Preotul- pompier Alexandru Benţa: „ISU Neamţ este parohia mea”

Tata – preot, mama – asistentă medicală, o singură soră – medic în Germania. Născut pe 24 noiembrie 1982, la Iaşi, purtat de viaţă prin multe locuri şi „stabilizat” la Piatra-Neamţ. Angajat la ISU Neamț din 2007, hirotonit în 2013.  Acum lucrează la Inspecția de prevenire, este plutonier major și, de-a lungul anilor, a amendat inclusiv preoți pe principiul ”Dumnezeu e bun, dar și drept”.

Alexandru Bența își amintește și acum prima intervenție: ”Ardea un grajd la Gîrcina, iar în pod era foarte mult fân. Nu mai văzusem foc niciodată în viața mea. Fânul a trebuit luat tot, cu furca, și dat la o parte. Trei zile am simțit mirosul de fum în nas. Iar după lichidarea incendiului, colegii mi-au făcut botezul: m-au udat cu furtunul. În decurs de 3 ani am fost la multe intervenții. Le țin minte mai ales pe cele din timpul iernii, când aveam genunchii bocnă, iar furtunurile deveneau rigide. N-a fost greu, nu pot spune că a fost greu. Dacă pleci de la premisa că toate vin de la Dumnezeu, nu are cum să-ți fie greu. Le duci pe toate”.

„Viaţa la seminar e aparte”

Copilăria lui Alexandru Bența a fost o călătorie dintr-o localitate în alta, în funcție de transferurile tatălui său care, inițial a avut parohie la Movileni, Iași, pentru ca ulterior să se mute la Bârgăuani, la Grințieș și apoi la Roznov, unde este și acum. A crescut cu reguli, cu rugăciuni, cu binecuvântarea mesei și mulțumiri pentru bucate. Familia Bența locuia în Grințieș, când tânărul Alexandru, influențat de copiii care veneau în vacanță, s-a hotărât să urmeze Seminarul Teologic Ortodox Grigore Teologul din București.

”În 5 ani de zile de seminar am fost nevoit, mai întâi, să mă obișnuiesc cu tumultul vieții din Capitală, după liniștea Grințieșului. Seminarul era într-o clădire la capătul cartierului Ferentari, iar internatul era undeva pe Radu Vodă. A trebuit, de asemenea, să mă adaptez la aspecte ale vieții pe care nu le știam, dar dincolo de toate acestea, am trăit momente unice de bucurie și am învățat că viața la seminar e aparte, nu cred să fie ceva mai frumos. Țin minte colegii din toată țara, țin minte sunetul vestiarelor… Programul nu era cu mult diferit de al unui liceu militar. După trezire, urma curățenia în cameră, rugăciunea de dimineață, masa, apoi studiul până la 12-13, apoi masa de prânz, meditațiile, iar studiu, cina, rugăciunea se seară și la ora 22 era stingerea. Cine nu reușea să învețe tot pe parcursul zilei avea la dispoziție sala de meditații, care era deschisă până dimineață. La începutul fiecărei activități se făcea prezența, era destulă strictețe, însă mie mi s-a părut un regim uman”.

După absolvirea seminarului, Alexandru Bența a cerut binecuvântare și a urmat cursurile Facultății de teologie ”Andrei Șaguna” din Sibiu, unde l-a avut profesor pe părintele Constantin Necula. Sibiul a fost altceva față de București. La început liniștea i s-a părut apăsătoare, însă după o vreme aproape că nu mai voia să plece în vacanță.

Accidentul: „Am tras scaunul şi am văzut rănile mamei”

Cel mai traumatizant eveniment din viaţa lui Alexandru Benţa a fost în 1998, pe vremea când era elev la seminar. Erau cu toţii în maşină şi, la Miercurea Ciuc, o altă maşină le-a tăiat calea. „Mama a avut fracturi la ambele picioare, sora mea a avut nevoie de o tijă la mâna stângă, tata s-a rănit la genunchi. Eu am fost singurul care n-am păţit nimic. Dar îmi amintesc şi acum momentul în care am tras scaunul şi am văzut rănile mamei. A stat la pat 6 luni, iar după 9 ani i-au fost scoase tijele. Starea ei de sănătate a fost motivul pentru care tata a renunţat la parohia de la Grinţieş, unde era tot timpul foarte frig, şi s-a mutat la Roznov, în anul 2004. Locuiesc amândoi în casa parohială de la Slobozia. Iar mama lucrează, în continuare. Este asistentă la cabinetul medical şcolar de la Colegiul Calistrat Hogaş”.

După accidentul care a marcat întreaga familie, fiecare s-a concentrat pe ceea ce avea de făcut. Copiii, evident, s-au dedicat studiului. În 2006, Alexandru Benţa era proaspăt absolvent de facultate, însă nu era căsătorit şi, prin urmare nu putea fi hirotonit ca să primească o parohie. A plecat la muncă în Italia, unde a avut grijă de câteva grădini şi curţi interioare. A învăţat repede limba italiană şi chiar i-a plăcut să se ocupe cu înfrumuseţarea proprietăţilor localnicilor. Însă a ştiut de la început că este o ocupaţie temporară, astfel că în 2007, când mama lui l-a anunţat că se scot la concurs posturi la ISU Neamţ a revenit în ţară, şi s-a înscris în cursă. Erau 44 de candidaţi pe loc şi probe nu chiar uşoare, începând cu pista cu obstacole, salvare persoane dintr-o încăpere fără vizibilitate şi încheind cu proba psihologică şi testul scris. A reuşit, cu 8,50 şi, vreme de 3 ani, a trecut prin tot felul de experienţe. Avea, însă, nemulţumirea că, lucrând în ture de câte 24 de ore, nu putea merge la biserică în zilele de sărbătoare. Ocazia de a-şi schimba postul s-a ivit la sfârşitul anului 2009 când s-a pensionat cineva de la Inspecţia de prevenire. A pierdut la bani, trecând la un program de 8 ore şi nemaiavând spor de noapte, dar a câştigat în plan personal.

În anul 2010 s-a căsătorit cu Bianca Maria, pe care o cunoscuse la Sibiu, în timpul facultăţii şi pe care a aşteptat-o, ani de zile, să termine studiile. Iar din 2012 este tată, uneori prea îngăduitor, după cum spune, pentru că o alintă prea mult pe fiica lui Sofia.

„Am colegi pe care-i spovedesc”

La Inspecţia de prevenire mare parte a activităţii se derulează pe teren, unde sunt de verificat caracteristicile clădirilor, dar mai ales dotările, instalaţiile, modul în care se deschid uşile şi multe alte aspecte care ţin de securitatea la incendiu.

„Îmi place să vorbesc cu tot felul de oameni, la fel de mult cum îmi plac activităţile din şcoli, cu copiii. Eu am atribuţii de prevenire, îndrumare şi control şi nu caut decât să rezolv problemele. Sigur că acolo unde nu există bunăvoinţă apelez la sancţiuni, dar în general, merg pe munca de convingere, care s-a dovedit cea mai eficientă. Lucrul cu cuvântul pare greu, dar are cele mai notabile rezultate”.

În 2012, Alexandru Benţa a citit un articol cu titlul „Un paramedic SMURD slujeşte la capela ISU Baia Mare”, şi a fost ca o scânteie pentru el. Ştia că există o capelă la Roman, dar ştia, de asemenea, că sunt nişte paşi legali care trebuie urmaţi pentru a ajunge să slujească acolo. A făcut documentele, solicitările, a primit aprobările necesare şi, pe 30 august 2013 a fost hirotonit preot, după ce cu doar două zile mai devreme devenise diacon.

„A fost un moment unic şi frumos, la Catedrala Arhiepiscopală Cuvioasa Parescheva din Roman, în prezenţa colegilor mei dragi şi am devenit preot misionar, fără remuneraţie, la capela unităţii noastre. Valorile în care cred cu toată fiinţa mea sunt credinţa şi dragostea faţă de semeni. Tocmai de aceea nu m-au atins vorbele poate ironice ale unora, care nu înţelegeau cum pot fi şi preot şi pompier în acelaşi timp şi mă mai luau în râs. Cu timpul, însă, şi-au dat seama că mersul cu Boboteaza prin unitate şi miruitul sunt lucruri benefice. Acum am colegi pe care-i spovedesc. Sunt oameni deosebiţi şi mă bucur atunci când mă cheamă să le sfinţesc masa pregătită întru pomenirea părinţilor lor sau când au nevoie de mine în diferite alte momente ale vieţii lor. Şi simt că asta este misiunea mea şi aici e locul meu. ISU Neamţ este parohia mea”.

Plutonierul major Alexandru Bența este singurul angajat al MAI din judeţul Neamţ care a primit Emblema de onoare, din mâna ministrului, cu ocazia sărbătoririi Zilei Ministerului Afacerilor Interne, pe 16 iulie. Aşa s-a întâmplat. Au fost trimise la Bucureşti mai multe poze din timpul intervenţiilor militarilor în satele afectate de inundaţii şi tocmai cea în care apărea el, ajutând un bătrân din satul Buşmei să meargă printr-un mâl gros, din care abia putea să-şi scoată câte un picior ca să facă pasul înainte, a atras atenţia cuiva.

„Putea să fie orice alt coleg de-al meu, mai ales că au fost intervenţii de mare dificultate, dar s-a întâmplat ca, de data asta să fiu eu. Sigur că m-am simţit onorat şi emoţionat  să fiu chemat la minister. M-am simţit la fel de emoţionat când am ştiut că acel bătrân, dintr-un sat pe care apa l-a rupt în două, este în siguranţă şi datorită mie. Şi acesta este cel mai frumos sentiment. Nu am făcut niciodată ceva ca să obţin vreo recunoaştere, pur şi simplu acum, aşa s-a întâmplat. Eu nu alerg după nimic în viaţă, pentru că ştiu că toate vin de la Dumnezeu, atunci când trebuie şi în forma în care trebuie”.

Cristina MIRCEA