România pitorească: Republica Autonomă ADR Nord-Est și legile României

Pentru România, adevăratul punct de pornire pe drumul politicilor regionale nu a fost deschiderea negocierilor la acest capitol, în martie 2002, ci Legea nr. 151 din 1998, privind dezvoltarea regională. Atunci s-a creat baza legală pentru constituirea celor 8 regiuni de dezvoltare, acestea încadrându-se într-un PIB per capita mai mic de 75% din media comunitară. Regiunile de dezvoltare nu sunt unităţi administrative-teritoriale şi nu au personalitate juridică. În fiecare regiune s-a înființat câte un Consiliu pentru Dezvoltare Regională (CDR) ca organ deliberativ. Acesta e alcătuit din președinții consiliilor județene și câte un reprezentant al consiliilor locale municipale, orășenești și comunale, desemnați de fiecare județ, cu excepția Capitalei, care reguli separate. Consiliul are în frunte un președinte și un vicepreședinte, funcții deținute, prin rotație, pentru un mandat de un an, de reprezentanții județelor.

În cadrul fiecărei regiuni, în coordonarea CDR, s-a constituit o agenţie pentru dezvoltare regională. Acestea sunt organisme neguvernamentale, nonprofit, de utilitate publică, cu personalitate juridică, care acţionează în domeniul specific dezvoltării regionale.

Multă vreme, ADR Nord-Est – care acoperă județele Bacău, Neamț, Suceava, Botoșani, Iași și Vaslui – s-a bucurat de statutul de copil teribil al jocului regional. Performa pe bune, crea invidii și furniza bune practici, era vehement apărată în fața tentativelor de ingerință guvernamentală nesănătoasă. Toate astea până-n ziua când directorul general fondator – și viitorul condamnat – Constantin Apostol s-a transformat în Don Titi de la Agenție. Pe lângă angajarea în proiecte bombastice de toată comedia, dar mieros promovate, a impus propria viziune asupra accesului la informații publice. Arhiva săptămânalului Mesagerul de Neamț stă mărturie.

Urmașul lui Apostol la conducere, Vasile Asandei, promitea în martie 2015 un nou stil de lucru, de comunicare cu presa, cu societatea. Pe fondul simpatiei de care se bucura, nu-l durea gura.

”Sigur, una dintre prioritățile mele este să îmbunătățesc comunicarea, să îmbunătățesc promovarea regiunii ca atare prin instrumentele de care dispune ADRNE. Aștept din partea partenerilor noștri, în primul rând a presei, ca lucrurile să fie tratate corect, principial. Înainte de a comunica publicului lucruri care eventual sunt mai complicate, mai greu de înțeles, îmi doresc să discutăm împreună, să le înțelegem corect”. (Vasile Asandei, 25 martie 2015)

O pomenire plină de tâlc

Peste câteva zile (11 iunie, pentru rigoare), în ciuda aplecării naționale spre aniversări și comemorări, există mari șanse ca o pomenire de 7 ani să fie ignorată. Pe 11 iunie 2011, în fața a 5.000 de oameni reuniți într-un forum al aleșilor locali PSD și PNL, era prezentată viziunea USL de reorganizare administrativă și dezvoltare regională. Se vorbea în clar despre promovarea regiunii ca unitate nouă în structura administrației locale. Opt erau la număr, pe structura regiunilor de dezvoltare. Fiecare urma să aibă un Consiliu regional, cu buget propriu, un președinte ales și un prefect numit. USL, dacă 2011 tot era an preelectoral, combătea cu putere propunerile PDL și îi acuza pe boco-băsiști că se folosesc de descentralizare pentru a politiza și mai mult administrația. Modelul portocaliu cu megajudețe era umplut de ridicol, atât prin prisma costurilor uriașe pe care le implica (acte noi de identitate, acte noi pentru firme, schimbarea denumirilor instituțiilor și autorităților etc.), cât și prin riscurile de blocaj în relația cu UE, fără a mai vorbi de presiunea mobilizării populare anti-UDMR.

Modelul susținut de USL era de inspirație franceză și, practic, introducea un nou nivel administrativ, compatibil cu cel european, regiunea devenind un tampon între structurile centrale și cele județene și locale. Consiliul regional și președintele ales – redescoperite prin 2013 și uitate pe urmă – se regăseau inclusiv în amendamentele legate de primele alegeri indirecte programate în 2014. Nu era foarte clar dacă președintele de regiune urma să funcționeze ca un guvernator sau ca un premier, dar răspunsul corect ținea de gestionarea bugetului și/sau bugetelor. Pluralul se justifica prin proiectele regionale de anvergură, cele menite să înlăture decalajele dintre regiuni, dar și în interiorul regiunii. Mai mult, guvernul rămânea doar cu proiectele naționale, în timp ce toate celelalte luau drumul regiunilor. Duritatea descentralizării ar fi trebuit să se regăsească și în ”spargerea” pe regiuni a programelor operaționale sectoriale, un monopol guvernamental gestionat de autoritățile de management subordonate. Fără a intra în amănunte tehnico-financiare, e de reținut propunerea ca regiunile să aibă dreptul de-a decide singure ce fac cu banii din taxe și impozite.

Nu scăpa atenției nici chestiunea sensibilă a capitalei de regiune. Era tratată într-un mod autentic românesc. Cu pretexte meșteșugite (dezvoltare echilibrată, evitarea concentrării puterii) se ajungea la înlocuirea unei capitale cu așa-zise centre: economic, politico-administrativ, cultural, universitar ș.a.m.d. (Poate unii cititori își amintesc cum vibrau mușchii comercianților de blană de urs din pădurea politică nemțeană. Apărau ”centrul” de la Piatra Neamț cu o ardoare soră cu gargara din jurul Autostrăzii Uniri.) Important însă – de fapt, fundamental – este că revizuirea Constituției se subînțelegea.

Cu valoare de restituire istorică, amintim că unele portavoci vioaie ale vremurilor – de genul Gheorghe Nichita (Iași), Marian Oprișan (Vrancea) sau Nicușor Constantinescu (Constanța) – se întreceau în a strica un subiect major cu lipsa lor de credibilitate. În schimb, personajul bun fără concurență era Liviu Dragnea, un pionier al promovării și dezvoltării politicilor regionale, unul dintre puținii politicieni români care știa tâlcul înființării și funcționării regiunilor. Unde se pricepea, n-aveam ce-i face.

Trăgând linia și adunând, s-a visat frumos, dar am rămas fără regiuni. Iar agențiile mergeau mai departe.

Agenția ne ia de proști

După ce, în luna februarie, cititorii s-au delectat (în serial) cu isprăvile agenției pe inepuizabilul front turistic fără rost, în mai a venit rândul să ne lovim de aniversarea de-un an a combinației Rubik Hub. Între cele două jaloane, am invocat Legea 544 din 2001, privind liberul acces la informații de interes public, și am solicitat ADRNE să ne pună la dispoziție organigrama și statul de funcții, grilele de salarizare și sporurile acordate. Se-ntâmpla pe 12 aprilie. Opt zile mai târziu sosea un răspuns năucitor. În ordine, ni s-a dat peste ochi cu următoarele:

• ADR Nord-Est nu are calitatea de autoritate sau instituție publică, în sensul reglementărilor Legii nr. 544/2001, deoarece este înființată ca persoană juridică de drept privat, fiind înregistrată în Registrul Asociațiilor și Fundațiilor în temeiul dispozițiilor OUG nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații (facsimil 1).

• Informațiile solicitate nu se încadrează în definiția legală a informației de interes public, conform art. 2, lit. a) și b) din Legea 544/2001, acestea având caracter confidențial, conform Codului Muncii (facsimil 2).

Răspunsul (facsimil 3) pare semnat ”pentru” titulari, atât în dreptul lui Asandei, cât și al consilierului juridic Iulian Mitrofan.

Ce să vezi, însă, legile sunt clare și spun altceva.

Asandei nu se poate ascunde după ordonanța despre asociații și fundații, fiindcă agenția funcționează pe Legea nr. 151/1998 și degeaba accentuează pe statutul de persoană juridică de drept privat, din moment ce e organism de utilitate publică. Mai mult, trimiterea ușor agresivă la un articol din Legea 544 se întoarce împotriva ”făptuitorului”. Iată conținutul cu pricina:

a) prin autoritate sau instituție publică se înțelege orice autoritate ori instituție publică ce utilizează sau administrează resurse financiare publice (…). De asemenea, se supun prevederilor prezentei legi partidele politice, federațiile sportive și organizațiile neguvernamentale de utilitate publică, care beneficiază de finanțare din bani publici;

b)prin informație de interes public se înțelege orice informație care privește activitățile sau rezultă din activitățile unei autorități publice sau instituții publice (…).

De unde au apărut, atunci, pretențiile de secretizare, poreclite confidențialitate, deși vorbim de-o organizație publică și bani publici? Sau, te pomenești că, în viziunea lui Asandei și – destul de surprinzător – a fostului judecător Iulian Mitrofan, contribuțiile anuale asigurate de județe nu-s bani publici? Dar Autoritatea de Management pentru Programul Operațional Regional, care-i finanțează pe bază de contract, ce fel de bani gestionează?

Fără a lungi vorba în acest episod, este vizibilă ambiția de a ascunde organigrama, statul de funcții, salariile și sporurile. Nu care cumva să aflăm ce armată de angajați are agenția (cu tot cu ”vedetele” sărbătorite de la Rubik Hub) sau să ne mirăm de leafa ”urieșească” a lui Asandei. Vă dați seama ce panaramă iese dacă vor fi obligați să depună declarații de avere?… (va urma)

Viorel COSMA

■ Cheltuiala publică (via UE), o necunoscută la agenție?

În ideea de a scuti conducerea executivă a Republicii Autonome ADRNE de efortul săpăturilor după o reglementare europeană favorabilă, care să le încalece pe cele naționale, le recomandăm să se oprească direct la Regulamentul nr. 1303/2013 al Parlamentului European și al Consiliului, din 17 decembrie 2013.

Cheltuiala publică este enunțată pe înțelesul tuturor și înseamnă orice contribuție publică la finanțarea unor operațiuni, care provine de la bugetul autorităților naționale, regionale sau locale, bugetul Uniunii alocat fondurilor ESI (fonduri europene structurale și de investiții – n.a.), bugetul unor organisme de drept public sau bugetul unor asociații de autorități publice sau organisme de drept public (…).

Săptămâna viitoare, dacă sunt cuminți, le explicăm și ce înseamnă organism de drept public.