Dr. Doiniţa Vararu: ”Dacă nu eşti uman cu cei care mai au câteva zile de trăit, atunci cu cine poţi fi?”

S-a născut pe 13 octombrie 1953, la Piatra Neamț, și și-a dorit de mică să devină medic. Mama ei avea o prietenă asistentă, care i-a adus seringi din sticlă, în cutii metalice, așa cum erau pe vremea aceea, și a ”tratat” toate păpușile până le-a umplut cu apă și a putrezit vatelina din interior.

În 1972, când a absolvit cursurile Liceului ”Petru Rareș”, a fost singura din promoție care a optat pentru Facultatea de Medicină din București, dintr-un motiv simplu: nu-i plăcea deloc Iașiul. Admiterea a fost cu repetiție, pentru că s-au aflat subiectele la anatomie și, atunci, ministerul a luat decizia de a face alte subiecte, iar examenul s-a dat cu milițieni în amfiteatru. Doinița Vararu Gavrilescu a luat cea mai mare medie și, conform obiceiului Liceului ”Petru Rareș”, a fost evidențiată în careu, odată cu alți foști elevi care au obținut note mari la admiterea la facultate.

După absolvire, în 1978, a urmat stagiatura de 3 ani – 6 luni medicală, 6 luni chirurgie, 6 luni OG etc. -, cu examene după fiecare jumătate de an.

”În al treilea an de stagiatură, s-a dat prima dată rezidențiatul pentru cei care erau demult medici de țară și am fost trimisă la Costișa, unde l-am înlocuit pe dr. Curelaru. Am dat și eu rezidențiatul între timp și, imediat după aceea, i-au ales doar pe cei care erau deja repartizați în comune, iar noi am primit o țidulă că nu ni se mai recunoaște examenul și-l vom repeta după ce vom avea 3 ani împliniți de stagiatură. S-a făcut o grevă la București, a venit ministrul Sănătăţii la discuţii şi, până la urmă, s-a obținut recunoașterea examenului. Am dat secundariatul la Cluj şi m-am uitat la posturile din Neamţ scoase la repartiţie: două de medicină internă la Bisericani, unul de hematologie, unul de endocrine și unul de oncologie. Eram tentată să mă duc la Bisericani, dar doctoriţa Ghenciu m-a sfătuit să n-o fac, pentru că acolo e frumos doar vara, dar iarna e lungă şi grea. Hematologie nu voiam, pentru că aveam în minte cazurile de la Colentina pe care le văzusem. Nu erau tratamentele de acum, care pot duce la vindecare. Mi-au rămas întipărite două cazuri în minte: o fată de 21 de ani, care era studentă în anul III la Politehnică, frumoasă, care avea leucemie acută limfoblastică și care s-a pierdut cât eram în stagiu, și un alt caz, cu limfom malign, un băiat care era handbalist și s-a pierdut și el. Foarte mult m-au marcat și am zis că niciodată nu voi face hematologie. Endocrinologie iarăşi nu voiam, pentru că nu era un laborator performant cu care să pot lucra. Repartiția după rezidențiat era la vreo două săptămâni. Am venit în Piatra Neamț. La oncologie, pe vremea aia, era doctorul Chiaburu, venit cu un an înaintea mea. Acum este în America. De la el am învățat ABC-ul oncologiei. Era pasionat și-i mulțumesc. Şi încă un motiv care m-a determinat să fac oncologie a fost faptul că mama s-a îmbolnăvit de cancer de sân, a fost operată și am realizat că trebuie făcut ceva și pentru oamenii aflați în situația ei. A tratat-o dr. Chiaburu și, în doi ani după operație, a făcut metastaze pulmonare. Nu erau medicamentele ca acum, atunci nu știu dacă erau 10 citostatice cu care se lucra”.

* ”Era o căruță la spital, cu o ladă mare din lemn în care puneau mortul și-l duceau la morgă”

Singură la părinţi şi fără ”gene” de medici în familie – mama era casnică, iar tatăl maistru la Reconstrucţia -, Doiniţa Vararu Gavrilescu şi-a ales drumul în viaţă pornind de la propriile experienţe. Opţiunea pentru medicină nu a venit neapărat odată cu ”tratarea” păpuşilor, în fond acesta este un comportament comun multor fetiţe. Dragostea pentru medicină, privită ca un miracol, a apărut când era foarte mică, bolnăvicioasă şi trimisă la Bucureşti, fiindcă medicii din Piatra Neamţ au spus că nu mai au ce face. Stând cu mama pe o bancă, în curtea spitalului, după o lună de spitalizare, a trecut un profesor, care a văzut-o cum tuşeşete şi cum respiră şi a diagnosticat-o pe loc: tuse convulsivă. În mintea ei de copil s-a născut ideea de a ajuta alţi oameni, aşa cum doctorul care a trecut exact când trebuia pe lângă ea a salvat-o de chinul lungilor internări.

”În liceu, am avut un vis cu dreptul și cu teatrul. Cred că tata mi-a scos din cap teatrul și am rămas cu dreptul și cu medicina. În clasa a XI-a, m-am hotărât ferm pentru medicină. Nu mi-a părut rău niciodată. Deşi n-a fost uşor, pentru că, pe vremea aceea, oncologia era chiar la început.

Prima secție a fost la parterul spitalului vechi, unde este acum secția de dializă. Aveam 25 de paturi și lucram cu dr. Chiaburu, împărțind activitatea jumătate în spital, jumătate în policlinică. Pe urmă, a fost secția pe Ștefan cel Mare, unde este acum Fundaţia de Îngrijiri Comunitare. Era foarte bine acolo vara, pentru că pacienții aveau posibilitatea să iasă în curte, dar iarna era cumplit. Saloanele erau mari, sobele înalte nu se încălzeau niciodată cu o biată flăcăruie de la gazul metan, care nu avea presiune. Am făcut cereri peste cereri ca să ne putem muta. În plus, duceam pacienții la investigații cu salvarea, iar unii puteau să stea pe targă, dar alții nu. Pe urmă, erau decese.

Era o căruță la spital, cu o ladă mare din lemn în care puneau mortul și-l duceau la morgă. Era cumplit. După 3-4 ani, timp în care dr. Chiaburu a plecat în America, m-am înrăit şi am spus clar, peste tot, că nu mai pot ține pacienții acolo, este frig iarna, este departe de investigații. Pentru laborator, aveam strictul necesar acolo, dar pentru analizele mai sofisticate tot la spital trebuia mers şi, în fiecare dimineață, se duceau probele cu salvarea. În cele din urmă, au mutat de aici Direcția Sanitară și ne-au oferit etajul. Însă, de la an la an, numărul cazurilor a crescut foarte mult.

Aveam 45 de paturi, iar tratamentele în ambulatoriu erau foarte greu de făcut, pentru că trebuia să ridici din pat un pacient internat, ca să pui unul să facă perfuzia și pe urmă să plece acasă. Era dr. Lazăr director când a fost mutată secția de dermatologie la etajul IV în spitalul vechi, în locul cardiologiei. M-am bucurat când am primit tot spațiul, dar bani de la spital ioc”.

Amenajarea secţiei a început cu acoperişul prin care ploua. Dr. Vararu a organizat un bal caritabil şi aşa a reuşit să strângă bani. Ulterior, a găsit alţi sponsori care au ajutat, fiecare cu ce avea. Aşa au fost văruiţi pereţii, s-au montat uşi şi geamuri noi şi s-au amenajat saloanele de la parter, unde vin pacienţii pentru tratamentul ambulatoriu şi fac perfuziile stând în fotolii şi uitându-se la televizor – efectele altor sponsorizări. În plus, fiecare din cei 4 medici are cabinetul lui, la fel ca şi psihologul, cu menţiunea că secţia de oncologie de la Piatra Neamţ a fost printre primele din ţară, dacă nu cumva chiar prima, care a angajat psiholog.

Într-o secţie în care se moare, psihologul îl ajută pe pacient să înţeleagă cum evoluează boala.

”Sunt foarte puțini cei care acceptă ultima etapă: moartea. Dacă reușești cumva să dirijezi cognitivul pacientului să înțeleagă boala, este foarte ușor să reziste la toate tratamentele și la încercările pe care le are de traversat. Dacă nu înțelege, e foarte greu. Sunt unii care spun că oricum sunt datori cu o moarte şi asta le este karma, dar nu mulți. Mulți sunt cei care se revoltă şi mă întreabă: de ce tocmai eu, cu ce-am greșit? Și atunci trebuie să intervină psihologul”.

* ”Nouă ni se spunea că apariția cancerului este legată de sarcinile tardive”

În afară de pacienţii care nu ştiu de ce şi cum s-au îmbolnăvit, există rudele lor, afectate, care vor să ştie de ce apare cancerul. Nimeni nu le poate da un răspuns, pentru că nu s-a stabilit încă. Din observaţii şi din experienţa de zeci de ani, dr. Vararu este convinsă că stresul este un factor determinant mai puternic decât alimentaţia.

”La început, eram tentată să cred că este hrana, pentru că era un decalaj între oraș și țară, dar pe urmă s-au egalizat. Pe măsură ce oamenii de la ţară au început să folosească tot felul de substanţe pentru a-şi stropi culturile şi tot felul de îngrăşăminte.

Apropo de cancerul de sân, care este acum cel mai răspândit, cursurile pe care le aveam noi la specialitate, în facultate, spuneau că femeile trebuie să nască până în 30 de ani. Acum există femei care fac primul copil la 45 de ani. Nouă ni se spunea că apariția cancerului este legată de sarcinile tardive și înclin să cred că moda de a face copii la vârste cât mai înaintate este una din cauze.

Mai sunt furiile hormonale care apar la menopauză și, cel mai important, stresul. Revin la stres, pentru că îl observ. Dacă vorbești cu pacientele, nu se poate să nu-ți spună că acum 5 ani au avut un mare necaz.

Cancerul de sân este o mare problemă. A scăzut, în schimb, cel de col uterin, dar este mult mai agresiv acum. Nu este asimptomatic, dar este neglijat. Femeile încă nu au învățat că este ceva în neregulă dacă sângerează între menstruații sau în timpul actului sexual – acesta fiind un aspect foarte grav. Vorbim despre gradul de civilizație”.

Apropo de civilizaţie, dr. Vararu a avut ocazia să vadă cum arată o clinică de oncologie din America, unde femeile operate de sân, după ce terminau tratamentul, erau duse direct într-o cameră unde aveau coafor. Un ”detaliu” care contează foarte mult pentru psihicul lor. Mai ales că cele care nu mai aveau păr puteau alege dintr-o diversitate de peruci. Existau, de asemenea, bucătării. Unele dintre pacientele operate nu mai puteau mișca mâna. Iar la bucătărie erau învățate cum să ia o cratița de pe un raft, cum s-o țină, cum s-o spele. Într-o altă parte a clinicii, era un loc pentru rugăciune. Aspecte aparent neimportante acolo erau în centrul preocupărilor.

”Am văzut niște lucruri despre care nici nu mi-am imaginat vreodată că se pot afla în preocupările unui spital. Şi am realizat că detaliile contează foarte mult. Acum, dacă aș putea să dirijez construirea unei secții de oncologie, aș ști exact cum trebuie să fie”.

* 100 de cazuri noi de cancer de la începutul anului 2019

În secţia de oncologie se poartă o luptă pentru fiecare zi. Bolnavii care mai câştigă timp şi se întorc, peste două-trei săptămâni, la tratament, întreabă, de obicei, de foştii colegi de salon. Mulţi nu mai sunt. Şi mereu apar alţii. De la începutul anului 2019, deja au fost înregistrate 100 de cazuri noi, iar în anul 2018 au fost 1.846. Care s-au adăugat celor 12.707 bolnavi aflaţi deja în evidenţă. Însă nu toţi ajung în secţie. Unii merg la institute și se internează la Piatra Neamţ când se apropie de sfârşit, alții se externează din centre şi mor acasă. Din anul 2000, a început să crească vertiginos numărul bolnavilor. Iar vârsta la care apare cancerul scade. Sunt tineri de 22 de ani deja diagnosticaţi cu limfom.

”Dacă nu te preocupă boala, poți să trăiești. Am avut o pacientă, cu cancer de sân bilateral. Femeia asta niciodată nu se gândea că va muri din cauza cancerului. Și cu cancer bilateral, fără să pot să-i fac chimioterapie, pentru că avea mai multe tare care nu-mi permiteau, a trăit 5 ani, deși, în mod normal, bolnavele de acest tip o mai duc un an, maximum doi. Boala asta rareori se vindecă, rolul nostru este să nu sufere pacientul în ultima parte a vieții.

Avem paciente care termină tratamentul și sunt ok, mă întreabă ce să facă: să se ducă la serviciu sau să iasă la pensie? Eu le sfătuiesc să meargă la muncă. E altceva. Dacă stau acasă, se vor gândi tot timpul la boală. Și am un caz, o femeie pe care cu greu am convins-o să meargă la serviciu. Venea în fiecare lună, c-o doare într-o parte, că se simte rău, că o înțeapă în altă parte. De când s-a întors la serviciu, n-a mai venit de vreo 6 luni.

E obsesia bolii. Psihicul contează foarte mult. Alt exemplu: doi bolnavi. Unul este dintr-un sat și nu prea știe multe despre boală. Începem chimioterapia. După tratament, pleacă acasă și revine după 3 săptămâni. Celălalt bolnav, care știa despre ce este vorba și citea toată ziua pe internet, mai vrea să stea internat încă o săptămână, ca să-i treacă grețurile, care nu știu în ce măsură erau adevărate.

Grețurile, ca afect secundar al citostaticelor, nu apar la toată lumea. La cei care știu, apar, într-adevăr, grețuri și vărsături, dar cei care nu știu nu au nimic. Apropo de psihic.

Altă problemă este părul. Le spun tuturor: vă cade, dar nu tot și, ca să crească frumos, rădeți-vă în cap și o să crească mai des, creț și uneori negru! Am avut cazuri de bătrâni cărora le-a crescut părul negru! Le spun că le fac tratament de întinerire. Mie îmi place să glumesc și, când îi văd cu zâmbetul pe buze, mă încarcă și pe mine pozitiv. Iar mulțumirea mea este când îi văd că se simt bine”.

Fiind mereu în antecamera morţii, dr. Doiniţa Vararu a învăţat că lucrul cel mai important este să-şi îndeplinească rolul. Mergând la institut cu o verişoară, care urma să fie operată, a avut ocazia să se întâlnească cu o echipă de fizicieni. Unul din ei a privit-o intens şi i-a spus că are o aură aurie, ceea ce înseamnă că e foarte bine aleasă în meseria pe care o are. Şi pe care vrea s-o facă încă doi ani, cel puţin. Mai ales că pacienţii au aflat deja că se pensionează şi o asaltează cu întrebările.

Pe 13 octombrie 2018, Direcția de Sănătate Publică i-a înaintat o adresă, prin care a anunţat-o că-i încetează contractul de muncă. Există, însă, o lege care-i permite să rămână în activitate până la vârsta de 67 de ani. Rămâne şi şef de secţie, pentru că niciunul dintre colegi nu a vrut să preia funcţia.

”Tot timpul am încercat să atrag oamenii și să fac o atmosferă plăcută în secţie. Pacienţii cu care se lucrează sunt prea trişti ca să fie și personalul la fel. Și, atunci, am încercat să înțeleg fiecare om, să nu existe disensiuni și, mulțumesc lui Dumnezeu!, am reușit să am o echipă frumoasă și unită. Ce va fi după va fi în funcție de cine o să fie șef și de principiile pe care le va avea. Acum suntem 4 medici, dar, după ce plec eu, va fi foarte greu. În zilele de luni nu poți să treci pe hol de lume, iar după 10-15 pacienți nu mai poți, simți nevoia să mai faci o pauză, pentru că te solicită fiecare pacient în parte. Dacă ai avea în jur numai figuri posomorâte, cum ar fi? Eu aș vrea să se mențină atmosfera şi să nu se strice lucrurile după plecarea mea”.

* ”Sunt un pacient ascultător şi accept foarte uşor să fac exact ce mi se spune”

Dincolo de spaţiul secţiei de spital, viaţa doctoriţei Doiniţa Vararu se împarte între flori, câini – are 5, şeful curţii fiind un ciobănesc de Berna, care, bineînţeles, strică florile – şi cusut goblen. Ultima activitate este cea care o ajută să se detaşeze total, să se elibereze de stres şi să se reîncarce psihic. Din când în când, mai ”fuge” la copii, la Bucureşti. Are un fiu executor judecătoresc, care este tatăl unei fetiţe de 4 ani, şi o fiică – medic stomatolog, care urmează să devină mamă în curând. Tot din când în când, se întâlneşte, împreună cu soţul – un pensionar care tot timpul are ceva de făcut -, cu grupul de prieteni vechi și buni, niște oameni tonici și veseli, care se bucură de fiecare moment al zilei.

La capitolul hobby, dr. Vararu poate înscrie, liniștit, călătoriile. A văzut aproape toată lumea. A fost în Peru, în toată Europa, în Africa la safari, în croazieră pe Nil, dar și în China sau India. O parte din aceste călătorii au fost legate de participarea la congrese internaționale. Acele congrese despre care se vorbește că ar fi modul companiilor farmaceutice de a -i cointeresa pe doctori și a-i determina, prin diverse stimulente, să prescrie anumite tipuri de medicamente.

”Primul congres european de oncologie la care am participat a fost în Grecia, la Atena, în 1993. Au fost prezentate rezultatele tratamentului cu un anumit medicament. După două-trei luni, a apărut și la noi medicamentul respectiv și, având în vedere că acolo am auzit cum funcționează, am avut curajul să-l administrez pacienților mei și am avut niște rezultate formidabile. Am fost singura din Moldova care am folosit, la vremea aceea, tratamentul respectiv. Participarea la congrese m-a încurajat de fiecare dată. Se adună acolo zeci de mii de oameni și vin cu rezultate din America, din Japonia, din toate colțurile lumii. Este păcat să nu participi și să nu afli noutățile. Doar în privința cauzelor apariției cancerului, încă se tatonează. Sunt foarte multe discuții apropo de carcinogeneză – modul în care se înmulțește celula canceroasă. Toată lumea spune că ne naștem cu gena de cancer și există un stimul care apare la un moment dat în viață și determină înmulțirea haotică. Ereditatea este, cert, alt factor. Cancerul de sân, ovar, colon se transmite. Mama a avut cancer de sân, sora mamei a avut cancer la același sân, cu aceeași localizare, apărut la aceeași vârstă, 53 de ani. Am trecut foarte greu de vârsta de 53 de ani”.

Momentul de cumpănă al doctoriței Vararu nu a fost depășirea vârstei de 53 de ani, ci a anului 1990, când, după o drumeție pe Ceahlău, a făcut o colică pancreatică. A stat la reanimare o săptămână, după care a fost trimisă cu ambulanța la București. Făcea frison solemn din 12 în 12 ore, cu o precizie matematică și cu riscul de moarte iminentă. A ajuns la Fundeni, iar la ecografie i-a fost descoperită o tumoră la pancreas.

”O oră, până a venit soțul meu să mă ia de la Fundeni, am stat într-un colț și am plâns. Mă gândeam numai la copii, nu la altceva. Eram internată la Cantacuzino, iar a doua zi dimineață, la ora 9 – știu exact ora, pentru că asta am întrebat înainte de anestezie -, am intrat în operație. Intervenția a durat până la 12,30, iar când m-am trezit am întrebat ce a fost. Dl. profesor care m-a operat mi-a spus că era un abces. După 11 zile, am ieșit din spital și, la externare, același domn profesor mi-a spus că am fost cazul clinicii și în fiecare zi am fost prezentată la raportul de gardă. Mai fusese un caz similar în urmă cu 6 ani, dar pacientul n-a supraviețuit. Asta a fost cumpăna mea foarte mare, am crezut că n-o să mai ajung acasă. Mă gândeam că, dacă trec 5 ani și nu se întâmplă nimic, înseamnă că a avut dreptate și a fost abces. Dar am fost foarte cuminte. În general, când am nevoie de colegii din alte specialităţi, nu mă consider medic. Sunt doar pacient ascultător şi accept foarte uşor să fac exact ce mi se spune. Și nu judec niciodată colegii din alte specialități, pentru că fiecare are felul lui de a fi, limitele lui și capacitatea lui de a stabili relația cu pacienții. Însă consider că în oncologie trebuie să fii mai uman decât oriunde. Dacă nu eşti uman cu cei care mai au câteva zile de trăit, atunci cu cine poţi fi?”.

Cristina MIRCEA