Dr. Codruț Munteanu – 30.000 de operații și o misiune

În vara anului 2018, chirurgul Codruț Munteanu a lăsat Bucureștiul, spitalul său privat Munposan 94, primul din țară de după 1989, banii și alte oportunități profesionale, și a venit la Piatra Neamț. Manager prin concurs al Spitalului Județean Neamț, cu mandat pe 4 ani, dr. Munteanu spune acum – după șase luni foarte grele, cum numai cele de la începutul carierei lui de medic chirurg au fost – că rămâne aici. În ciuda celor care parcă și-au propus să-l facă să plece. Și susține chiar că are o misiune. Pe fond, aceeași ca atunci când a creat spitalul lui. Sau când a renunțat la o carieră strălucită de internist, prezisă de profesorii săi, și a ales chirurgia.

 Student bursier, șef de promoție, stagiar la Târgoviște

Era student cu bursă de stat la Universitatea de Medicină și Farmacie în Craiova. Profesorul de semiologie medicală, știința simptomelor și alfabetul medicinii, i-a dat notă maximă. ”Prof. Vintilă Mihăilescu, un om extraordinar, care venea de la București și preda la Craiova, după ce mi-a dat acel unic 10 din ultimii trei ani la un examen care era public, în fața comisiei, dar și a familiei, i-a spus tatei: «Din el va ieși un medic internist perfect, complex, ăsta e darul lui». Și așa am făcut facultatea, pe boli interne”. În 1980 a terminat medicina, șef de promoție. Fiindcă între timp i se născuse fata, la repartiția unică a ales Târgoviște, orașul în care s-a născut la 8 august 1954 și unde avea părinții aproape.

A făcut stagiatura la Spitalul Județean din Târgoviște până în 1983. ”Am plecat, pentru că doream să evoluez profesional. Am făcut naveta la București ca să particip la cursurile anumitor profesori, să mă pregătesc. Într-un 13 septembrie, în drum spre București, aparent fără motiv, m-am răsturnat cu mașina în satul Bîldana. M-am oprit în poarta unei case modeste, a unei foste paciente pe care am operat-o de hemoroizi la Târgoviște, aveam să aflu, și care m-a salvat. Când femeia mi-a spus că am scăpat cu viață dintr-o curbă unde mulți oameni au murit, pentru ca și eu, la rândul meu, să dau viață altor oameni, am înțeles și am renunțat la Interne pentru Chirurgie. Am făcut 35 de ani chirurgie cu sacrificiul suprem, fiindcă fata mea, acum judecător, îmi spunea că n-a prea avut tată acasă. Chirurgul este un om sacrificat, pentru că trebuie să fie tot timpul cu arma la picior, viața nu-i mai aparține, este a pacientului. Iar când am avizat chirurgia la Munposan, prof. Oproiu, care era ministru secretar de stat, mi-a zis: «Ești nebun?!». Dar a văzut sala chirurgicală și mi-a dat avizul. Nici acum nu sunt multe spitale de chirurgie private”.

”La Fundeni, operam noaptea”

Din 1983 până în 1987, a făcut stagiatura pe chirurgie la Spitalul Clinic Fundeni. A fost ”adevărata ucenicie, făceam gărzi cu nemiluita, locuiam în spital și puteam să operez în gardă, după ce termina de operat prof. dr. Dan Setlacec (n.n.- chirurgul care făcut parte din prima echipă care a început chirurgia cardiacă în 1953, a contribuit la implementarea anesteziei prin intubație oro-traheală). Operam noaptea, pacienți cu diverse patologii, la care eu forțam un pic indicația de intervenție chirurgicală, pentru că altfel nu mai ajungeam să operez. Și-atunci am înțeles că graba de a opera ca să-ți faci mâna nu ajută pacientul. Am învățat asta după mai multe «necazuri» din tinerețe”.

Dacă la Fundeni, dr. Munteanu a făcut marea chirurgie, ”la Institutul Parhon am operat tiroidă, care este sufletul meu și pe care vreau s-o implementez la Piatra Neamț, dacă voi avea suport și ajutor, inclusiv în spital. Este nevoie de colegialitate, pentru că asta înseamnă și interes pentru a ridica profesionalismul, prestigiul, adresabilitatea, pentru a confirma că spitalul nu este doar un dispecer pentru Târgu Mureș și Iași, ci este un spital cu oameni valoroși. Asta trebuie să arătăm nemțenilor, prin fapte bune, prin operații reușite, prin atitudinea adecvată a personalului medical din toate secțiile”. O spune cel care, acum, se-ntoarce în spitalul de stat ”cu lecția asumării învățată din sistemul privat”.

 Chirurg la Parhon

După ce-a terminat stagiul de specialitate la Fundeni, în 1987, apare oportunitatea unui post la Institutul de Endocrinologie ”C.I. Parhon”.

Dr. Munteanu pleacă, recomandat de prof. Setlacec, și obține postul prin detașare. ”Directorul institutului Parhon îmi zice că au mare nevoie de un chirurg, că șeful de secție, dr. Alexandru Damian, e-un om foarte dur, foarte arid și că înaintea mea au mai fost vreo 6-7 medici care n-au putut sta decât 3-4 zile. Mă gândeam: șeful de secție e suveran, el îți dă pacienții, el îți face programul, dar… trebuie să existe o colegialitate. Eu, la spitalul meu privat, i-am tratat pe toți cu colegialitate, nu pe criteriu de subordonare, chiar dacă unul avea 65 de ani sau 29 de ani și eu 40, chiar dacă eu eram și patron, și administrator general, și șef de secție. Colegialitate înseamnă respect. Mă-ntâlnesc cu dr. Damian și zice: «Ce, mă, vii de la Fundeni, te crezi mare chirurg?! Uită, mă, ce operez eu, aici! Cancere! Vouă vă mai trebuie ani-lumină să m-ajungeți pe mine din urmă!». Îi spun că vreau doar să-l ajut, dacă are nevoie și mă cheamă în septembrie, când se-ntorcea din concediul în America. Era iulie, mă prezint în septembrie, era o coadă infernală la cabinetul lui, am așteptat și-am intrat ultimul. Mi-a spus să vin de-a doua zi și-a urmat o armată de-o duritate cumplită, o lecție a vieții cruntă, în care un coleg mai mare îți arăta ție, la-nceput de drum, că ești o nulitate. A urmat o perioadă de umilință, dar foarte bine gândită”.

Umilința, la-nceputul unei cariere, înseamnă să-nțelegi că ai de învățat. Și, pentru asta, dr. Munteanu a fost a treia mână o vreme, lângă asistenta care era mâna a doua. ”Am avut răbdarea să îndur această umilință și limbajul, dar totul a culminat atunci când o liftieră mi-a spus, după ce m-am recomandat, că «nu există, dumneata ești calfă, nu există doctor lângă Damian!». Am avut și timpul efectiv să stau mâna a 3-a vreo cinci luni… cam cât a fost perioada de acomodare aici, la Piatra Neamț, până acum. Dar aici a fost altceva: a fost imposibilitatea de a mă exprima, de a face lucrurile juste, direct, aplicând morala creștină și regula de a-i fi bine pacientului, indiferent”.

Umilința la Parhon s-a încheiat rapid în ziua când dr. Damian a aflat de la o asistentă că ”toate buchetele de flori, punga de cafea și alte ciubucuri de la pacienți ajungeau la asistentă, deși ea nu-i operase. Atunci, sfântul ciubuc și-a făcut datoria și dr. Damian mi-a zis «Mișcă-te în sala 2 și operezi pe mâna ta». Și-am operat”.

”Din 6.000 de tiroide operate, am avut câteva incidente majore”

Odată cu prima operație, au apărut și tragediile. ”Primul pacient operat la Parhon a fost o gușă foarte grea, cu anestezie locală, ca să simt. Din păcate, i-am atins nervii corzilor vocale și n-a mai putut vorbi. După primul eșec a urmat imediat încă unul. La un pas de a pierde specializarea și șocat de faptul că mutilasem două femei, am mers să cer sfatul tatălui meu. Nu m-a iertat fiindc-am ales medicina și nu ingineria, profesia de tradiție a familiei”.

Chirurgul s-a întors la disecțiile de la morgă pentru a afla unde greșea. Când a avut răspunsul, s-a întors la Parhon și a dovedit ”sabotajul” cu o nouă operație de gușă, făcută în aceleași condiții ca cele două eșuate, dar ”am schimbat tehnica și am dus operația până la capăt, inclusiv la ligatură și a fost o operație reușită. Din acel moment, nu știu dacă în toată cariera mea, de 5-6.000 de tiroide operate, am mai avut 3-4 accidente majore, inclusiv în spitalul meu privat, unde am continuat chirurgia endocrină și unde n-au fost tiroide simple, ci chiar și din cele refuzate de Parhon”.

 ”La Witting am făcut prima mea rahianestezie”

Medicul Munteanu a rămas la Parhon din 1988 până la începutul lui 1991, când i-a prezentat dr. Damian demisia, deși acesta l-ar fi vrut șef în locul lui după pensionare. ”Atunci am pornit pe drumul chirurgiei cu post stabil în București. Se anunțase, în 1991, primul examen după Revoluție de intrare ca medic în București. Era prima dată după vreo 10-15 ani de blocaj pe vremea lui Ceaușescu, știți că atunci nu-ți puteai face mutație fără loc de muncă și nu te puteai angaja fără domiciliu de București. Medicii făceau naveta de la Pitești, de la Târgoviște, până în Capitală”.

La primul concurs pe post, a promovat al doilea cu nota 8 și urma să fie repartizat chirurg la Parhon. ”Când a început repartiția, însă, postul de la Parhon a fost anulat și am înțeles că se dorește altceva acolo. Așa că am refuzat să mai aleg vreun alt post și am blocat toată repartiția – nemaiauzit! A fost scandal național, fiindcă le-am cerut hârtia ca să mă duc unde voiam. În cele din urmă a venit prof. Setlacec și mi-a spus să accept următorul post, de la Spitalul CFR Witing, ca să poată și ceilalți medici să-și ia posturile în primire. Am acceptat postul și am avut sprijinul prof.  Setlacec în chirurgia tiroidelor și în marea chirurgie”.

Destinul care l-a adus pe medicul Munteanu la Spitalul Witting și-a urmat cursul firesc. A doua zi de la angajare a intrat în gardă, în secția chirurgie generală și ”după 4 ani de tiroide, am simțit că trebuia să învăț foarte bine să înot în apa în care am fost aruncat și am decis să aleg cazuri mai ușoare, la început. Prima operație a fost o apendicită, la care eu am făcut prima rahianestezie din viața mea, fiindcă nu aveau anestezist la spital”.

”După Revoluție, am văzut cum arată o valiză cu bani!”

De la Witting a urmat pasul spre privat. Și legătura cu viitorul său spital, ce avea să se ridice aproape, a fost o pacientă. ”Femeia locuia aproape de spitalul CFR și m-a întrebat dacă nu vreau să-i cumpăr casa, că ea pleca la fiul ei, în Paris. M-a invitat s-o vizitez, m-a încântat, fiindcă era o casă boierească, mare, frumoasă. Dar 160.000 de dolari era ceva de neimaginat pentru mine, aveam datorii și-atunci, ca și acum. Soluția a venit, apoi, tot de la pacienții mei, fiindcă era în anii 90, după revoluție, efervescența cu ajutoarele din afară. A venit la mine un pastor de la Evangheliști care m-a întrebat dacă sunt utile echipamente medicale și altele asemenea, aduse din America. Am acceptat pentru a ajuta spitalul Witing”. Peste jumătate de an, în Vama Constanța, îl aștepta un container cu echipamente și aparatură medicală; nu erau noi, dar puteau fi folosite. Containerul a fost ridicat din vamă de fundația Bisericii Evanghelică și oferit medicului. ”Așa i-am cunoscut pe evangheliști și-mi aduc aminte de dr. Silviu Cioată și de dr. Puiu Ciucur, șefii Bisericii Evanghelice, care mi-au oferit aceste echipamente și m-au responsibilizat să le folosesc. Mai aveam nevoie de un om de afaceri dispus să cumpere casa boierească. Tot printr-o pacientă l-am găsit, soțul ei lucra la patronul unei mari fabrici de lacuri și vopseluri din București. Dl Pavel Sângeorzan, patronul de la Chim Titan, cel care a preluat apoi Izocolor și Chimester, toate din București, a acceptat. Atunci am văzut, după Revoluție, cum arată o valiză cu bani”.

 ”M-au chemat la o urgență majoră și nu știam unde să mă duc”

Așa a apărut, în 1993, primul spital privat din România, cu echipamente medicale – aparat de anestezie, monitor, EKG, masă de operație, aparatură de laborator, pentru stomatologie – din afară. ”Am avut echipamentele, am avut clădirea și am avut omul care a investit în mine. În 1993 am înființat SC Creștină Medicală Munposan 94, ca policlinică, întâi, și primul spital privat, căruia i-am dat viață, în 1994”.

Un timp a operat și la Witting, și la Munposan, dar desprinderea definitivă s-a impus. ”Am fost chemat la o urgență majoră și când mi-am dat seama că nu știam la care spital e urgența, am spus gata. Și-am rămas la privat și în parteneriatul cu asociatul meu, Pavel Sângeorzan, care mi-a pus doar două condiții: să nu mai lucrez la stat, și la spitalul privat să nu existe datorii la stat. Acestea au fost principiile care m-au ghidat și din 1993 am fost directorul spitalului privat, administratorul, chirurgul șef până în vara lui 2018, când am promovat concursul de manager al spitalului de la Piatra Neamț”.

”Când lucrezi la privat, nu poți să te mai cerți cu Dumnezeu”

După 35 de ani de activitate, din care 25 în sistemul privat, chirurgul Codruț Munteanu s-a întors la stat. Acum, de spitalul său privat spune că nu-l mai leagă decât acțiunile pe care le deține. A renunțat la salariul din acte de 16.000 lei și ”la cel real, care era nelimitat, luam cât aveam nevoie, când aveam nevoie”, pentru 10.000 lei la Piatra Neamț. A lăsat un spital dezvoltat în care s-a investit în timp, cu un colectiv propriu de 10 medici și până la 30 medici colaboratori și relația partenerială de 25 de ani pe care o avea cu cel care i-a acordat încrederea. Privește la ce-a fost cu recunoștință, fiindcă ”sistemul privat mi-a schimbat întreaga atitudine. Acolo nu poți să te mai cerți cu Dumnezeu când pacientul ți-a plătit prețul serviciului oferit în spitalul privat. Trebuie să faci orice ca fiecare operație să fie una reușită și sunt două condiții: mâna chirurgului și stofa pacientului. Cât de bun este chirurgul, dacă pacientul nu te-ajută, adică să vină când boala nu este prea avansată, să aibă încredere totală în medic, nu merge. În reușita unei operații este foarte importantă indicația de operație și metoda pe care o alege chirurgul”.

”Femeia de sticlă” și pacientul ”Costică”

Înainte de a reveni la spitalul public, medicul și-a răsfoit portofoliul profesional din cei 35 de ani: ”Sunt 30.000 de operații, inclusiv de chirurgie generală și dând deoparte supraspecializările (neurochirurgie, chirurgie toracică, vasculară). Din care 10.000 de operații în cei 25 de ani în spitalul privat. M-a fascinat mult și hiperparatiroidismul, mi-amintesc de un caz deosebit când eram la Parhon. Pacienta avea adenom de paratiroidă, era afectată glanda care răspunde de echilibrul fosfo-calcic și de aceea structura ei osoasă era extrem de fragilă, cu fracturi dese. «Femeia de sticlă», cum i-am spus, ne-au trimis-o de la Foișorul de Foc pe o ușă de lemn. Așa am operat-o și apoi a început să-și revină. A fost și subiect în presă când, la externare, a plecat din spital pe picioarele ei și doar cu bastonul. Și cazul «Costică» nu pot să-l uit, fiindcă era o doamnă cu virilism pilar din cauza ovarelor polichistice de care suferea. Secreția de testosteron făcea din ea un bărbat. Tot la Parhon am avut acest caz, am operat-o și, cu tratament, starea ei s-a ameliorat. Nu mai spun că în 1990 am operat un pacient jumătate femeie, jumătate bărbat”.

”M-au atras și intențiile de investiții de aici”

A ales să vină aici în ciuda sfaturilor primite de la cei care i-au spus că ”sunt 1.000 de probleme la spitalul din Piatra Neamț”. L-au atras ”gândurile de investiție pentru dezvoltarea și modernizarea acestui spital, pornind de la clădiri și până la mentalități, tot ce am aflat despre intențiile de investiții de aici m-au determinat să-l aleg. Să fii contemporan cu această cotitură în devenire este ceva ce nu pot refuza. Vreau să fiu locomotiva care trage după ea pe toți cei care vor dezvoltare. Asta a fost politica și la privat, unde să nu uităm că am ridicat un spital de la zero!”.

Dorința cea mai mare a chirurgului Munteanu este de a dezvolta la Piatra Neamț un compartiment pentru chirurgia tiroidei, astfel ca pacienții să nu mai fie trimiși la Iași și la Târgu Mureș, iar spitalul județean să câștige încredere, nu doar bani. Acum, foști pacienți vin după el, la Piatra Neamț, unde a început să opereze din luna decembrie. ”Am operat 4 pacienți, într-un colectiv de colegi chirurgi excepțional, atent monitorizat de mine. Aici este un corp profesional extrem de capabil și este păcat să nu li se ofere tot ce au nevoie pentru performanță. Anticipez condiții de muncă senzaționale și ele vor fi, în maxim 2-3 ani, pentru tot personalul din spitalul județean. Când spun asta, mă sprijin pe voința tuturor autorităților și specialiștilor care s-au adunat în jurul proiectului pentru noul spital cu 10-11 etaje de la Piatra Neamț”.

Ce mai aduce aici dr. Codruț Munteanu din experiența lui este o altă lecție importantă: ”La privat n-a fost ușor, fiindcă eram limitat de lipsa unei echipe, de responsabilitatea pe care trebuia să mi-o asum. La stat, chirurgul are alături de el medicul de gardă, terapia intensivă, UPU, compartimentul de sânge, are tot ce-i trebuie”.

Pe lângă toate acestea ”eu știu că am o vârstă, că intervine uzura, stresul. Un chirurg nu poate opera după o vârstă, decât ce știe cel mai bine, operațiile mai ușoare. Nu mai spun, după ce începe să-i tremure mâna, nu mai vede așa bine, că nu te poți juca. Și vreau să ajung la un final de carieră echilibrat”.

Cristina IORDACHE