Teodor Sandu, silvicultorul-pompier-poliţist care ”fuge” în cuvinte

Nimeni din familia lui nu a fost polițist, dar nici poet. El a reușit să le îmbine și să creeze un echilibru între două lumi complet diferite. Astăzi spune că, dacă ar avea șansa să mai trăiască o viață, în niciun caz nu ar mai opta pentru cariera militară. Imediat după absolvirea liceului, s-ar înscrie la facultatea de litere. O spune un om care, acum câteva zile, a lansat un nou volum de poezii, ”Negustorul de aripi”. Şi care scrie de când avea 10 ani.

Teodor Sandu s-a născut pe 2 martie 1970, în Petricani, fiind cel mai mare din cei 4 copii ai unor oameni simpli, care se ocupau cu gospodăria și cu lucratul pământului. A avut o copilărie extraodinară, cu ”acces nelimitat” la natură, dar și cu îndatoriri, pe care nimeni nu le punea în discuție. Pur și simplu, tot timpul era treabă. Până în clasa a VI-a, a învățat în sat, după care s-a mutat la școala din Răbâia. Tot din clasa a VI-a, l-a avut profesor pe Adrian Alui Gheorghe, ocazie cu care poeziile lui au fost citite de un ochi critic și avizat. Când a ajuns în clasa a IX-a, la Liceul de silvicultură și exploatare forestieră, Adrian Alui Gheorghe a început să țină o rubrică în ziarul Ceahlăul de atunci, în care erau publicate cele mai reușite creații ale elevilor. A fost prima dată când i s-a publicat o poezie. După ce-a absolvit liceul, pe care l-a urmat în ideea de a duce mai departe meseria străbunicului său matern, care a fost pădurar, a făcut practică la Ocolul silvic Târgu Neamț. N-a apucat, însă, să urmeze până la capăt stagiul de 9 luni, pentru că a fost luat în armată, în luna ianuarie a anului 1989. Inițial, la o unitate din Sfântul Gheorghe, pe urmă la Târgu Secuiesc, la pompieri.

* ”Puşca” lui Nichita Stănescu şi grâul la hectar din Sălaj

În 45 de zile, a învățat să se echipeze complet în 9 secunde și să se dezechipeze în 11. Trăgea cu arma și mergea la intervenții. În prima permisie, a venit acasă și, când a sunat ceasul deșteptător al tatălui, a sărit din pat crezând că e alarma de incendiu.

Atmosfera din armată era, însă, una neagră, ocupația de bază a gradaților fiind să-i umilească pe soldați. Își amintește și acum de un caporal care l-a trimis să-i spele vestonul și, pentru că a refuzat, i-a pus la instrucție pe toți ceilalți, menționând pentru fiecare în parte că se întâmplă acest lucru pentru că ”Sandu n-a spălat vestonul”. Nervos, a dat un șut vestonului, de a zburat până la chiuvetă, a lăsat apa să curgă peste el, l-a stors și l-a pus la uscat.

”În toată atmosfera aceea, în care nu aveai niciun sprijin, pentru că pe cei îndrituiți să ia măsuri nu-i interesa, pur și simplu, mai aveam un stres: o poezie patriotică învățată în fiecare lună. În primele două-trei luni, chiar am învățat, însă, după vreo jumătate de an, am uitat. Și, în ziua în care a venit locțiitorul politic, un tip care ne verifica periodic, exact pe mine a pus ochii. Ca să ies din încurcătură am recitat pușca lui Nichita Stănescu. Foarte serios, spuneam: «Pușca este alcătuită din trei părți: partea de sus, partea de mijloc și partea de jos. Partea de sus este compusă din: partea de sus a părții de sus și partea de mijloc a părții de sus și partea de jos a părții de sus». Am spus și celelalte două strofe, după care locțiitorul mi-a spus, sigur pe el: «Bă! Tu-ți bați joc de mine!». Ca să se convingă că poezia chiar există, a trebuit să-i aduc cartea de la bibliotecă. Nu era o poezie patriotică, dar fiind vorba despre pușcă și având legătură cu armata, n-a mai avut ce zice. Un alt stres era că trebuia să ne uităm în fiecare seară la telejurnal și a doua zi se găsea cineva să ne întrebe cât grâu s-a recoltat în județul Sălaj. Habar nu aveam, dar spuneam și eu o cifră acolo, pentru că oricum nu putea să verifice, însă așa demonstram că am fost atent. În afara faptului că am învățat să trag cu arma, nu mi-a plăcut armata. Unii colegi au clacat; un băiat, săracul, a murit după ce-a încercat să sară din autospecială când a văzut că se răstoarnă și a fost prins dedesubt. Apucase să deschidă portiera”.

* ”La revoluție, au fost sparte fișetele cu armament de la poartă, iar curtea unității s-a umplut cu manifeste pe care scria «Frați maghiari, acum este momentul să ne unim cu Ungaria». Au ieșit mii de oameni pe străzi, cu steaguri ungurești, că ne întrebam când au avut timp să le facă atât de repede. Atunci chiar mi-a fost frică, dar lucrurile s-au calmat în câteva zile.”

Cu câteva zile înainte de liberare, comandantul, care remarcase comportamentul din timpul intervențiilor, l-a îndemnat să se înscrie la școala de pompieri. Pe vremea aceea, vizita medicală se făcea la poliție și, când s-a dus să-și facă fișa, medicul i-a spus că nu-l ”vede” pompier, ci mai degrabă polițist. I-a urmat sfatul și s-a dus la școala de agenți de la Câmpina, unde, în comparație cu armata, i s-a părut un ”sejur la pensiune”. A învățat bine și, drept consecință, după un an, a ajuns la poliție rutieră – un fel de elită a școlii. A avut medie mare la absolvire și, firesc, a fost repartizat la Neamț, în județul din care provenea, unde avea de ales între posturile de poliție Dragomirești și Ceahlău și Poliția rutieră Bicaz.

* ”Cariera mea la Bicaz a durat o oră și jumătate”

Cariera la Bicaz a început cu trezitul la 5 dimineața, luat trenul și coborât în gara din oraș, unde a întrebat primul trecător în ce direcție se află sediul poliției. L-a găsit, cu greu, după ce-a trecut pe lângă o pădure și aproape se întreba dacă nu a fost îndrumat greșit. Colegul care se afla acolo s-a bucurat că i-a venit, în sfârșit, un ajutor și a început să-i prezinte situația operativă și problemele cu care se confruntă, dar, peste o oră și jumătate, a sunat telefonul și comandantul l-a chemat la Piatra Neamț, unde a fost repartizat la Biroul poliției rutiere.

”Era complet aiurea. Aveam o singură mașină și noi eram mulți. Erai lăsat într-o intersecție și nu aveai unde să scrii un proces verbal. Mă mai duceam prin stații peco, vara scriam pe capota mașinii celui pe care-l opream, dar am lucrat așa până în 1994, când colonelul Păduraru m-a întrebat dacă nu vreau să mă duc la Biroul judiciar. Era tentant și m-am dus. Cel mai frumos colectiv a fost la judiciar, cu o altfel de solidaritate. Am făcut o «pauză» între 2005 și 2007, când am lucrat la Serviciul Poliției Rutiere și, după aceea, am făcut raport să mă duc, din nou, la judiciar, de data asta la județ, la omoruri. Comandantul m-a chemat la el, să mă întrebe personal dacă sunt sigur. Nu mai văzuse să plece cineva de la poliția rutieră la omoruri. Am făcut echipă cu Paul Tablan și cu Ben Beșu, dar am prins perioada 2007-2008, când aproape săptămânal aveam un omor sau o tentativă. Ajunsesem să mă întreb câți criminali pot fi în județul ăsta. La început, trăiam momentul și mă afecta fiecare caz. Prima mea cercetare a fost într-o comună din zona Romanului, unde un tip și-a omorât fratele cu un picior de scaun. A dat până i-a zdrobit capul, erau bucăți de creier și sânge pe toți pereții. M-a urmărit imaginea aceea a omului fără cap. Paul și Ben erau mai reci, pe mine mă afectau lucrurile astea. După un timp, m-am adaptat. În cei 8 ani cât am lucrat acolo am înțeles că 99% din omoruri se petrec pe fondul consumului de alcool. Pe unii îi prindeam, îi duceam la arest, se trezeau din beție și nu-și mai aminteau ce s-a întâmplat și de ce sunt acolo. Am văzut remușcări, am văzut disperare, dar am văzut și cruzime. Când cineva recunoaște, pur și simplu, comiterea unui omor e una, dar când povestește, în detaliu, cum a băgat cuțitul și i-a tăiat gâtul de la stânga la dreapta, cum se zbătea victima, ţipa şi se ruga să n-o ucidă, e altceva. Au fost tot felul de experiențe. Unele m-au încărcat. În 2015, am decis că am ajuns la saturație. Paul plecase, era inspector șef, Ben devenise șef de serviciu și nu mai mergea la toate cercetările la fața locului. Nu mai era la fel. Am plecat şi eu, la permise și înmatriculări. Peste un timp, m-am dus la București, pentru că voiam să ajung la Centrul cultural al MAI. N-am ajuns atunci, iar acum nici nu mai vreau”.

Teodor Sandu a descoperit Capitala ca pe un loc cu lume pestriță, antrenată continuu într-un trafic aglomerat și nervos. În schimb, viața culturală l-a mulțumit pe deplin: operă, teatru, muzee, expoziții, lansări de carte. El însuşi a apărut în două cărţi: ”Poeţi reprezentativi ai postmodernităţii”, scrisă de criticul Geo Vasile şi lansată pe 3 iunie 2018, şi ”Poeţi în arenă – Antologia Ediţiei I a Concursului de poezie Radu Cârneci”. A fost o recunoaştere care, însă, nu a schimbat cu nimic modestia ce face parte din el. A rămas acelaşi om care iubeşte primăvara, care se uită cu încredere la singurul lui copil, reciteşte filosofia parcursă în liceu, cu ochii de acum, şi, din când în când, ”fuge” în cuvinte. Pentru că acolo se regăseşte, de la vârsta de 10 ani, pe sine însuşi. (Cristina MIRCEA)

GALERIE FOTO