În Calendarul Popular al românilor, sâmbăta ce precede sărbătoarea Sâmedrului era considerată una dintre cele mai însemnate zile a morţilor. Era cunoscută sub numele de Moşii lui Sâmedru, Moşii de Toamnă sau Moşii cei Mari.
Femeile împărțeau colaci, grâu fiert în lapte, mere, nuci şi must. În unele locuri, pomana se numea ”cununa roadelor” şi se credea că în ea se află sporul, bunăstarea şi puterea de a trece peste iarnă.
Moşii erau considerați acele spirite care fac legătura între cer şi pământ, fiind totodată și mântuitori ai neamului. Originea tracă a cuvântul ”moş” demonstrează faptul că exista un cult precreştin de cinstire a morţilor, de o importanţă specială în calendarul popular. Sărbătorii moșilor îi erau rezervate peste 19 zile pe parcursul unui an calendaristic.
În aceste perioade, se credea că cerurile sunt deschise şi că sufletele morţilor vin acasă. Pentru a se întoarce de unde au plecat, oamenii le aduceau ofrande ritualice, bogate în alimente şi băutură.
Obiceiul datului de pomană pentru cei plecaţi, prezent în toate comunităţile până în ziua de azi, continuă acest cult de cinstire a morţilor, a moşilor de neam, a marilor strămoşi.
* Obiceiuri și tradițiile trecerii de la flăcău la însurățel
La noi, trecerea la starea de flăcău de însurat şi de fată de măritat avea un caracter social, predominant stabilit de rânduiala obișnuită a colectivităţii. La momentul stabilit de datini, copilul era scos din mediul social în care a trăise, în cadrul familiei, din rândul copiilor prieteni şi era introdus într-un mediu nou, care nu era numai de vârstă, ci, uneori, şi de profesie. Prin asta, el dobândea o serie de drepturi, de prerogative: putea merge la târg, la horă, la bal, la cârciumă, putea lua parte la cetele de colindători, putea lua fetele joc, putea să-şi lase barbă.
În cadrul ceremonialului de trecere, acolo unde s-au păstrat formele tradiționale de desfăşurare, tânărul trebuie să treacă o serie de probe, de putere şi de bărbăţie, pentru a dovedi că este capabil să facă faţă îndatoririlor care îl așteptau în noua sa stare.
Cei care au trecut în noua stare purtau, uneori, semne distinctive, mai cu seamă la fete. Ele veneau Ia horă cu capul descoperit, cu părul împletit în cunună sau chiar cu cunună de flori pe cap.
* Cetele de flăcăi
În obiceiurile și tradițiile românești, cele mai întâlnite forme care amintesc de ritualurile de trecere de la copil la bărbat erau intrările în cetele de feciori şi intrarea fetelor în horă.
Cetele de feciori consfințeau dreptul tinerilor la petreceri – unele chiar zgomotoase, chiar şi la ceata de căluş -, dreptul de a pedepsi în felul lor – de obicei, prin batjocură – pe cei care contravin regulilor tradiționale ale colectivității. Mai nou, acest drept se răscumpără printr-o vadră de vin.
Pe lângă cetele care se constituiau pentru colindat, pentru urările de Anul Nou ori pentru Căluş, existau și particularități. Ceata se constituia pentru un an întreg şi era formată din flăcăii trecuți de 18 ani. Ea se împărțea în două: cei care au făcut armata şi cei care nu.
* Obiceiul flăcăitului
”La fiecare casă de gospodar, trebuie să se găsească busuioc de dragoste”, spuneau bătrânele de altădată. De Sfântul Gheorghe, 23 aprilie, ”înainte de răsăritul soarelui, fata seamănă busuioc cu gura și îl udă tot cu gura, până a răsări soarele, cu apă neîncepută, și tot din gură îl udă până nu încolțește”. Se credea că acest busuioc are puterea să facă fata drăgălașă flăcăilor.
În zilele de sărbătoare, ”fetele trebuie să aibă busuioc în brâu” și, dacă vreuna e mai îndrăzneață, ”trebuie să pună busuioc unui flăcău în brâu sau în păr”, ca el s-o îndrăgească.
În colinde, busuiocul și trandafirul sunt dăruite fetelor și flăcăilor, ca semn al viitoarei lor căsătorii.
În ziua nunții, mirii nu mănâncă niciun fel de carne, în credința că, astfel, trupul le va fi sprinten, vor avea noroc și vor trăi ani mulți. Se spunea că este păcat să se mănânce carne, dacă o femeie a fost cea care a sacrificat animalul sau pasărea.
În seara de ajun a Bobotezei, pe 5 ianuarie, sub mai multe farfurii se puneau diferite obiecte, fiecare având altă semnificație. Astfel, flăcăul care indica farfuria sub care se afla o bucată de carne, avea să ia de soție o fată molâie. Pentru a afla mai multe detalii despre viitoarea soție, procedeul se repeta de trei ori.
De asemenea, de Anul Nou, fetele de măritat așezau 12 farfurii cu fața în jos, iar sub ele așezau diferite obiecte. Flăcăii care veneau cu colindatul ridicau unele dintre farfurii și acela care găsea sub una cartof însemna că va avea parte de o soție gușată. Flăcăul care găsea sub farfurie niște cărbune se credea că va lua de soție o fată brunetă.
