Sub genericul Cultul performanţei, explicit sau implicit, nu am ezitat de-a lungul anilor să promovăm persoane, idei, proiecte, atitudini, inclusiv dispute inteligente care contează, indiferent de apartenenţa la o şcoală de gândire, religie, sex sau partid. Mersul vremurilor şi interesul publicului cititor scârbit de modele false ne îndeamnă să dezvoltăm abordarea noastră. Pe scurt, încercăm să facem pasul de la prezentări sporadice la apariţii constante. În timp, cultul performanţei poate deveni o adevărată pecete.
Detaşat de mizeriile vieţii curente într-un judeţ năpăstuit, dar creativ, unul nelistat în modernele baze de date de tip cooperatist-penibile, Ovidiu Şindrilaru e mândru de nu se poate de ziua naşterii – 25 martie, Buna Vestire. E pe Pământ din 1983, an interesant pentru consolidarea optzeciştilor din cultură, presă şi dizidenţa naţională. În egală măsură, 1983 a fost cumplit pentru spiritul românesc. Pe 12 şi 13 decembrie, zile cu adevărat dramatice, ne despărţeam în actele de stare civilă pământeană de Amza Pellea şi Nichita Stănescu.
Ovidiu e romaşcan, dar crescut la Cârlig, la Dulceşti, cu şcoală gimnazială la Roman şi liceu de artă urmat în doi paşi, a câte doi ani, la Bacău şi Iaşi. Amintirea admiterii la liceu e marcată de notele maxime obţinute la ”materiile plastice”. Apoi, spre Iaşi s-a îndreptat şi influenţat de fratele său, ajuns student la Tehnologia Construcţiilor de Maşini. Între timp, Ovidiu învăţase să cânte la chitară, vârsta adolescenţei îşi spunea cuvântul. Spune azi că un frate era cu partea tehnică, celălalt cu latura boemă a vieţii; sau unul mai responsabil, celălalt mai experimentalist.
Consideră că atracţia pentru artă vine dinspre mamă, care desena frumos în tinereţe. ”Cred că era una dintre metodele ei secrete de a-şi linişti copilul, atrăgându-i atenţia asupra desenatului, un lucru creativ. Apoi, cât am stat la Cârlig, cred că bunicul a furat şmecheria de la mama. La 3 ani, din spusele familiei, când mama mă mai lua la serviciu, neavând cu cine să mă lase acasă, desenam într-una. Recunosc, am stricat ceva hârtie. Mama îmi spune că, la 3 ani, am desenat o roabă în perspectivă, iar un şef de-al ei a remarcat lucrul ăsta şi a spus că trebuie să dea la şcoala de artă. Abia în clasa a II-a m-au primit la Cercul de pictură, la Şcoala de muzică din Roman. Am mers până în clasa a VII-a.” Atunci a dezertat, cunoscându-l pe mentorul său, Remus Lucian Ştefan, ”un pictor foarte puternic din punct de vedere artistic” din Roman.
Povesteşte că, la Bacău, a mâncat viaţă de internat, cum se spune, la căminul Liceului Bacovia, apoi a trecut la gazdă, pe banii câştigaţi din pictarea icoanelor pe lemn. A câştigat şi un premiu întâi la un concurs regional de icoane ţinut la Muzeul ”George Apostu” din Bacău, apoi un premiu special, după care a încetat să mai picteze icoane, până în timpul facultăţii, când a lucrat la două biserici din Roman, de fapt, la biserica din Sagna şi la capela provizorie de la Episcopia Romanului, când se restaura pictura originală. ”Arta bizantină a rămas în urmă, odată cu convingerile mele, cu temperamentul meu de atunci.”
În facultate, urmată la Iaşi, când grupa s-a împărţit în trei, în anul doi, a ales subgrupa de decoraţiuni interioare. Îşi împlinea astfel şi o fantezie, cu proiectarea propriei case. Aşa a ieşit cumva ca dintr-o cochilie, cochetând uşor cu pragmatismul. Viaţa de iconar sau de pictor ambulant, după cum mărturiseşte, i se părea atunci similară cu muritor de foame. Între timp, s-a mai schimbat percepţia. Aşa a ales să-şi valorifice cretivitatea într-un mod… palpabil, apropiat de o meserie. Era apăsat de frica de-a termina şcoală şi a nu putea să facă nimic ”pentru că nu puteam ieşi cu tablourile în stradă”.
Îşi aminteşte cu plăcere, din anii facultăţii, de profesoara Maria Urmă, arhitectă pe care o preţuieşte foarte mult. La licenţă, a susţinut o lucrare apropiată de ce face în prezent, şi de amenajare interioară, şi de artă. A inclus el acolo şi un uşor mesaj anticonsumerism, că nu avea stare.
Cu diploma în mână, fără să simtă vreun ascendent al omului cu studii superioare, la prima încercare de angajare a dat-o direct în bară. Cumpărase Evenimentul de Iaşi, că nu era internet ca acum – acolo erau toate joburile. Şi a găsit un post liber la un magazin de obiecte sanitare şi decoraţiuni. Ca designer de interior, i se părea ofertant. Cu diploma şi mapa de lucrări sub braţ, se duce la interviu, unde află că s-a dus degeaba. I se cerea să lucreze pe calculator, să facă simulări 3D. Până la urmă, a fost ca un şut înainte. L-a ambiţionat şi l-a determinat să înveţe pe calculator.
Întâmplarea avea să joace un rol spectaculos nu foarte târziu. Printr-un prieten, vocalist şi el într-o trupă rock, prinde o primă lucrare ca artist independent pentru un club din Iaşi. (Anterior, mai lucrase şi la un magazin de instrumente muzicale. Rock-ul apă nu se face.) Nu i-a trebuit calculator. A făcut pictură murală. Iar prietenul vocalist era managerul clubului. Acolo a cunoscut constructorul care, după ce i-a văzut proiectele, l-a luat cu el, colaborator, ”să-i ilustrez proiectele de construcţii”.
Străinătatea nu l-a atras decât ca turist. Ba, în timpul facultăţii, a şi ezitat să se prindă în proiecte de tip Erasmus. Drept e că îl ţinea pe loc şi propriul band, Focuri. Cu Silviu şi Alin Viorel Cozma și Răzvan Murariu pune ocazional de câte o improvizaţie, pe sufletul celor care vibrează la un rock mai hard sau progresiv şi alunecă uşor spre metal.
Revenind la meseria de designer de interior, nu-şi pune problema unui hotar între artă şi partea eminamente tehnică. Legat de beneficiar, crede că important e ce-i inspiri omului. Sigur, el înţelege că vorbim şi de artă, dar nu conştientizează.
N-a avut parte de cerinţe extravagante, care să-l şocheze, din partea clienţilor. Din punctul lui de vedere, cel mai memorabil dialog a fost cu un client care i-a cerut un proiect de amenajare interioară, dar nu avea casa ridicată. Fusese sfătuit de arhitect, prietenul său, să-şi facă proiectul de amenajare înainte să construiască, pentru a nu umbla pe urmă după modificări imposibile. ”A fost un caz foarte fericit. Şi clientul ideal, pentru că a avut deschidere şi a urmat sfatul arhitectului.” Nu vă faceţi gânduri, nu s-a întâmplat la Piatra Neamţ, ci la Iaşi, anul trecut.
La Piatra Neamţ, în schimb, pe Vernis Concept Store, afacere în care are calitatea de asociat, e mulţumit că au început să vină lucrări de interior, se caută obiecte de decor, dar şi cele de artă comercializate. Dinafară, pare aproape uluitor că, ocolind sau sărind peste snobism, apar oameni care pricep ce-i cu o amenajare interioară profesionistă, funcţională. Pentru Ovidiu Şindrilaru, e prematur, însă, să rişte concluzii. Şi n-ar compara Piatra Neamţ cu restul ţării, ci direct cu Piatra Neamţ. După insistenţe, recunoaşte două trăsături comune ale clienţilor săi locali – sunt receptivi şi bine conturaţi. Pe de altă parte, îi vede grupaţi în două segmente principale de vârstă. Mai întâi, sunt tinerii, apropiaţi de vârsta lui, cu care comunică uşor, apoi segmentul mai matur, al celor peste 45 de ani, care deja ştiu ce vor, ştiu cum să-l abordeze, se fac uşor înţeleşi.
Nu e îngrijorat de concurenţă. E loc, crede el, pentru toţi decoratorii, designerii sau arhitecţii. Ce-i drept, pe partea de arhitectură, are doi colaboratori la Iaşi. Însă a fost foarte surprins de oamenii cunoscuţi în Piatra Neamţ, mai cu seamă prin prisma tinerilor, tineri care revin mereu şi mereu în cuvintele, în proiectele lui Ovidiu. De fapt, când evocă tinerii – în special pe cei aflaţi la început de drum, care riscă deschizând o afacere – şi propria-i privire pe dată întinereşte. I se pare fascinant fiindcă ”se creează, uşor-uşor, un minibulgăre de zăpadă, care atrage oameni creativi şi oameni progresişti”. Spune că nu-i obligatoriu ca un creativ să fie şi optimist. Interesant, în opinia sa, cea mai multă artă se naşte din pesimism şi din suferinţă. Doar că optimismul face parte din viaţa lui, iar ca dovadă nu-şi închipuie ziua în care va închide conturile afacerii de aici. Ca argument stă chiar referinţa constituită de pensiunea-concept Vernis, de la Agârcia, inaugurată oficial la începutul lunii trecute.
”Arta adevărată e mai mult în partea întunecată a cunoscutului. E acel underground. În muzica lor, artiştii îşi iau resursa din underground. Şi din folclor. Sau din rădăcini.”
Recunoaşte, în cele din urmă, că a fost atras de mirajul Capitalei. N-a rezistat decât şase luni. Crede că s-a dus prea târziu, undeva pe la 30 de ani. Şi a resimţit o uşoară desincronizare. ”Atunci mi-am zis că arta nu trebuie s-o căutăm neapărat în muzee, în galerii. Arta o pot regăsi în orice, în natură, acasă… După acel episod, a început procesul de uşoară conservare a mea, de reaşezare.”
În fine, în privinţa notorietăţii, e înclinat spre partea mai intimă. Adică, între expunerea dată de lucrări pentru o clădire publică şi designul de interior pentru casa cuiva, cel mult pentru un hotel, alege a doua variantă. Important e să se regăsească în ce face. I se pare pur şi simplu absurd ca un om de artă să renunţe la identitatea sa numai pentru împlini nişte aşteptări poate nepotrivite lui. La urma-urmei, e dreptul fiecăruia să judece pentru sine. Şi e gratis.
Viorel COSMA
