Imobilizată într-un scaun cu rotile din cauza unei boli genetice, Andreea Nechita, din Târgu Neamţ, și-a văzut visul cu ochii și a absolvit Facultatea de Medicină din Iaşi. Acum este medic rezident în Dermato-venerologie. După ani de investigații, analize și tratamente, Andreea a ales să rămână aproape de spitale, însă ca medic. Diagnosticată de timpuriu cu o boală genetică, tânăra nu a lăsat ca asta să-i fie piedică în calea visului de a deveni medic.
– Care e povestea ta, Andreea?
Povestea mea a început în jurul vârstei de 3 ani, moment în care a debutat boala pe care o am şi în prezent. Se numeşte Amiotrofie spinală şi face parte din categoria bolilor rare. Treptat, mi-a dispărut forţa de la nivelul mâinilor şi picioarelor, astfel încât mergeam tot mai greu, mă împiedicam, iar urcatul scărilor necesita şi mai mult efort. Nu era deloc uşor. Toată copilăria mi-am petrecut-o între spitale – încercând să găsesc un diagnostic cert -, şcoală şi ore de kinetoterapie. Mult mai târziu, în 2007, când am fost în China pentru un implant de celule stem, am fost diagnosticată cu Amiotrofie tipul III. Începusem să merg mai uşor, îmi recăpătasem o mare parte din forţă în braţe, însă, în iarna anului 2008, am fost supusă unei noi intervenţii chirurgicale, din cauza unei ocluzii intestinale. După această spitalizare îndelungată şi multiple diagnostice eronate, nu am mai reuşit să păşesc. Probabil că atunci a mai avansat boala. Mi-am continuat studiile imediat cum m-am externat. Am acceptat ideea că voi fi în scaun, deşi acest moment a venit mult prea devreme pentru tipul meu de boală. Viaţa de după scaunul cu rotile cred că solicită psihic orice bolnav. Nu e uşor să accepţi priviri şi compătimire, aşa cum mi se întâmplă frecvent în Târgu Neamţ.
– De ce medic şi nu altă profesie?
Iniţial, am avut alte opţiuni. Eram la un liceu de profil Uman şi voiam Psihologie. După toate cele întâmplate în adolescenţă, am hotărât că Medicina e varianta cea mai bună. Susţin chiar şi acum, în calitate de medic rezident, că am luat decizia cea mai bună pentru mine.
* Discriminarea apare încă din copilărie
- Ce anume te-a ambiţionat să continui şi să lupţi?
Nu puteam să mă mulțumesc doar cu diploma de Bacalaureat şi să rămân acasă. Mereu am fost ambiţioasă şi am vrut mai mult. Am avut sprijinul părinţilor mei, al profesorilor, fapt care m-a motivat să învăţ şi mai mult pentru a reuşi la examenul de admitere, pe care l-am promovat cu succes.
– Te-ai simţit vreodată discriminată?
Da, bineînţeles. Vă asigur că, încă din copilărie, apare această problemă, a discriminării, pentru orice copil cu un handicap. Chiar dacă eram sociabilă, veselă şi interacţionam cu ceilalţi, mereu intervenea un alt copil care se amuza împingându-mă sau adresându-mi anumite cuvinte nepotrivite. Se întâmplă chiar şi acum, adult fiind. În facultate, am avut parte de o singură situaţie discriminatorie. Faptul că am avut profesori care m-au susţinut şi au fost de acord cu decizia mea a ajutat cumva la ”ştergerea” acelei întâmplări, însă pata va rămâne.
– Putem spune că ai învins sistemul?
E mult spus ”l-am învins”. Mi-am continuat activitatea şi planurile, chiar dacă am avut piedici uneori. Am făcut abstracţie de lumea superficială în care trăim şi, astăzi, mă pot bucura de funcţia de medic rezident dermato-venerolog.
– Care au fost şi care sunt hibele sistemului, în ceea ce te priveşte?
Cea mai importantă problemă pentru o persoană cu dizabilităţi ar fi accesibilitatea. E greu pentru o persoană care deține un scaun rulant să se deplaseze fără ajutor, într-un oraş în care bordurile sunt prea înalte, iar locurile de parcare destinate nouă sunt deja ocupate de cei sănătoşi. Să nu uităm că încă mai sunt multe instituţii fără rampă şi lift.
– Ce anume te-ar convinge să profesezi la spitalul Târgu Neamţ sau la unul din spitalele din judeţul Neamţ?
Anul trecut, când am susţinut examenul de rezidenţiat, nu era niciun post scos la concurs. În mod cert, mi-ar plăcea să lucrez în judeţul Neamţ, dacă ar exista oportunitatea.
– Înţeleg că ţi-ai îndeplinit un vis, acela de a fi medic. Ce alte visuri mai ai?
Chiar dacă am ajuns până aici, studiul meu nu se opreşte. Îmi doresc să fiu un medic bun şi pregătit, deci mai am de muncit. Îmi doresc să fiu sănătoasă, să îmi pot exercita meseria şi, bineînţeles, o familie.
– Ce ar trebui să învăţăm fiecare dintre noi, din povestea ta de viaţă, din exemplul tău de reuşită?
Nu ştiu cât de mult am reuşit să inspir şi să transmit. Nu uitaţi că, fără curaj şi sacrificiu, niciun lucru nu e realizabil! (Ciprian Traian STURZU)
GALERIE FOTO:
