reprezentată de Rusia pentru România, aflată în drumul ei spre Ţarigrad şi Strâmtori”, arată istoricul Florin Constantiniu, în lucrarea sa ”O istorie sinceră a poporului român” (Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002).
Se poate observa o împărțire aberantă între ”partizanii securității naționale”, cei care atrăgeau atenția asupra pericolului rusesc și cei ai ”unității naționale”.
Diferența este că ultimii au avut norocul să fie alături de învingătorii din război și să scrie istoria.
În realitate, nu au existat oameni politici importanți care să se opună realizării României Mari, dar niciunul nu ar fi prognozat înainte de război că acest lucru se va realiza înainte de 1918.
Valentin BĂLĂNESCU
FOTO: Imperial War Museums
