EXCLUSIV Reportaj de Centenar – Românii din Cernăuți și Hliboca

Urmele românilor în nordul Bucovinei, nordul Basarabiei şi în ţinutul Herţa, actualul teritoriu al regiunii Cernăuţi, se duc mult în negura istoriei. La 7 august 1940, printr-un decret al prezidiului Sovietului Suprem al URSS, s-a decis înfiinţarea regiunii Cernăuţi, prin includerea nordului Bucovinei, a judeţului Hotin şi a ţinutului Herţa. La 4 noiembrie 1940, prezidiul Sovietului Suprem al URSS a stabilit noul hotar dintre RSS Ucraineană şi RSS Moldovenească. Odată cu sovietizarea populaţiei, s-a început şi procesul de rusificare şi ucrainizare, iar cel mai mult au avut de suferit românii. Acum, când România marchează 100 de ani de când s-a făcut Mare, românii ei sunt încă împrăștiați în cele patru zări. Despre cei din Cernăuți și Hliboca vorbim astăzi, într-un reportaj exclusiv Mesagerul de Neamț.

Timp de două zile am avut ocazia să stăm de vorbă cu cei mai importanţi lideri ai comunităţii românilor din Ucraina, precum profesorul de limba română Vasile Bâcu, președintele Societății de Cultură Românească ”Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuți și redactor-şef al Gazetei de Herţa. Sau Vasile Tărăţeanu, scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România, Moldova şi Ucraina, preşedintele Centrului Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi”, preşedintele Fundaţiei ”Casa Limbii Române” din Cernăuţi şi membru de onoare al Academiei Române. Sau istoricul arhivist Dragoş Olaru, care a lucrat toată viaţa la Arhivele de Stat din Cernăuţi. Sau ziaristul român Nicolae Şapcă, redactor-şef al Monitorului de Hliboca, fost deputat în Consiliul raional şi cel regional în câteva legislaturi.

* Incredibil, dar adevărat: există drumuri mai proaste ca-n România!

Dacă la trecerea prin vamă a fost cum a fost, mai ales la cea ucraineană, imediat după ce ieşi din vama lor te izbeşte o imagine dezolantă, o atmosferă cenuşie, care aduce aminte de perioada ceauşistă de la noi. Drumurile arată exact ca după război, ceea ce te duce cu gândul la drumurile noastre, care, comparativ cu ale lor, putem spune că sunt de vis.

La intrarea în Cernăuţi, nu te întâmpină nicio imagine care să ducă cu gândul la civilizaţie, modernism şi cu atât mai puțin la Europa. Blocuri vechi, cenuşii, clădiri uitate de timp şi implicit de renovare, străzi pline de gropi şi denivelări. Totodată, nu prea vezi maşini de lux, aşa cum vezi în România. Cel mult câteva maşini de teren marca Toyota sau Mazda, dar şi acestea fabricate acum 10-15 ani. În rest, multe WV-uri şi Lada.

Prima vizită o facem în bazarul din Cernăuţi. Asemănător cu un bazar din România, doar că, la ei, produsele din carne şi peşte sunt vândute pe jos, pe caldarâm, fără ca vreun inspector de la DSV sau DSP să-i întrebe ceva.

E adevărat, preţurile sunt mici în comparative cu ale noastre, dacă luăm în calcul că la ei salariul minim pe economie este de 100 de euro net, iar, oficial, salariul mediu pe economie este de 300 de euro, adică 9.000 de grivni. Poate şi de aceea mulţi români vin în bazarul din Cernăuţi, cumpără marfă ieftină şi o vând în bazarul din Suceava. O afacere de succes! Mai ales că la ei nu s-a auzit de bon fiscal. La niciun magazin, la niciun hotel nu se dă bon fiscal, nu există nici casă de marcat.

* Biserica e la rang înalt

După o plimbare prin marele bazar, am decis să ajungem la Mănăstirea Bănceni, înainte de a ne caza la un hotel.

Drumul până la mănăstire duce lipsă de iluminat public şi e presărat cu gropi. Regulile de circulaţie nu se prea respectă la ei. Se circulă fără a semnaliza la schimbarea sensului de mers şi se depăşeşte haotic.

Mănăstirea este un fel de Catedrala Mântuirii Neamului, respectând proporţiile, evident. Impresionează prin măreţie. Am ajuns seara pe înserat la mănăstire, iar iluminatul tuturor clădirilor care fac parte din ansamblul monahal ar face invidios pe orice cetăţean din Ucraina, care nu are parte de asemenea lumină pe drumurile publice. Dar poate nici nu-i trebuie…

În orice caz, mănăstirea este o construcţie care te face să te simţi mic, neînsemnat şi neputincios. Impune respect şi, dacă ești mai simțitor, chiar teamă.

Stareţul Mihail Jar nu era la mănăstire. Un părinte de rang mai mic ne-a explicat că a fost chemat la ascultare la preşedintele Ucrainei, Petro Poroşenko, alături de alţi mari ierarhi ai bisericii ucrainene. Rugat fiind, părintele Calinic vorbeşte să ne deschidă uşile mănăstirii pentru a o putea fotografia şi din interior. Într-adevăr, un lăcaș care copleşeşte prin grandoare şi frumuseţe. Parcă totul ar fi din aur.

Despre stareţul mănăstirii s-a tot scris. Că ar avea grijă de 400 de copii abandonaţi de familii şi bolnavi. Şi, într-adevăr, două complexe rezidenţiale în care se ridică la cer două blocuri stau mărturie că acolo locuiesc cei 400 de copii.

Poate e pe bună dreptate că despre părintele Mihail Jar s-a scris numai de bine. Sunt, însă, unii care se întreabă de unde atâţia bani pentru ridicarea unor asemenea construcţii şi cine suportă costurile cu mâncarea, cazarea şi întreţinerea celor 400 de copii și a oamenilor străzii care se adăpostesc la mănăstire ca la hotel. Circulă inclusiv varianta că, în spatele investiţiilor de la Mănăstirea Bănceni, ar sta chiar fostul preşedinte al Ucrainei, Victor Ianukovici, refugiat de mai mult timp în Rusia, probabil sub protecţia lui Putin. Mulţi foşti şi actuali oligarhi ruşi ar sta în spatele acestor investiţii, iar mănăstirea s-ar afla sub directa putere şi influenţă a Rusiei. Se mai discută şi despre faptul că mănăstirea deţine sute de hectare, la care muncesc locuitorii din împrejurimi, devenind un fel de cooperativă în toată regula.

Despre stareţ se spune că ar fi de loc din Boian, localitate la câţiva kilometri de mănăstire, şi că ar fi fost miliţian înainte de a alege calea preoţiei. Poate sunt răutăţi, nu ştim asta. Ceva ştim sigur: Biserica Ortodoxă din Ucraina pare mult mai apropiată de cei săraci şi năpăstuiţi decât pare Biserica Ortodoxă Română.

Puţin mai la vale, o altă clădire maiestuoasă, ce seamăn mai degrabă cu un hotel de 5 stele, adăposteşte oameni săraci, oameni ai străzii, care nu au ce mânca sau unde dormi. Fără să ne întrebe nimeni de sănătate, în niciun grai, am intrat şi am colindat imensa clădire. Sute de camere, multă curățenie și chiar lux. Într-un final ajungem şi în camera unde se ia masa, după ce am trecut să vedem superbele băi, duşuri şi recepţia de la parter. Un fel de cantină, dar care arată ca un restaurant de două sau chiar trei stele de la noi.

* Mituri urbane: discret, mașina neagră circula…

A doua zi, dis-de-dimineaţă, am ieşit din pensiunea unde ne-am cazat şi am plecat spre a ne întâlni cu lideri ai comunităţii românilor din raionul Cernăuţi.

Prima întâlnire am avut-o la sediul Societăţii de Cultură Românească ”Mihai Eminescu” din Cernăuţi, unde am fost aşteptaţi de preşedintele acesteia, prof. Vasile Bâcu, redactor şef al Gazetei de Herţa, cu scriitorul Vasile Tărăţeanu, și cu istoricul Dragoş Olaru. Am ajuns apoi la Centrul Cultural Român ”Eudoxiu Hurmuzachi”, unde Dragoş Olaru ne-a prezentat biblioteca cu cărţi româneşti. Acolo ne-am întâlnit şi cu o echipă de reporter de la Digi24, din România, care ne-au sfătuit să fim cu băgare de seamă. Că vom fi şi noi urmăriţi de o maşină neagră, aşa cum au fost şi ei urmăriţi, de când au intrat în vamă. Un angajat al centrului cultural a garantat că vom şi noi urmăriţi până la plecarea din vamă.

* ”Vremuri grele aici, nu e ca la matale, la România”

În aceeaşi zi, am ajuns şi în raionul Hliboca, unde, în redacţia Monitorul de Hliboca, am stat de vorbă cu redactorul-şef Nicolae Şapcă.

Amabili, deschişi la presă, românii din Cernăuţi, cel puţin cei cu care ne-am întâlnit, îşi doresc o mai mare apropiere de România şi se luptă să păstreze nealterate limba şi tradiţia românească, pe cât e posibil într-un raion cum este Cernăuţi. Sau Hliboca. Sau Herţa.

Pe ultima sută de metri, am ajuns şi în Piaţa din Cernăuţi. O imagine tipică a unei epoci de tristă amintire. Carnea de porc afumată este vândută direct de pe caldarâm, de nişte bătrâni. O prepară singuri acasă şi o vând. Una dintre bătrâne spune, cu durere: ”Vremuri grele aici, nu e ca la matale, la România! Suntem bătrâni şi suntem nevoiţi să venim la piaţă, să vindem pastrama, cârnaţul şi slănina afumată de porc, ca să trăim. E foarte greu”.

Preţurile la piaţă sunt cu mult mai mici decât la noi, dar se poate spune că sunt conforme cu salariile. Foarte mici, comparativ cu ale noastre. În rest, peştele şi găinile jumulite şi numai bune de preparat sunt vândute la colţul străzii, la marginea şoselei, descoperite şi fără o minimă siguranţă sanitară.

Pe drum, la întoarcere, chiar la câţiva metri de vama prin care se intră în Ucraina pentru a ajunge la vama românească, intrăm într-un market. Se spune că de aici se aprovizionează cu marfă românii din Suceava, spre a le vinde în bazarul lor. Evident, preţuri mici la toate produsele. Şi, la fel de evident, nu dă nimeni vreun bon fiscal.

O singură nedumerire rămâne, în vreme ce intrăm din nou pe teritorul României europene: la vama ucraineană există duty-free, la cea română niciunul. Oare de ce?

* Orașul care l-a școlit pe Eminescu nu (mai) vorbește românește

În Cernăuţi, nu se vorbeşte aproape deloc limba română. E noroc chior dacă dai de vreun comerciant care stâlceşte câteva cuvinte!

În schimb, la loc de cinste, stă una din statuile care-l înfățișează pe Mihai Eminescu. Se spune că, aici, la picioarele de bronz ale marelui poet, zi și noapte sunt flori proaspăt aduse. Uneori, chiar coroane. Eminescu încă este iubit în Cernăuți.

Ciprian Traian STURZU