Este cunoscută situația României în anii 1917-1918. Cea mai mare parte a teritoriului național fusese ocupată de inamic, guvernul și toate instituțiile decidente se retrăseseră în Moldova, iar din pământul românesc mai rămăseseră câteva palme, cu perspective serioase de a fi ocupate și acelea și de a dispărea statul românesc, atât cât era el atunci, adică fosta Țară Românească și Moldova. Oastea română tot pierduse lupte, pentru București, pentru Turtucaia, și se tot retrăsese până aproape nu mai încăpea în țara ei. Și, dacă instituțiile conducătoare se aflau la Iași, ”inima” războiului se găsea la Roman.
În orașul de la confluența Moldovei cu Siretul s-a instituit centrul vital al armatei române. Locul unde funcționau 13 spitale militare și 6 infirmerii cu paturi, pentru îngrijirea, tratarea militarilor răniți și pentru refacerea efectivelor unităților militare combatante.
Aglomerația de răniți era extremă. Prin gara Roman circulau trenuri care mergeau spre front și duceau trupe gata să intre în lupte și trenuri care se întorceau de pe front, cu răniți. Fără exagerare, prin Roman, în anii 1917-1918, au trecut zeci de mii de răniți.
În gara Roman au funcționat, în anii 1917-1918, două spitale: Spitalul Francez de Triaj, organizat în două încăperi ale gării, dar și în fostul local al unei grădinițe de pe strada Ștefan cel Mare nr. 295, și Spitalul de Triaj al Garnizoanei Roman. În aceste două spitale se făcea triajul răniților, care apoi erau direcționați către spitale militare propriu-zise. Transportul se făcea cu tot ce se putea, fiindcă tot ce era mijloc de transport în Roman se rechiziționase, de la căruțe și trăsuri de piață până la automobile particulare ori aparținând unor instituții. Strada Ștefan cel Mare era un du-te-vino de mașini, trăsuri și căruțe care transportau răniții abia debarcați din trenuri către cele 13 spitale militare.
Între acestea, trebuie distinse spitalele militare ale misiunilor militare aliate: spitalele militare franceze, Spitalul Militar Englez, Spitalul Militar American. Se pare că a funcționat chiar și un Spital Militar Rus.
Spitalul militar britanic purta numărul 481 și se numea ”Principele Mircea”. A funcționat la parterul spitalului ”Precista Mare”, devenit, în timpul acela, Spitalul Z.I. 242 (spital de zonă internă – n.red.). Spitalul britanic avea personal complet, între medici remarcându-se maior dr. Duncan Fitzwilliams și căpitan dr. Gerald Fitzwilliams.
Comandantul spitalului Z.I. 242 era doctorul Constantin Mârzescu. Colaborarea cu medicii britanici era foarte bună, în afara diferenței dintre metodele de îngrijire a rănilor. În timp ce, pentru curățarea rănilor, dr. Mârzescu folosea hipoclorit de sodiu, englezii aplicau metoda colegului lor, dr. Wright, care consta în expunerea pacienților cu răni deschise în bătaia soarelui, pentru ca muștele să depună ouă în ele și larvele, odată ieșite, să curețe rănile pe cale… naturală.
Din toamna anului 1917, spitalul britanic din Roman își încetează activitatea, fiind înlocuit de Misiunea Crucii Roșii Americane. Aceasta a venit cu 31 de medici și infirmiere și nu mai puțin de 6 vagoane cu materiale sanitare. Medic șef a fost maior dr. N.D. Kirkpatrik.
La fel ca spitalul britanic, și cel american a fost vizitat de Regina Maria, care a avut doar aprecieri asupra activității. Misiunea americană a încetat în martie 1918.
Misiunea medicală franceză a avut aportul ei deosebit în viața medicală a Romanului acelor timpuri. A avut trei spitale – Z.I. 243, Z.I. 244 și spitalul francez de triaj din gara Roman.
Z.I. 243 a funcționat în clădirea Seminarului Ortodox de pe strada Alexandru cel Bun și a fost destinat, dintru început, exclusiv chirurgiei. Se pare că aici venea, din când în când, să opereze și celebrul ortoped francez de la Iași, dr. Eugene Sorrel.
Spitalul Z.I. 244 a funcționat, tot preponderent pe chirurgie, în clădirea actualei Grădinițe Melchisedec și în fosta casă Teodori, din vecinătate. Acolo funcționa deja un spital al Crucii Roșii Române, condus de lt. Col. dr. Mauriciu Riegler.
În spitalul francez de triaj, au lucrat soții Philardeaux – Pierre medic și Lucie ca infirmieră. Au fost în total 6 medici în Misiunea medicală franceză.
Dintre spitalele Crucii Roșii Române, amintim Spitalul 460, care, în ordinea înființării, a fost al treilea spital a Crucii Roșii din țară. A funcționat în clădirea fostei școli israelite (ulterior Școala generală nr. 4), de pe strada Miron Costin. Aici, pe lângă medicul Mauriciu Riegler, a lucrat un timp și dr. Ioan Augustin, cel care, mai târziu, a înființat secția de interne a Spitalului ”Filantropia” din Craiova.
Alt spital al Crucii Roșii Române a fost Spitalul 360, numit și ”Căminul studentelor – Spiru Haret”, spital bucureștean adus la Roman după căderea Capitalei, condus de Clotilda Cagliari Averescu, soția generalului Alexandru Averescu. A funcționat în casele avocatului Botez, pe strada Smirodava.
Unul din cele mai importante, nu numai din Roman, ci dintre toate spitalele militare din timpul Primului Război Mondial, a fost Spitalul Militar nr. 246, al Diviziei 7 Infanterie din Roman. Fusese înființat încă din anul 1884 și a funcționat, inițial, în Palatul Sturdza, din strada Vasile Lupu, apoi în curtea spitalului ”Precista mare”. Avea 150 de paturi, dar remarcabil la acest spital este că, pe timpul războiului, a avut un serviciu propriu de ambulanță.
Mașinile serviciului au însoțit tot timpul trupele pe front, aproape de linia I, salvând nenumărate vieți. Șeful serviciului de ambulanță, care conducea personal una din mașini, era maior dr. Gabriel Socor, profesor universitar la Iași, om în vârstă de peste 60 de ani.
Ca o curiozitate, trebuie amintit că, pe strada Miron Costin, care măsoară mai puțin de o mie de metri, au funcționat, în acea perioadă, două spitale militare, Spitalul 480 al Companiei 4 Sanitare și Spitalul 460 al Crucii Roșii.
Paradoxal poate, tifosul a ucis aproape tot atât de mulți ostași cât luptele.
Se estimează că, în Primul Război Mondial, au murit de tifos peste 200.000 de oameni. La Roman, în acei ani, au funcționat două spitale de boli contagioase: Spitalul nr. 245 ”Pavilionul de izolare”, care funcționa într-o clădire de pe strada Sfinții Voievozi, condus de medicul-șef al Romanului, dr. Nicolae Quinez. Aici, în aproape doi ani de funcționare, au murit 40 de persoane, din care 29 de militari.
Al doilea spital de boli contagioase a fost Spitalul de Contagioși nr. 3, înființat în infirmeria Regimentului 14 infanterie și care, ulterior, a fost mutat în niște barăci construite pe șesul dinspre Luțca (actualmente Cartierul Muncitoresc). Ulterior anului 1918, a fost mutat la Negrești-Vaslui.
Ceea ce au făcut medicii militari, fie că s-au aflat în prima linie a frontului, fie că au muncit din greu în spatele frontului, în spitalele militare, a fost cel mai bine caracterizat de dr. Fr. Clunet, din Misiunea Medicală Franceză: ”Nu e exagerat să se spună că, până la Mărășești și Mărăști, medicii au fost cei care au salvat onoarea țării. Corpul medical a fost eroic de la începutul și până la sfârșitul războiului și, în lungul timp dintre luptele din Muntenia și luptele de pe Siret, numai ei au fost pe front tot timpul”.
Dan AILINCĂI
Notă: Pentru ajutorul acordat în documentarea pentru acest articol, mulțumesc în mod deosebit doctorului Dan Arvătescu, ale cărui lucrări, prezentate în cadrul celei de a 47-a Sesiuni Naționale de Istoria medicinei, au constituit surse de inspirație.
