Sub genericul Cultul performanţei, explicit sau implicit, nu am ezitat de-a lungul anilor să promovăm persoane, idei, proiecte, atitudini, inclusiv dispute inteligente care contează, indiferent de apartenenţa la o şcoală de gândire, religie, sex sau partid.
Mersul vremurilor şi interesul publicului cititor scârbit de modele false ne îndeamnă să dezvoltăm abordarea noastră. Pe scurt, încercăm să facem pasul de la prezentări sporadice la apariţii constante. În timp, cultul performanţei poate deveni o adevărată pecete.
A fost odată ca niciodată, se întâmpla prin anii ’70 ai secolului trecut, când, după ce intrai pe uşa din faţă la Casa Pionierilor din Piatra Neamţ, oricât ai fost de înclinat spre oarece pasiuni populare sau rătăciri colorate, tot trăgeai cu ochiul spre stânga. Era acolo o sală mare, luminoasă, cu o etichetă invidiată ce avea să devină legendă: Cercul de electronică aplicată. Se aflase, hăt, peste hotarele judeţului că înăuntru se întâmplau unele neîntâmplate, neimaginate până atunci. Intra cine voia, dar puţini rămâneau. Indiferent de numele de familie sau pilele cu accent roșu, trebuia să ai ceva aptitudini, să te ducă mintea spre un palier superior sau măcar promiţător, încurajator. Altfel nu apucai privilegiul – la nivelul onorabil de şcolar ambiţios – de a-l cunoaşte, de a lucra şi a rămâne să creezi oarece minuni sub îndrumarea profesorului Alexandru Ţăranu. Dincolo de acea uşă magică, s-a făcut tranziţia de la tuburi electronice la tranzistori şi, mai târziu, la circuite integrate. La acel cerc s-a născut celebrul roboţel Ilie. Drăcovenii zgomotoase inspirate de lumea domestică sau sălbatică, machete şi modele care mai de care mai telecomandate, instalaţii de pază incredibile pentru acele vremuri, ba şi un leagăn foarte electronic ce avea să devină invenţie curată cu acte curate – acolo s-au născut.
În sală, pe peretele din dreapta, era o tablă clasică de şcoală. Suporta altfel de suferinţe, cu scheme, circuite şi simboluri greu accesibile multora. Până şi banala cretă părea a lăsa urme de Germaniu sau Siliciu. Pedagogia conta enorm. Fascinaţia se subînţelege. Sfidarea ”electroniştilor” copii de la cercul profesorului Ţăranu, la adresa unora cu şnururi groase de şefi de partid peste pionieri, era naturală. Niciodată nu a contat cât de potrivită.
Dar cine este profesorul Alexandru Ţăranu? Aripa tânără şi foarte tânără a comunităţii ușor turmentate de ambasadori judeţeni fabricaţi politic află lejer, dacă vrea şi caută, că vorbim despre un Cetăţean de Onoare al municipiului Piatra Neamţ, cu titlul acordat prin HCL nr. 20 din 25 ianuarie 2001. Dacă aripa îşi scoate nasul din toxicul Facebook, discuţia se schimbă fundamental. Ca să nu spunem că esenţial de dureros. Şi spectaculos.
Eminentul profesor este în al 95-lea an de viaţă. A văzut lumina zilei la Poiana Teiului, fix cu 20 de ani înainte ca ai noşti predecesori să întoarcă armele în al II-lea Război Mondial. Corelaţia nu e întâmplătoare. În 1944, după absolvirea Şcolii Normale din Piatra Neamţ, este încorporat la Şcoala de ofiţeri Ineu şi până pe front nu se opreşte. Participă la război până la sfârşit. 100 de zile. Se numără printre puţinii veterani de război în viaţă. Ani la rând, cu discreţie şi modestie, a ţinut frontul în Corul Veteranilor.
Provine dintr-o familie mare, cu oameni grei, de patrimoniu, dar o mărturiseşte abia în aceste zile, sub presiunea Centenarului Unirii. Este al şaselea copil, cel mai mic, al lui Vasile şi Ana, născută Dimitriu. Bunicul său, Grigore, a fost primar la Călugăreni, pe vechi, pe Valea Bistriţei. Fii lui Grigore, Ionică (avocat de renume) şi Vasile (comerciant, tatăl profesorului omagiat), au luptat la Mărăşeşti. Numai Vasile s-a întors acasă, după cum sublinia dr. fiz. Mihăiţă Peptanariu, într-un omagiu scris în 2014.
Pe partea maternă, a familiei Dimitriu, altă pagină de istorie. Dr. Vasile Dimitriu-Borca, un ORL-ist de prestigiu, a contribuit la înfiinţarea Băilor Slănic-Moldova şi a fost primul director al Spitalului CFR din Bucureşti.
Omagiul menţionat mai sus conţine, în mare, mărturisirile reluate de marele profesor sâmbătă, 24 noiembrie, la audienţa acordată în vechiul său apartament din Precista, undeva pe dreapta, după Laguna, la parter. De faţă a fost inegalabila profesoară de fizică Sanda Spiridon, fiica sa, un stâlp al istoriei Colegiului Naţional ”Petru Rareş”.
Dar nimic nu-i întâmplător. Ca absolvent de şcoală normală, cu prim statut oficial de învăţător, Alexandru Ţăranu nu a fost, de fapt, niciodată profesor de fizică. Deşi aşa este recunoscut! După război, s-a dus la Borca. Mai întâi ca învăţător, apoi ca profesor suplinitor de chimie, fizică şi… muzică. (În paranteză fie spus, profesorul stăpâneşte perfect vioara, doar nu degeaba a scos în lume, cam prin 1976, o prea repede uitată vioară electronică.) După ce, între 1945 şi 1948, a lucrat ca învăţător la Borca, pe urmă s-a dus doi ani la Soci, apoi din nou la Borca. În 1948, se căsătoreşte cu doamna Veronica, născută Ciupercă, de loc din Măstacăn, Borleşti. Soţia sa avea să devină, peste ani, încă un reper sensibil al Casei Pionierilor, la acel cerc de mâini îndemânatice pe care ”folcloristele” de partid contemporane încă nu-l pot egala.
Ajungem în 1951, când, ca de aniversare a 99 de ani de la naşterea lui Caragiale, pe 30 ianuarie, se naşte Sanda Ţăranu, viitoarea soţie a probabil celui mai iubit şi respectat poliţist din istoria poliţiei nemţene, Mihai Spiridon.
Anii curg, se adună realizări şi temelii de şcoli, accentul căzând pe înfiinţarea Liceului ”Mihail Sadoveanu” din comuna Borca, în 1953. A predat fără probleme fizica şi chimia, cu performanţe recunoscute în palmaresul elevilor. Abia într-un târziu a primit aprobare, din partea odioasei regionale PCR de la Bacău, să-şi continue studiile. Obţine în sfârşit o licenţă universitară oficială (în chimie-biologie), dar arta sa rămâne fizica, în care s-a perfecționat perfect autodidact. Că în perioada 1966-1969 a deţinut funcţiile de director adjunct şi director plin la liceul din Borca s-ar putea să ştie primarul contemporan al comunei.
În 1969, profesorul cedează insistenţelor fiicei sale şi lasă apostolatul educaţional de pe Valea Bistriţei pentru un pariu cu Piatra Neamţ. Nu avea cum să-şi imagineze atunci ce religie va clădi la Casa Pionierilor. Şi cel mai sclipitor securist cu apucături vizionare n-avea cum nimeri orizontul performanţei profesorului care a urcat creativitatea tehnică foarte, foarte sus.
Într-o trecere oficială de inventar, între 1971 şi 1974, conduce casa cu pionieri. Urmează Cincinalul revoluţiei tehnico-ştiinţifice 1976-1980. Nu e glumă. E explozia de stat și de partid care a pus la bătaie resurse uriaşe pentru stârnirea creativităţii, a inventivităţii fără hotare. Incredibil, nu era nici limită la paşapoarte.
Sunt anii când, de exemplu şi mai ales, dintr-o mascotă de roboţel (Minitehnicus), foarte dulce în benzi desenate, a explodat un fenomen naţional. La nivelul pionierilor şi şcolarilor, cum se spunea oficial, două reviste îndrăzneţe – Cutezătorii şi Racheta cutezătorilor – erau de nelepădat. Iar Minitehnicus însemna un concurs de creaţie. Cu cine ne certăm astăzi? Cu generaţia care se alimentează doar prin Facebook?
Poate cumpără cineva on-line, pentru colecție, o medalie Minitehnicus. E disponibilă pe piaţă. Pe avers scrie: Concursul de creaţie tehnică al pionierilor şi şcolarilor/ Minitehnicus – Cutezătorii/ Pentru talent şi creativitate în Cincinalul revoluţiei tehnico-ştiinţifice 1976-1980. Iar pe revers: România – A. Saligny, A. Vlaicu, D. Leonida. De bună seamă, inițialele înseamnă Anghel, Aurel şi Dimitrie.
Pentru a face încă o trimitere la arhive, pe aceeaşi deja enervantă linie de creativitate, după ce băgai la cap şi învăţăturile din Ştiinţă şi Tehnică, mâncai pe pâine revista Tehnium. Câţi mai ştiu astăzi cum arăta, ce conţinut elaborat avea revista?
Pe partea de provocare a acelei creativităţi şi competitivităţi profunde, mai e ceva dureros de recuperat, astăzi, ca valoare. Singura televiziune oficială din Republica Socialistă România, uneori în parteneriate academice sincere și provocatoare, dezvolta concursuri tehnico-ştiinţifice pentru şcolari şi pionieri, care concursuri erau difuzate, de regulă, duminica dimineaţa. Nu are rost să vorbim despre audienţa singurei televiziuni. Reţinem impactul. Cel puţin trei grupuri ţintă contau: elevii de şcoală generală, părinţii lor şi cadrele didactice ale acelor elevi. Concursurile întoarceau efectiv ţara pe dos. Exemplul sau cazul istoric de referinţă, din acel cincinal (1976-1980) cu nume straniu după standardele contemporane, rămâne ”Mâini de Aur”. Prezentatori de toată isprava erau o puştoaică pe nume Cristina Ţopescu şi un inginer special, Vlad Teodorescu. Iar președinte al juriului, un academician pur-sânge, Radu Voinea. Numai să ajungi acolo, doar să participi, să te invidieze o țară întreagă, vedetă te numeai. Mai departe, să fii urcat în avion şi trimis – la vârstă sub pragul de buletin – să reprezinţi România la oarece concursuri tehnico-aplicative în străinătate nu era o surpriză pentru cei care evoluau sub bagheta profesorului Țăranu. Invidia şi respectul în acele timpuri erau perfect delicioase. Unii au amintiri. În special, în mod evident, profesorul care a gestionat fantastic spre unic balanţa creativitate-inventivitate. Dacă se adună într-o zi toţi elevii săi de referinţă, împreună cu familiile şi prietenii, din țară și din toate colțurile lumii, în faţa Teatrului Tineretului, s-ar putea ca oraşul să aibă o surpriză mare de tot, de-a dreptul năucitoare. Sunt oameni ale căror destine și cariere au fost net influențate, reorientate spre performanță, spre prestigiu, sub dominanța unei modestii aproape nepământene astăzi, de domnul profesor. De iubitul și enervant de modestul domn profesor de la Electronică aplicată.
Alexandru Ţăranu s-a pensionat în 1984. După 40 de ani de muncă, are 34 de pensie. În drum spre împlinirea a 95 de ani, nu stă o clipă locului cu mintea şi îndemânarea. Şurubăreşte, combină circuite şi aparate neîncetat. Pe birou are un pistol de lipit istoric, cu celebra ansă din sârmă de cupru bine prinsă în şurubele. Din motiv de eficienţă, foloseşte un letcon modern. În birou zace ostentativ un frigider folosit pe post de dulăpior, plin de cutii cu toate piesele şi dispozitivele pământului. Deloc întâmplător, ceea ce, de fapt, zgândărește normalitatea în cazul său, prin sufragerie bântuie un roboţel guraliv, modern, de mai mare dragul. O fi stră-strănepotul lui Ilie… Deloc surprinzător, Andreea, nepoata, absolventă de fizică la bază, s-a dus direct spre o şlefuire în electronică. În linie vine şi un strănepot, Toma Alexandru, din căsătoria nepoatei cu Nicolae Năstase, un strălucit diplomat român din aripa păstrată în ţară din motive pentru care este de neînţeles de ce unii se fac că nu le înţeleg.
Viorel COSMA
