Disperarea unui medic din Spitalul Județean Neamț: Ajutați să ne dotăm cu aparatură!

Pe adresa redacției Mesagerul de Neamț, am primit o scrisoare, transmisă de dr. Daniel Chiriță, medic primar urolog, doctor în medicină, care nu vorbește despre salarii, despre lipsa medicamentele, despre curățenie. Nu! El roagă, cere, să fie ajutat să doteze compartimentul pe care-l conduce cu aparatura de care este nevoie pentru a putea oferi un act medical de calitate.

Mesagerul de Neamț se alătură demersului dr. Daniel Chiriță și va face tot ce depinde de o publicație locală ca el să fie auzit de autorități.

APEL LA PRESĂ

Pentru dotarea cu aparatură  a urologiei din Spitalul Piatra Neamț

Scrisoare deschisă

20 februarie 2019

Bună ziua, stimați ziariști (sau, mă rog, jurnaliști, că așa-i modern). Bună ziua, dragi concetățeni din Piatra Neamț (asta pentru cazul ca ajunge să fie și publicat[ scrisoarea)!

Sunt dr. Chiriță Daniel, medic primar urolog, doctor în medicină, coordonator al Compartimentului (adică un fel de secție, dar mai mică!) de Urologie din Spitalul Județean de Urgență Piatră Neamț.

De la rude și prieteni din presă am învățat două lucruri importante, privind un articol de ziar și încerc să mă conformez și eu:

Trebuie să aibă un titlu incitant (iar pentru ziarele de scandal să conțină obligatoriu și un adjectiv de felul: incendiar, nemaivăzut, extraordinar, incredibil, etc).

Trebuie să aducă vești rele (știrile bune nu contează – sau în original, ”good news, no news”, adică, mai pe românește, știrile bune nu interesează pe nimeni).

În această bună tradiție, am ajuns să fac apel la presă, deși nu o îndrăgesc în mod special, pentru dotarea cu aparatură a serviciului nostru, deoarece, în ultimul sfert de secol, pe care l-am petrecut aici, șefii mei (”Conducerea”, cum se spune), care s-au perindat rând pe rând, nu prea ne-au ajutat. După cum spunea Constantin Tănase, în 1945: ”pleac-ai noștri, vin ai noștri… noi rămânem tot ca…”. Pentru cine nu cunoaște toată poezia, o recomand din suflet și o atașez la sfârșit.

Să detaliez.

Contrar recomandărilor, de a spune numai lucrurile rele, voi începe cu ce ne-a dat spitalul, în acest sfert de secol:

Consumabile (dar așa, cu mâna tremurândă, că, de, nu sunt fonduri suficiente niciodată).

O masă chirurgicală turcească, fabricată pentru medici operatori de cel puțin doi metri înălțime, de râd toți anestezistii și alți chirurgi de noi (eu am 1,82 m, dar tot trebuie să mă sui pe un postament, când operez). La acea vreme, am propus o masă suedeză, mai ieftină și mai fiabilă, dar nu s-a aprobat – directorat dr. Ghiță Stelian.

Un electrocauter bun-același directorat.

O lampă scialitică bună (lampa din tavan, pentru sala de operații) – directorat dr. Juncu Alexandru.

ATÂT!

Ce ne-a luat spitalul (adică nu ce ne-a cumpărat, ci invers, de ce ne-a văduvit), de-a lungul timpului?

Un cabinet de consultații și manopere urologice, de la parter.

O sală de operații.

Spații multiple gospodărești și pentru vestiare (asistentele și infirmierele noastre se schimbă pe casa scării, de ani de zile!).

Rangul de Secție – directorat dr. Roșescu S. (asta nu ne-a afectat decât onoarea și faptul că, ocazional, trebuie să așezăm pacienții câte doi în pat, din lipsă de locuri; cu onoarea a fost mai simplu). Dar parcă despre desființarea altor spitale (Bicaz, Roznov, de exemplu) a dat cineva vreodată socoteală, în țară lui Papură Vodă? Evident că am solicitat rearanjarea situației și reînființarea secției, dar cine să ne asculte?

Ce nu ne-a luat (cumpărat) spitalul aproape niciodată? APARATURĂ!

Tot ceea ce avem azi, pentru operarea minim invazivă a pacienților, este rezultatul acțiunii unor sponsori cu inima de aur și extrem de generoși (Rifil, Kober), care au înțeles că nu putem opera ca în epoca de pionierat a urologiei, precum și a unui scurt și relativ redus program guvernamental, care a adus un minimum necesar pentru operații endoscopice, prin anul 2000. Cu această aparatură am operat sute de pacienți de prostată, vezica urinară sau uretră. De asemenea, am adus aparatură donată din alte țări, unde am făcut stagii și pe care am ajuns să o dau la schimb (două-trei vechi, pentru una nouă) prin cunoștințe personale la firmele de specialitate.

Dar timpul trece și aparatura se uzează. Cât de bune or fi fost ele (pe vremuri se aduceau produse fabricate în Germania, Japonia, nu chinezești), tot vine un sfârșit. Când ni s-a stricat un aparat de spart pietre (litotritor balistic pentru calculi vezicali mari), n-au fost bani pentru cumpărarea altuia (”lasă, că bunicii noștri erau operați tot cu bisturiul și era bine!”). Voi, cei ce ne conduceți, ce ați prefera: o operație endoscopică sau una deschisă? Cunoașteți faptul că așa numita ”operație cu laser” a adenomului prostatic, în realitate rezecția endoscopică a prostatei, s-a practicat prima oară în istorie, în America, în anul 1930 (!) și a ajuns la Piatra Neamț în 1992?

Cum? Ați auzit că, într-un spital occidental, toată aparatura se schimbă o dată la 3 ani, deoarece se învechește moral? Ei, or fi doar zvonuri.

Ați mai auzit că n-am cerut aparatură? Ba bine că nu! Am câțiva metri cubi de cereri. Va dați seama câte referate s-au adunat în 25 de ani, trimise aproape lunar? Vă dați seama cât a progresat medicină într-un sfert de secol? Dar cine să ne aducă o masă radiologică radiotransparența modernă, un dispozitiv cu raze X, un ureteroscop cu fibră laser, un turn de endoscopie cu monitor HD, un set nou de vaporizare cu plasmă sau laser? Măcar un ecograf! Cred că am rămas unicii din țară care mai facem biopsii prostatice ghidate digital (adică cu degetul, pe românește, nu computerizat, cum s-ar crede în era digitală) și nu ecografic. Nimic din toate astea. Ce să mai vorbesc de o mașină de litotritie extracorporală?

A propos, prin bunăvoința tânărului, proaspătului și inimosului nostru coleg, dr. Gheorghinca Ștefan, avem și noi un ecograf antediluvian, ca un fel de televizor cu lămpi, de pe vremuri, care, însă, e mai bun decât nimic. Adus de la un prieten de-al lui, cu împrumut, nu dat de spital!

În urmă cu 20 de ani, ne mândream că avem, prin bunăvoința acelor sponsori amintiți mai sus, cele necesare chirurgiei endourologice joase și eram invidiați de mulți. Astăzi Bacăul, Suceava, Botoșaniul, Romanul, că să amintesc doar vecinii apropiați, au mai mult decât noi, pentru că cererile medicilor de acolo au fost luate în serios și nu constant ignorate, ca la noi. Iată că la ei s-a putut. Ce credeți, medicii de acolo sunt făcuți dintr-un alt aluat sau conducătorii au fost mai vrednici? Sau poate ambele?

Și atunci ne mai mirăm că pacienții noștri au învățat deja căile Iașului, Mureșului, Bucureștiului și Clujului? Prea puțini își mai doresc astăzi operații deschise, iar fără aparatură, suntem aproape legați de mâini. Am avut noroc, până acum, de bunăvoința extremă a colegilor de la spitalul ”Parhon” Iași, Clinica de Urologie, pentru că ne-au primit urgențele ce trebuiau rezolvate endoscopic și au ajutat astfel pacienții, care ar fi ”încasat” operații cu bisturiul, mult mai încărcate de riscuri. Când li s-au defectat și lor aparatele, odată și a trebuit sa contactez un medic (tânăr, îngâmfat) din București, știți ce mi-a răspuns: ”Dar n-aveți nici măcar atât ca să rezolvați cazul?” Și nu l-a primit pe pacient. Noroc de alți colegi, din țară.

Ce să vă mai spun, cea mai mare parte a mobilierului, canapeaua de consultații, ușile termopan, televizoarele, frigiderele, sunt tot opera sponsorilor inimoși.

Am fost asigurat că referatele noastre, privind dotarea cu aparatură, au ajuns inclusiv pe mese ministeriale, dar împinse mereu deoparte. Este bine cunoscut că aparatele pentru urologie sunt scumpe, este evident că nu vorbim de o conjurație, dar, totuși, până când…? Parcă îmi ajunge sintagma ceaușistă ”Vom face totul…”

Fac acest demers în speranța că cineva, undeva, cândva, mă va auzi! Si e aproape sigur că va fi ultimul, pentru că am obosit să mă lupt cu morile de vânt.

Aș mai dori să se înțeleagă că nu am nimic personal împotriva conducerii actuale, dar că m-am cam săturat de frustrările mele și ale pacienților, adunate într-așa o lungă perioadă. Și zău că îmi pare rău că nu am emigrat, așa cum a făcut ramura inteligentă a familiei mele. Încă mai sper că se poate, dar, totuși, până când…?

Până atunci, nu ne-a mai rămas de făcut decât să ne vedem de treburi, să ne rugăm la Dumnezeu și, eventual, să citim împreună poezia lui Tănase, din urmă cu 75 de ani, care nu e chiar pe gustul tuturor, ca și vorbele mele de mai sus.

”Ne-am trezit din hibernare
Şi-am strigat cât am putut:
Sus Cutare! Jos Cutare!
Şi cu asta ce-am făcut?

Am dorit, cu mic, cu mare,
Şi-am luptat, cum am ştiut,
S-avem nouă guvernare,
Şi cu asta ce-am făcut?

Că mai bine să ne fie,
Ne-a crescut salariul brut,
Dar trăim în săracie,
Şi cu asta ce-am făcut?

Ia corupția amploare,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Scoatem totul la vânzare,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pentru-a câştiga o pâine,
Mulți o iau de la-nceput,
Rătăcesc prin țări străine,
Şi cu asta ce-am făcut?

Traversăm ani grei cu crize,
Leul iar a decăzut,
Cresc întruna taxe-accize,
Şi cu asta ce-am făcut?

Totul este că-nainte,
De belele n-am trecut,
Se trag sforile, se minte,
Şi cu asta ce-am făcut?

Se urzesc pe-ascuns vendete,
Cum nicicând nu s-a văzut,
Țara-i plină de vedete,
Şi cu asta ce-am făcut?

Pleacă-ai noştri, vin ai noştri!
E sloganul cunoscut;
Iarăşi am votat că proştii,
Şi cu asta ce-am făcut?”