Pentru cunoscătorii de limbă engleză, măcar din filme, dacă nu din școală, No man’s land este Pământul Nimănui, un teren neocupat sau aflat în dispută, pe care părțile beligerante îl lasă dinadins neocupat, din motive care țin de teamă, incertitudine sau strategie. Pentru cei care mai știu și un pic de istorie, termenul ”No man’s land” a devenit popular odată cu Primul Război Mondial, când descria bucata de pământ dintre șanțurile inamicilor, pe care niciuna din armate nu voia s-o traverseze sau s-o câștige, de teamă să nu fie atacată de dușman pe parcursul acestei operațiuni. Bine apărată, din ambele părți, cu mitraliere, mortiere și artilerie, fâșia de pământ a nimănui era locul unde se găseau nu doar mine improvizate, ci și trupurile soldaților prinși în focurile încrucișate, în vreme ce încercau să avanseze sau, dimpotrivă, să se retragă, corpuri pe care nu le mai revendica nimeni, că n-avea timp și loc.
De atunci, No man’s land a rămas definitoriu pentru orice loc unde, aparent, se respectă niște reguli nescrise, dar, în realitate, e care pe care, fără să cuantifice cineva victimele sau pagubele. Echivalentul românesc a devenit, în timp, ”Țara lu’ Papură Vodă”.
Asta-i România.
În general, se consideră că temelia unei țări stă în instituțiile sale fundamentale, care trebuie să funcționeze orice ar fi și orice s-ar putea întâmpla. De aproape 30 de ani, României i se dă constant la temelie și, acum, rănile căpătate în timp au devenit o mască hidoasă pe care nu mai reușește s-o ascundă nici mândria de a fi român, nici frumusețile patriei, cântate prin ghiduri turistice, nici măcar meciurile Simonei Halep.
Tocmai ce ne obișnuisem cu gândul că, la naiba!, de industria noastră s-a ales praful, dar măcar reușim să fim importatori de mare succes și, pe ici, pe colo, mai avem, câte-o fabrică de lactate, una de textile, una de mobilă… Abia ce ne palpita inima la știrile despre copiii noștri frumoși, care treceau hotarele liberi și nefugăriți și se întorceau acasă cu medalii de la olimpiade internaționale de matematici, fizici și astronomie. De-abia ne revenisem din emoții după ce Loganul cu numărul 1 milion ieșise pe porțile uzinei de la Pitești… Așteptam cu nerăbdare să vedem, să auzim următoarele noutăți care să ne stimuleze filonul patriotic.
Acum, în anul Centenarului, care ar fi putut fi un astfel de stimul, ne dăm seama că, de fapt, asta e. Atât avem. Rămânem ca până acum, pentru că mai bine nu se poate. N-ai cu cine.
Biserica e praf. Puținii care-și mai făceau apostolatul fie s-au dus spre cerurile propovăduite, fie au fost acoperiți de rușinea de a-și vedea colegii întru Domnul încălecați pe grumaz de banii și interesele domnului de la partid. Oricare din ele.
Surprinde chestia asta? N-ar trebui. În definitiv, și Iuda și-a făcut datoria față de autorități, tot pe bază de arginți.
Poliția e pulbere. Episodul cu numerele de înmatriculare de Suedia plimbate pe hârtoapele românești este doar cel mai recent. Sunt, însă, ani de zile de când se dă temeinic în Poliție, iar după atâtea dezvăluiri memorabile, cu interlopi, rețele, dosare, șpăgi, fața Poliției este mai uzată ca un cauciuc reșapat la nesfârșit. Capac vine să pună actuala stăpânire, în mandatul căreia se încearcă subordonarea celor din sistem și cine nu-i cu ea e împotrivă. Iar puținii profesioniști rămași în sistem ajung să fie călcați în picioare de politruci sau fugăriți peste hotare, să îngroașe rândurile Diasporei, de bună voie și siliți de împrejurări.
Se spunea despre Poliție că, independent de cine conduce ministerul, este un sistem funcțional, care, deși avea uscături – ca orice sistem care se respectă -, avea capacitatea de a se autocurăța. Acum, această abilitate nu-și mai produce efectele, e bine ascunsă în prize.
Pe aceeași linie a uniformelor, față de care românul simplu a avut mereu un respect – respectul omului de la țară față de haina statului, față de autoritate -, Jandarmeria este anatemizată. Pe limba ei și pe bună dreptate.
De la Dumnezeu însuși să fi venit ordinul de a-și călca în picioare poporul, de a-l gaza și de a-l face una cu pământul, și tot nu justifica îndeplinirea unui ordin abuziv. Iar dacă ordinul n-a venit de la însuși Dumnezeu, ci de la niște autoproclamați dumnezei mai mici, atunci se poate renunța la ”Lex et Ordo” și se poate înlocui direct cu sloganul electoral.
Nu există niciun motiv – în afara celor care țin de patologie – pentru care, la aproape 30 de ani distanță de momentul când și-a câștigat, cu gloanțe și mult sânge, dreptul de a ieși în stradă -, un popor să fie tot în punctul în care strigă în drum ”Fără violență!”.
După violențele din Piața Victoriei, nedemne pentru orice țară care se pretinde democrată și bazată pe o Lege Fundamentală, tot mai multe voci s-au auzit cerând Armata. Că e ”cu noi”. Ca în ’89.
Ce-i drept, Armata ar fi, numai că e ca steaua lui Eminescu – azi o privești și nu e! Rămasă cu o brumă de dotare, revopsită iar și iar până când stratul de vopsea a devenit mai gros ca metalul, și aia scoasă doar la parade și exerciții cu scenariu simplist, Armata a fost prima ciuntită. Iar epoca generalului cu mai multe stele decât coniacul nu i-a priit, ci dimpotrivă. Noroc cu NATO că, uneori, își mai rezolvă din treburile private (și murdare) cu mâna Armatei Române. Altfel, e bine că, din când în când, la praznice și pomeniri, o mai menționează cineva în discursuri sforăitoare și, în timp ce-și face poze, îi urează la mulți ani.
Cu Educația, suntem în punctul în care nostalgicii suspină după sistemul lui Ceaușescu, potrivit logicii că nu tot ce-a făcut el era rău și că ”eu am învățat după sistemul ăla” și n-a fost rău. Ba a fost! ”Se făcea carte”. Ba nu, nu se făcea. Singurele domenii care au scăpat mai puțin atinse au fost științele exacte, că țara avea nevoie de ingineri, matematicieni, doctori și, mai ales, chimiști. Ceea ce ar fi putut duce la o societate sănătoasă din punct de vedere psihic – istoria, literatura, artele, umorul chiar – s-au învățat trunchiat, decupate și machiate în funcție de cum se puteau încadra în tiparul de partid. Așa am ajuns să nu ne cunoaștem pe noi, ca nație, și să fim ușor de mânuit, curat ca oile, dom’ ministru!
Despre Sănătate, acum, în anul de grație în care ne aflăm, putem spune numai ”Doamne-ajută!” și ”Ferească Dumnezeu!”. Cu un ochi plângem după medicii pe care i-am fi putut avea, dar acum îi vindecă pe alții, în alte țări, cu altul ne plângem neamurile ajunse în spitale, de unde ies pe picioarele lor sau pe năsălie. Și asta în vreme ce aceia care ar trebui să facă sunt prea ocupați să fure cu două mâini, eventual și unele suplimentare, de la gașcă, motivând, la nesfârșit, că sistemul sanitar este subfinanțat. Nu, nu este, e doar defect.
Mediul de afaceri, acest instrument care, într-o țară principială, care-și respectă regulile și angajamentele, este un barometru pentru starea nației, la noi este una din cărămizile șubrede din temelie. Cei care au vrut să-și vadă de treabă și de bani au făcut-o, dar numai ei știu cât i-a costat. Și nu e vorba de timp, eforturi și investiții în propriul business, ci de compromisurile și de presiunile cu care au fost și sunt încălecați. Cei care au vrut doar să se umple de bani, indiferent de orice și de oricine, au intrat în politică.
”Milenialii” de azi nu-și amintesc, dar generația tranziției și a capitalismului de cumetrie n-a uitat cum, la scurt timp după ce Irinel Columbeanu și Monica lui s-au lansat cu succes în showbiz, făcându-și publică viața privată, toate fetițele spuneau că vor să fie Moni, când le întreba cineva ce vor să se facă atunci când vor fi mari. În ochii lor, acesta era modelul. Acum, această libidoșenie la limita pedofiliei se găsește, toată, în politică. Iar rolurile lui Moni și Iri sunt liber schimbabile, odată la patru ani sau ori de câte ori o cere interesul politic.
Sunt aproape trei decenii de când ecranele ”tocșourilor” sunt ocupate de aceleași figuri triste. Poate cu altă mască, fiindcă și aici a intervenit transferul între generații, dar figurile sunt aceleași. Din păcate, nu și nivelul de inteligență, însă nu trebuie să cădem în păcatul regretului după un Năstase sau Hrebenciuc ori, dimpotrivă, după un Rațiu sau Câmpeanu.
Poate n-ar fi rău să ne aducem aminte, chiar să ne scriem cu majuscule pe oglindă, că tot ce avem astăzi este și de la Năstase, Hrebenciuc, Rațiu și Câmpeanu. Și că profesorii, pe care azi unii îi amăgesc cu promisiuni electorale, iar alții îi hulesc, sunt elevii profesorilor din timpurile pe care le plâng unii acum. Și că doctorii de acum au fost ucenicii doctorilor iluștri de atunci.
Și că noi, toți, suntem urmașii celor de atunci.
Și ce facem? Unii se integrează în România asta, ciuntă cum e ea. Unii pleacă, alții sunt tot mai dornici să plece. Unii sunt în stradă, strigând după drepturi, alții sunt în funcții, nerespectându-și obligațiile.
Asta e România în anul Centenarului și, deloc surprinzător, așa a fost în toată istoria ei, indiferent cum s-a numit. Necunoscut rămâne răspunsul la întrebarea cât de jos mai putem cădea după ce am atins limita de jos. Va fi treaba celor care vin după noi să evite să afle acest răspuns. Și să ne ierte că n-am fost în stare să le dăm nu un viitor, ci o Țară. O Țară a lor, nu a Nimănui.
Dana OSTAHIE
