”Plânge Bistrița la vale,
De ce oare-o fi plângând?
Toate plâng în a sa cale,
Toate plâng, toate plâng” – din folclorul nemțean.
Știați că Bistrița, râul care traversează și capitala noastră de județ, izvorăște din vârful Gargalău, Munții Prislop, și are cel mai lung curs montan din România, 280 de km? Legenda spune că, demult, demult, neastâmpăratul râu curgea pe pat de aur și purta numele de Aurar. Astăzi, furioasa Bistriță e zăgăzuită sus, la Bicaz, de un uriaș baraj de beton, care unește Muntele Gicovanu cu obcina Horoștei. Apa nepotolitului râu trece prin măruntaiele Muntelui Botoșanu și iese la lumină la Stejaru. În veacul trecut, Dumitru Almaș, cu câțiva mânji de la Liceul ”Petru Rareș” din Piatra Neamț, a proiectat și realizat o temerară drumeție pe itinerarul Bistriței, de la izvoare la vărsare, în Siret. Rodul expediției se poate constata în cartea ”Bistrița, apă zglobie”. Membrii expediției au folosit, ca ”mijloace de transport”, mersul pe jos, pluta, căruța și trenul.
V-am reamintit despre Bistrița moldovenească, pentru că Valea Muntelui e un colț de rai, cu oameni falnici ca brazii, harnici, pricepuți și credincioși.
Călătorii străini care au vizitat plaiurile nemțene, cu pluta sau per-pedes apostolorum, n-au avut decât vorbe de laudă. Să-i ascultăm!
”Bistrița despică un drum lung printre văi, iar valurile îi sunt repezi și mersul falnic. Codrii se înalță să o privească, pâraiele îi sar sprințar în cale, plutașii îi cântă doine iar satele huzuresc între mândrele maluri. Anual pe râul Bistrița se formează poduri de gheață. Zăporul se formează pe o lungime de 20-30 km în amonte de Poiana Teiului înregistrând de-a lungul anilor grosimi de 5-7 m. Vara, în schimb, Valea Bistriței e paradisul pe pământ. Pădurile au căprioare, izvoarele păstrăvi și Bistrița lostrițe” (v. ”Monografia comunei Poiana Teiului”).
Apropo, nu cumva sunteți pescari amatori? Nu vă este dor de ducă, de baltă, de aer curat? Dacă răspunsul este afirmativ, trageți pe dreapta! Nu ieșiți pe malul gârlei dacă nu ați trecut pe la AJVPS, să puneți la punct actele necesare pescuitului sportiv.
Prima veste proastă: în anul de grație 2018, cotizația de pescuit este mai mare decât cea de anul trecut. Subsemnatul pescar, rău de tot, din toate timpurile, anul trecut am plătit 18 lei, conform chitanței. Anul acesta, am pus jos 30 de lei, conform chitanței. Firesc ar fi ca, pe măsură ce îmbătrânești, de la an la an, cotizația de pescuit să fie mai mică. Motivele? Ești bătrân, terminat, te dor oasele, nu mai vezi… nu mai ieși pe gârlă în fiecare zi.
Dacă ești tânăr și în putere, obții permisul de pescuit cu 300 de lei. Mult, foarte mult! Pe lângă permis, primești și un Carnet de Capturi, introdus de anul acesta, care trebuie completat după fiecare ședință de pescuit. Atenție!, cu 5 rubrici: data, specia, numărul de exemplare, lungimea medie, greutatea totală. Adevărată contabilitate. Cum majoritatea pescarilor ce ies pe malurile Bistriței cu bețele la pescuit nu prind nimic, n-o să se încurce în contabilizarea ”capturilor”.
Pe vremea plutăritului, ”balta avea pește”, de toate calibrele, și chitici, și peștani ruginiți. Din prima categorie, făceau parte boiștenii, porcanii, fâsarii, moinele, câtele, beldițele, șuile și tot așa. În Bistrița, pescarii pescari prindeau și pește mare – lipan, clean, mreană, păstrăv, lostriță.
Cel mai râvnit trofeu era lostrița, pe care o prindea numai Dej, la Zugreni, la pârâul Colbu. Aici, venea tov. secretar general cu gașca lui, la aer curat, șprițuri fine și felii de lostriță. La plecare, la sfârșitul bairamului, dăruia toate sculele și lingurițele paznicilor și pleca în urale. Era iubit tov. Ghiță.
Pescuitul e boală grea, ferească Dumnezeu!
Cum se face că Bistrița interbelică era mai bogată în pește, comparativ cu vremurile noastre? Simplu ca ”bună ziua”. La acea vreme, Valea Bistriței era, pur și simplu, sălbatică, așa cum le place tuturor viețuitoarelor. De la Vatra Dornei până la vărsarea Bistriței în Siret, nu zăreai urmă de baraj.
Dacă scobarii de sub Cernegura, Piatra Neamț, aveau chef să se bată în prundul fin din gura pârâului Sabasa sau la Zugreni pe Colbu, acolo făceau ”nuntă” în aprilie. Și era petrecere mare și frumoasă. Astăzi, acest lucru nu mai este posibil. Cârdurile de peștani solzoși, plini de icre și lapți, sunt blocați în urcușul lor spre fericire de barajele Pângărați, Vaduri, Bicaz, Zahorna, Zugreni…
Altă schimbare cu urmări semnificative? Din vara lui ’60, plutăritul pe Bistrița s-a oprit. La început până la Potoci – Planul Înclinat, apoi tot traseul. Plutele care coborau spre Piatra pe mijlocul Bistriței speriau bancurile de pește și o luau spre maluri, unde erau prinși de pescari. Au apărut apoi temuții braconieri, cu plasele lor kilometrice, cu mașini infernale de curentat, cu dinamită și carbid. Răul s-a lățit și la Neamț. Cetățenii care locuiesc pe malurile laculuide la Bâtca Doamnei asistă și noaptea și ziua la adevărate acte de piraterie. Curios, nimeni nu mișcă un deget pentru stârpirea acestor fapte reprobabile. Păi, de ce, domnilor de la ”Filială”?
Era într-o duminică, imediat după război. Familia stătea pe prispa casei și vorbea despre foamete și necazuri. Tata se bărbierea în picioare, lângă un stâlp, și trăgea cu urechea. Deodată, s-au auzit o bubuitură asurzitoare de am crezut că a venit Apocalipsa. Toți au paralizat de frică. Doar tata a rămas bărbat. S-a șters de săpunul de pe față cu un prosop și a tăiat-o spre Bistrița. Ce se întâmplase?
Un mahalagiu turmentat a aruncat o mină în fața Digului de la Bistrița, unde apa era adâncă de 4 metri. După explozie, balta s-a umplut de pește cu burta în sus, numai cleni și mrene mari. Calicii mahalalei au trecut la asalt. Evident, numai cei care știau să înoate. În duminica aceea, toată mahalaua a mâncat pește prăjit. Și noi am îngurgitat, tata a adus un sac de peștani. Și Maria, vecina noastră, a scos pe mal un pește de 2 metri, era un șarpe mort. De spaimă, a leșinat. A dus-o maică-sa acasă cu țolul. A fost eroina mahalalei.
Pe malul gârlei, se văd tot felul de nostimade. Una, mai haioasă, e cu un preot din Tupilați, atins cronic de microbul pescuitului cu undița. Mai mult stătea pe prundul Moldovei, la scobari, decât în casa Domnului.
Cum se crăpa de ziuă, lua căldarea cu râme tocate într-o mână și varga de corn subțioară și o tăia la gârlă, cu pas vioi. Se oprea la o dolie adâncă, arunca nadă un pumn de râme tocate cu satârul și începea distracția.
Arunca pe mal numai solzoși ruginiți. Așa îl găsea dascălul Ion, mâna dreaptă a părintelui. Acesta se apropia de Sfinția Sa cu sfială și grăia: ”Părinte, la ora 10, trebuie să-l botezăm pe fiul lui Tălâmbă. Deja e 9.30, să nu întârziem!”. Răspuns: ”Mai scot patru mrene și mergem!”. Și se ținea de cuvânt, le scotea. Dar nu pleca.
”Părinte, e 9.45, deja am întârziat, hai să ne urnim spre sat!”, se ruga dascălul. ”Gura, că mergem!”. Când subordonatul mai intervenea o dată, scandalul se declanșa. Popa izbucnea: ”Ascultă mă, Ioane, ce fel de ajutor îmi ești tu dacă tot timpul mă scoți din sărite? Dumnezeul, Biserica, Crucea și…” după dascăl, până ajungeau la botez”. Ajunși aici, oficia slujba de botez, servea un pahar cu vin, se dezbrăca de straiele religioase și se întorcea la ”Ceas”, loc numit de pescarii amatori și ”groapa cu cârmaci”.
Am văzut lumina zilei pe malul stâng la Bistriței, acolo unde muntele Cernegura, ”acoperișul” târgului Piatra, se înclină abrupt spre râu. A doua mea casă a fost prundul râului, unde am copilărit, desculț, dar fericit, printre pescari, plutași și țapinari. De 80 de ani, stau cu fața spre Bistrița și o admir cât e de frumoasă și zbuciumată. Din respect, odată nu i-am întors spatele. Permanent, am știut când era furioasă, calmă și când se alinta. Ne înțelegeam din priviri. A încercat de două ori să mă scufunde în bultoanele adânci, întunecate și reci de la Cruci și de la Dig, dar n-a reușit. După această confruntare, am dat la pace. Am pescuit în apele ei limpezi cu poaca, undița, vârșa, ceaunul, crâsnicul, fachea… N-am pretins niciodată să plec de pe râu cu tolba plină ochi. M-am mulțumit cu ce mi-a oferit Măria Sa Bistrița. Și a fost pentru o saramură… Cea mai mare captură obținută a fost un păstrăv de peste 2 kg, agățat la linguriță, în barcă. A doua pleașcă de asemenea proporții n-am mai avut, deși mi-am încercat norocul și pe Moldova, și pe Mureș, și pe Siret. Am ascultat multe povești pescărești, spuse de pescarii bătrâni, precum leșnicarii Adăscăliței, Balan și Papafil.
Cele mai frumoase povești le-am auzit din gura lui moș Tăpuc, paznicul de vânătoare și pescuit de la Zugreni. Seara, la foc, cu sticla în mână. Avea moșul un talent de te lăsa mut. De la el am aflat cum se băteau (nunteau) lostrițele în pârâul Colbu, în vremuri de mult apuse.
Azi, parcă a dispărut armonia dintre Bistrița cea zglobie de odinioară și pescarii amatori. Astăzi, când mergi la gârlă cu undița la picior, mergi la plimbare, la aer curat, la păsărele. Vrei să mănânci un Moby Dick, treci pe la Carrefour, îl cumperi de pe movila aia mare de gheață și gata! Îl faci saramură și poftă mare!
Prof. Dumitru RUSU
FOTO: Pixabay
