Ilie Bolojan este un nume binecunoscut, devenit, în ultimii ani, echivalentul performanței în administrație. Performanță din aia pe bune, nu clamată cu tăieri de panglici pe la inaugurări de poteci sau locuințe sociale ori cu like-uri prin dispoziție de partid. Performanță solidă, căpătată odată cu transformarea municipiului Oradea într-unul hotărât pornit pe drumul dezvoltării, pe bază de proiecte și fonduri europene. O discuție cu Ilie Bolojan îl arată ca pe un om dintr-o bucată, cu acea siguranță dată de cunoaștere și cu direcțiile bine stabilite. Desigur, și cu telefonul veșnic aproape, pentru că, la acest nivel, cea mai mare presiune vine din partea timpului.
* ”Dacă Oradea era în Moldova, era dezavantajată de distanță”
– Dle primar, Oradea este mult lăudată pentru dezvoltarea sa din ultimii 10 ani. Dacă nu s-ar fi aflat în Ardeal, ci în Moldova, de exemplu, ar mai fi avut aceeaşi eficienţă în dezvoltarea sa?
– În mod cert am fi fost dezavantajaţi, pentru că există nişte reguli ale dezvoltării. Una din regulile dezvoltării este cea legată de distanţe. Cu cât eşti mai apropiat de o zonă care se dezvoltă mult, cu atât te dezvolţi şi tu mai mult. Este o lege pe principiul legii gravitaţionale, care te influenţează în funcţie de masa economică. Cu cât e mai mare masa economică a Germaniei, de exemplu, cu atât influenţa este mai mare în jur. Prin urmare, toţi cei care suntem mai aproape geografic de Uniunea Europeană, deci cei din vestul României, cu 300-400 de km către graniţa cu Ungaria, avem un avantaj de proximitate, de vecinătate, cu aceste pieţe mari. Această apropiere nu înseamnă doar apropiere geografică, ci înseamnă şi apropiere de timp. Pentru că, dacă ai autostrăzi, dacă ai zboruri aeriene, chiar dacă distanţa geografică este destul de mare, eşti mai apropiat în timp. Dacă Oradea ar fi fost, să spunem, în locul municipiului Piatra Neamţ, în mod cert ar fi fost dezavantajată. Dion acest punct de vedere, al distanţei. Asta este o certitudine. Dezvoltarea oraşelor din vest are şi o explicaţie de acest tip. Totuși, indiferent unde ar fi poziţionat oraşul, depinde şi de ce face acolo administraţia şi, mai ales, de ce fac oamenii din acel oraş. Pentru că nu un guvern sau o primărie schimbă o ţară sau un oraş. Ci oamenii şi companiile de acolo. Guvernul şi primăria creează condiţiile prin care oamenii pot să schimbe o ţară sau un oraş, mai rapid sau mai lent. Acesta este adevărul.
– Poate fi Oradea un model de urmat pentru alte oraşe sau e nevoie de un Ilie Bolojan la primărie pentru asta?
– Întotdeauna e nevoie de manageri ca o companie să fie profitabilă. E nevoie de buni organizatori ca o companie să fie bine organizată. O primărie este o companie mare. De exemplu, gândiţi-vă că Pimăria Oradea are toate spitalele din oraş în subordine. Avem peste 3.000 de oameni care lucrează în spitale, inclusiv Spitalul Judeţean de Urgenţă este în subordinea primăriei Oradea. Avem compania regională de apă în subordinea Primăriei Oradea – în cele mai multe judeţe, companiile de apă sunt în subordinea consiliilor judeţene. Prin urmare, avem în jur de 5.000 de oameni în subordine. Ori, dacă aceşti oameni nu sunt administraţi corespunzăror, nu se lucrează după nişte criterii de randament şi de eficienţă, vă daţi seama că ai de pierdut.
Nu Oradea sau persoana lui Ilie Bolojan sunt nişte modele, ci există nişte reguli de management, care, dacă le aplici la Botoşani, la Oradea, la Cluj, la Iaşi, la Istanbul, în Moscova sau în Berlin, ele dau nişte rezultate. Nu trebuie să inventăm noi roata în management. Trebuie să vedem ce fac alţii mai bine decât noi, pornind de la premisa că, întotdeauna, cineva în Europa face anumite lucruri mai bune decât noi. Trebuie să vedem cine face lucrurile mai bine.
Și asta facem noi aici, la Oradea. Ne ducem până acolo, vedem ce fac şi cum fac oamenii ăia, în două-trei zile ne dăm seama cum se fac anumite lucruri, venim şi le aplicăm cu rapiditate şi fermitate la noi. Dar nu doar ce ne convine nouă! Subliniez: nu doar ce dă bine! Pentru că lucrurile trebuie aplicate în totalitate ca să dea rezultate.
Unu: bune practici aplicate – este o regulă generală, doi: controlul financiar – adică gestionarea eficientă a banilor publici, trei: orientarea către dezvoltare, nu către probleme sociale. Dacă respecţi acestei trei linii mari, în mod sigur se văd nişte progrese. Nu o să se schimbe totul de pe o zi pe alta, nu vor fi toate problemele rezolvate, dar, în mod cert, treptat, se vor vedea nişte progrese. Reguli de management care s-au dovedit viabile, care oriunde se aplică vor da rezultate.
În plus, mai e o discuţie legate de aspecte culturale. Vezi Doamne, că ce este în Bucovina sau în Ardeal nu poate să fie în sudul României. Din punctul meu de vedere, este o eroare. E adevărat că există un mental colectiv, care, la un moment dat, te poate încurca sau ajuta. Eu cred că, prin măsurile pe care le ia, administraţia influenţează contextul în care oamenii iau decizii. Şi dacă acea influenţă este să-i ducă pe oameni să ia decizii în direcţia bună, atunci oamenii vor lua decizii în direcţia bună. Dacă îi duce să ia decizii în direcţia proastă, le cultivă non-valorile şi slăbiciunile, atunci sigur că oamenii se vor comporta în consecinţă. O să vă dau şi nişte exemple banale.
Noi avem nişte măsuri destul de dure în îngrijirea spaţiilor verzi. Dacă nu îţi îngrijeşti spaţiul din faţa casei, de la gardul casei şi până la bordura drumului, inclusiv şanţul, trotuarul, eşti amendat. Sunt oameni care nu şi-au făcut curăţenie şi i-am amendat. O parte ne-au contestat în instanţă şi am mai pierdut câteva procese pentru că nu era foarte clar ce înseamnă. Atunci am impus alte reguli. Din luna mai până în octombrie, în primele două săptămâni ale fiecărei luni, trebuie să-ţi tunzi iarba. La jumătatea lunii, Poliţia Locală se duce şi face o poză şi nu mai poţi să conteşti. Asta a generat nişte comportamente. Poate, la prima amendă, cineva l-a înjurat de mamă pe primar, la a doua l-a înjurat pe poliţist, dar, când a văzut că, din şapte vecini, cinci au totul curăţat, a apărut acel fenomen de contagiune sănătoasă – ”Chiar la mine în faţa casei e necurăţat” sau ”Iar vin nenorociţii ăştia şi mă amendează!”. Acum nu mai mergem să-i stresăm pe oameni. Am generat un comportament.
Organizare, ordine, eficienţă şi rezultatele se văd. Asta nu ţine de o persoană, de un om sau de un oraş anume.
* ”Este foarte important să faci ce trebuie, nu ce dă bine”
– Dincolo de Alianţa Vestului, în care v-ați întâlnit pe aceeaşi lungime de undă cu primarii de Cluj, Timişoara şi Arad, aţi discutat şi cu alţi primari PNL, din alte regiuni, pentru a-i învăţa sau sfătui?
– Noi fiind organizaţi în Asociaţia Municipiilor – aici mă refer la primarii de mari oraşe – problemele comune sunt destul de diferite de cele ale unui oraş. Ne întâlnim periodic, dar problema nu este să-i învăţăm noi pe alţii, pentru că fiecare face anumite lucruri bine. Problema este să facem un schimb de experienţă şi asta facem de fiecare dată. Dar, din nou, sunt nişte conjuncturi care te pot încurca sau te pot ajuta. V-aş da un exemplu cât se poate de clar.
Dacă vrei să administrezi o localitate, ai nevoie de jumătate plus unu din voturile consilierilor locali. Adică îţi alegi viceprimarii, îţi mai pui directori pe la companii, îţi mai poţi pune nişte membri de partid prin diferite consilii de administraţie şi ai ocupat funcţiile de decizie. Dar asta nu va schimba aspectul localităţii. Dacă vrei să dezvolţi o localitate, îţi trebuie două treimi din voturi. Deci, sunt nişte condiţii ale dezvoltării. Una este o majoritate de jumătate plus unu şi alta e o majoritate de două treimi.
De când sunt primar, de 11 ani, întotdeauna am avut majorităţi de două treimi. Aceste majorităţi îţi permit exproprieri, să faci schimb de proprietăţi, să vinzi, să cumperi, să schimbi diferite destinaţii, pentru că, altfel, este imposibil să faci lucrări mari, de exemplu, fără să te atingi de vreo proprietate privată – o şosea de centură, să rezolvi nişte pasaje într-o intersecţie mare, mai acroşezi ceva, e inevitabil. Ai nevoie, deci, de două treimi, ai nevoie de mandate lungi. Abia poţi să demonstrezi ceva în patru ani!
Una din cauzele pentru care România nu are autostrăzi nu este cea legată de faptul că miniştrii Transporturilor din ultimii ani au fost nişte îngrămădiţi. Nu. Dar gândiţi-vă: dacă durata medie a unui mandat este de şase luni de zile la Ministerul Transporturilor, din 2015 încoace, oricât ar fi de bine intenţionat ministrul, nu are timp, pentru că aceste proiecte înseamnă ani de zile. Înseamnă să faci documentaţiile, înseamnă să faci diferite planificări urbanistice, să cauţi finanţări ș.a.m.d.
Eu am avut mandate stabile, am avut majorităţi de două treimi, am luat modelele cele mai bune, am făcut ceea ce trebuie, nu ceea ce dă bine. Asta este foarte important. Să faci ce trebuie, nu ce dă bine! Și, în acest fel, am încercat să recuperăm întârzierile pe care le-am avut acumulate de-a lungul zecilor de ani. Asta nu înseamnă că în Oradea totul este perfect, că nu sunt gropi în carosabil, că totul străluceşte de curăţenie, că toate lucrările sunt făcute, că toate clădirile sunt reabilitate. Dar s-a văzut o schimbare. Iar dacă locuitorii unei localităţi văd că lucrurile evoluează, devin şi ei partizani ai schimbării.
– Cu primarii Dragoş Chitic şi Lucian Micu aţi vorbit în aceşti ani?
– Da. Suntem în relaţii colegiale, chiar prieteneşti, aş putea spune. Ne întâlnim de vreo cinci-şase ori pe an, la Asociaţia Municipiilor, discutăm despre proiecte de dezvoltare. Chiar am discutat cu dl primar Chitic problema reabilitării şoselelor pe patru benzi pe fonduri europene, cu bandă dedicată mijloacelor de transport în comun. Ce soluţii a găsit Oradea, ce soluţii are dânsul în vedere la Piatra Neamţ etc. Dar ce se poate într-o parte s-ar putea să nu se poată în cealaltă parte, din tot felul de cauze.
Apoi, niciodată un primar nu depinde doar de primăria lui. Depinde de tot felul de entităţi.
La mine s-a nimerit ca, din 11 ani de primărie, cam 9 ani am fost în Opoziţie cu toate guvernările. Şi, prin urmare, ar trebui să lucrez în condiții de opoziţie, pentru că orice proiect mare are nevoie de avize de la autorităţi de avizare care, de cele mai multe ori, nu sunt la primărie, cum ar fi Agenţia de Mediu, Apele Române, Guvern ș.a.m.d. Deci trebuie să ai şi abilitatea de a colabora cu alţii, în condiţiile în care, în permanenţă, trăieşti din conflicte politice. Aceste conflicte trebuie evitate.
Conflictele politice nu ajută la performanţa în administraţie. Îţi consolidează o imagine, e posibil să te pretinzi victimă a unor blocaje pe care ţi le fac opozanţii politici, dar, la final, nici opoziţia politică, nici guvernanţii naţionali şi locali nu pot prezenta nimic. Şi, de fapt, principalul perdant este cetăţeanul. Eu nu sunt adeptul acestor chestiuni.
– Câte mandate îi trebuie unui primar ca să poată pună un oraş mic sau mediu pe calea cea bună şi oamenii să fie mulţumiţi?
– Trebuie să discutăm deschis. Eu cred că, atunci când ajungi primar, de obicei beneficiezi de un vot negativ pentru cel care a fost înaintea ta, pentru cel care a pierdut alegerile. Şi, atunci, la finalul primului mandat, trebuie să demonstrezi ceva. Deja vine primul vot pozitiv. Dacă şi după finalul celui de-al doilea mandat te votează oamenii, înseamnă că, totuşi, ai făcut ceva pentru localitate.
Cu cât este mai mare un oraş, cu atât durata de schimbare este mai mare. De la două mandate în sus, poţi demonstra ceva pentru o localitate mai mare. Una e să asfaltezi o stradă principală într-o comună şi toată lumea trece pe ea, şi alta e să asfaltezi o stradă dintr-un oraş care are 900 de străzi, iar două treimi dintre cetăţeni nu ştiu de ea, pentru că nu trec niciodată pe acolo. Ca să ai impact, ca oamenii să fie mulţumiţi, trebuie să asfaltezi 50 de străzi.
* ”La noi, directorii au autonomie de decizie: îşi pot angaja nepoţii sau membri de partid, dar trebuie să şi lucreze pentru ei, dacă aceştia nu îşi fac treaba”
– Cum aţi reuşit performanţa de absorbţie a fondurilor europene, într-o ţară în care majoritatea primarilor stau cu mâna întinsă la bugetul de stat, la guvern?
– Aici sunt nişte situaţii diferite. Municipiile reşedinţă de judeţ au avut nişte axe de finanţare dedicate şi degeaba un primar de comună ar fi dorit să depună cereri de finanţare, că nu avea acces. Din start, primarii de mari oraşe au avut acces la nişte finanţări europene pe care alţi primari nu le-au putut accesa.
În al doilea rând, noi avem aici o echipă stabilă de oameni, care lucrează la aceste proiecte de peste 10 ani de zile. Una este să fii ales primar într-o localitate şi să trebuiască să schimbi toată echipa care a fost înainte, că erau de alt partid şi vrei să aduci o echipă cu totul nouă. Aici este vorba de continuitate. O echipă profesionistă îţi creează un avantaj suplimentar.
În al treilea rând, chiar am dorit să depunem proiecte, pe orice axă. Nu pe toate le-am câştigat, dar dacă, din zece proiecte depuse, am câştigat opt, înseamnă că avem o rată de succes destul de bună. Nu este nimic spectaculos. Trebuie să ai dorinţă să faci absorbţie de fonduri europene, să ai o echipă de profesionişti – dar ei pot fi şi externalizaţi -, să lucrezi cu consultanţi…
Apoi este vorba de asumarea unor răspunderi şi decizii. Să ştiţi că proiectele europene nu sunt atât de uşor de depus. Vin zeci de controale. Noi şi acum avem corecţii financiare, după cinci ani de zile de la finalizare. Dar trebuie să-ţi asumi răspunderea. Una peste alta, să ştiţi că şi alte municipii de reşedinţă au atras fonduri europene substanţiale, cum ar fi Clujul, dar şi orăşele mai mici, care, raportate la numărul de locuitori şi forţă economică, au accesat fonduri europene importante. Mai sunt şi comune care au câştigat pe AFIR sume importante. Ştiţi ce e în neregulă cu ce mă întrebaţi dvs.? Că normalitatea, adică accesarea unor fonduri europene care sunt la dispoziţia noastră, a devenit o mare performanţă. Nu e în regulă! Şi mai este o problemă. Vrei să depui un proiect, dar, dacă nu ai problemele de proprietate rezolvate, nu poţi să-l depui. Dacă un primar nu are o majoritate de două treimi, nu poate expropria un teren şi nu poate depune proiectul. Sau dacă Opoziţia nu este destul de cerebrală să-i voteze primarului un proiect de expropriere, totul este blocat.
Şi vă mai spun ceva: a existat în aceşti ani un fenomen – fuga de răspundere. Gândiţi-vă că peste jumătate din primarii municipiilor de judeţ au avut dosare penale în vechiul ciclu de finanţare. A apărut teama de a mai semna. Toată lumea a fugit de răspundere. Această realitate, pe care nu o putem nega, dublată de mutarea răspunderii de la primari la directori, a făcut, de exemplu, ca, pentru o decizie importantă, să ai nevoie de vreo patru-cinci semnături. Semnează tehnicul, juridicul, patrimoniul, financiarul… E suficient ca unul să nu semneze şi se blochează proiectul.
Sunt nişte factori angrenaţi, care au dus la lipsa de proiecte, la temerea de a căuta nişte oportunităţi să depui. S-a înrăutăţit foarte mult, de exemplu, birocraţia guvernamentală. Vă dau şi un exemplu, ca să mă înţelegeţi. Ca să faci dovada că un teren este al oraşului – Oradea, Târgu Neamţ, Piatra Neamț -, nu-i suficient să ai doar cartea funciară, nu-i suficient să ai şi o hotărâre de consiliu local, îţi mai trebuie şi o Hotărâre de Guvern care să îţi ateste acest domeniu public. Ori Guvernul nu are niciun interes să dea asemenea hotărâri. Şi, atunci, am întârziat cel puţin doi ani de zile cu toate fondurile, până s-a găsit o formulă ca această hotărâre de guvern să poată fi dusă la bun sfârşit, la un an de zile după ce ai câştigat proiectul.
– Aţi pomenit de echipa dvs. de la primărie. Care sunt criteriile după care vă alegeţi specialiştii la primărie?
– Cea mai mare parte a colegilor din primărie şi care astăzi sunt în primărie sunt cei de acum 11 ani.
Eu, când am venit primar, aveam 1.000 de angajaţi la primărie. Am concediat 300 dintre ei în următoarele şase luni. Lucrăm la fel de prost ca înainte, dar avem 300 de oameni în minus, ceea ce înseamnă că am făcut nişte economii salariale, la valoarea de azi, cam de 3 milioane de euro pe an. Un pod peste Crişul Repede costă puţin peste 3 milioane de euro. Asta înseamnă că, în fiecare an, în loc să consumăm 3 milioane de euro pe salarii am făcut ceva pentru oraş. Un pod peste Crişul Repede.
La noi, directorii au autonomie de decizie. Ei îşi pot angaja nepoţii sau membri de partid, dar tot ei trebuie să şi lucreze pentru ei, dacă aceştia nu îşi fac treaba. Nu-i loc de întors.
La Poliţia Locală, legea ne permite să avem un poliţist local la 1.000 de locuitori. La 220.000 de locuitori, cât are Oradea, ar trebui să avem 220 de poliţişti, dar noi avem doar 70. Dacă vrei să ai patru sau cinci ameţiţi printre cei 70 de poliţişti, evident că nu mai dai randament.
În mod cert, cu cât este personalul mai mare, cu cât este supradimensionat, probabilitatea să ai oameni neperformanţi este mai mare. Dar, dacă ai o primărie mică, suplă, ca personal, atunci eşti forţat să angajezi oameni performanţi, altfel nu-ţi poţi face treaba în oraş.
* ”Asta este forma noastră de respect faţă de cetăţeni: domnule, din banii pe care-i primim de la cetăţeni, câţi întorci către ei?”
– Aţi afirmat, în 2018, că ”un stat care îşi consumă toate veniturile pe salarii îşi iroseşte resursele şi crează clivaje între sectorul de bugetar, unde salariile sunt majorate artificial, şi cel privat, unde acestea sunt corelate cu economia reală”. Cât de mult a fost afectat bugetul primăriei de majorările salariale din sectorul bugetar şi ce măsuri aţi luat în acest sens pentru a avea și bani de investiţii?
– Aici sunt două aspecte. Primul este cel legat de a avea grijă de banii comunităţii. Gândiţi-vă că România, astăzi, dacă nu face deficit, dacă nu ia împrumuturi, nu poate face nicio investiţie. Toţi banii pe care-i are statul se consumă, pur şi simplu, pe funcţionare. Dacă România vrea să facă investiţii, trebuie să ia împrumuturi. Mutatis, mutandis – schimbând ce este de schimbat! Dacă ne raportăm la nivelul unei familii, este ca şi cum, din salariile pe care noi le câştigăm într-o familie, toţi banii îi consumi. Bun, dar, la un moment dat, îţi merg copiii la şcoală şi trebuie să le cumperi rechizite, să le iei o bicicletă, ţi se strică frigiderul etc. Ei, România, ca să poată facă aşa ceva, trebuie să ia împrumuturi. Iar, la un moment dat, dacă tot faci împrumuturi, se va ajunge la următoarele: nu îţi mai dă nimeni vreun împrumut, până nu îţi achiţi dobânzile şi e doar o chestiune de timp până vor apărea nişte trepidaţii. Lumea politică are tendinţa să mascheze aceste chestiuni şi să le vândă sub tot felul de lucruri, pe care un om care nu este preocupat de cum funcţionează un stat nu le înţelege. Nu pentru că e redus, ci pentru că nu e bine informat.
Pe mine m-a interesat ca, din banii pe care-i obţine Oradea, din taxe şi impozite, o cotă cât mai mare să o întoarcem către investiţii. Nimeni nu vrea să meargă cu o maşină care, în loc să consume 7 litri la suta de km, consumă 20 de litri de motorină.
Nu dau nume, dar ştiu o primărie care e comparativă cu Oradea şi care nu are din buget niciun leu alocat pentru investiţii, deoarece totul merge pe funcţionare. Noi întotdeauna am avut bani de investiţii, 15 sau 20 de milioane de euro. Din cei 70 de milioane de euro din venituri proprii totale, noi întotdeauna am reuşit să alocăm 15-20 milioane în investiţii pentru oraş.
De fapt, asta este şi forma noastră de respect faţă de cetăţeni: Domnule, din banii pe care-i primim de la cetăţeni, câţi întorci către ei? Că, altfel, îi consumi pentru aparatul propriu din primărie. Mai angajăm încă 1.000 de oameni şi nu mai rămâne niciun ban pentru investiţii. E simplu. Şi or să mai fie şi nepoţii nu ştiu cui prin primărie şi gata!
Guvernul, când a luat cele două măsuri, prin care ne-au luat banii – de la cei care mai aveau ceva bani în România – şi le-au mutat la guvern, nu a făcut altceva decât să bage mâna în buzunarul orădenilor şi al celor care mai aveau ceva bani, pentru că, de fapt, ne-au luat banii de investiţii. Sunt cele două momente: revoluţia fiscală din vremea Guvernului Tudose, de la final, când au anunţat cu mare pompă că trec contribuţiile de la angajat la angajator şi le reduc cu nu ştiu cât la sută. Oamenii au înţeles că le vor creşte salariile. Nicidecum! Şmecheria a fost simplă. Un impozit care se ducea în cea mai mare parte la autorităţile locale, impozitul pe venit, s-a diminuat cu 40%, iar câştigurile nu s-au dus la angajat sau angajator, ci le-au mutat, toate!, în impozitele care se duceau toate la Bucureşti. E simplu. Noi am pierdut aici câteva milioane de euro bune. De unde pierzi aceşti bani?
Nu te poţi atinge de salariile angajaţilor, nu poţi stinge toate becurile de la iluminatul public, nu poţi să laşi oraşul cu gropi, nu poţi să închizi şcolile şi te duci în banii de investiţii. În felul acesta, foarte multe oraşe au pierdut bani de investiţii. Şi noi am pierdut, dar, ca să atenuăm această chestiune, anul trecut am majorat taxele şi impozitele cu 20%. Nu am avut ce face. Şi le-am explicat oamenilor. Dacă guvernul revine asupra acestei măsuri, nu mai majorăm taxele şi impozitele. Dar nu am avut ce face, pentru că nu am mai fi avut bani de investiţii.
Plus că noi trebuie să ne co-finanţăm proiectele europene. Când mai avem noi ocazia să cumpărăm 10 lei cu 2 lei?! Adică să câştigăm 10 lei şi noi să venim cu o co-finanţare de 2 lei. Nu am fost foarte populari pentru această măsură, nu am fost aplaudat, dar trebuie să îmi asum această răspundere, ca să ţin dezvoltarea oraşului într-o direcţie corectă. Asta a fost la final de 2017.
În 2018, au venit cu o altă găselniţă, cu Ordonanţa 114, în care, bineînţeles, ne-au luat din nou o grămadă de bani: i-au scutit pe constructori de plata până la un anumit nivel a impozitelor pe salarii şi, evident, guvernul nu a dat aceşti bani de la el, ci de la autorităţile locale.
Guvernul a acţionat cam aşa: vă comandăm o masă, dar să o plătească dl Sturzu. Bă, dar cine a comandat masa? Noi, dar el trebuie să achite nota de plată. Nu este corect.
Şi, în al doilea rând, au modificat legislaţia contractelor şi le-au permis constructorilor să indexeze toate lucrările noastre. La contracte pe fonduri europene, de 200 milioane de euro, majorarea înseamnă de 10%. Adică trebuie să dăm în plus 20 milioane de euro. De unde să dăm banii ăia? Nu ştiu, vă descurcaţi! Păi, staţi, măi, oameni buni! Noi aveam prinşi în buget şi nu mai putem majora iar taxele şi impozitele!
În aceşti doi ani de zile, din păcate, Guvernul României a acţionat împotriva marilor oraşe din România. Acesta este adevărul. La comune, de bine, de rău, le mai dai bani de subzistenţă. Dar ce-au mai făcut: ”Noi nu mai avem bani la guvern, hai să luăm de unde mai sunt!” O formă de haiducie. Au luat de la bănci, de la companiile de telecomunicaţii, de la cele de energie şi de la marile oraşe. Dar, în fapt, aceşti bani se iau tot de la cetăţean, pentru că aceste companii vor majora facturile, iar marile oraşe nu vor mai putea face investiţii. O stradă va mai sta neasfaltată încă doi ani, în loc să fie asfaltată anul acesta. Astea au fost efectele, din păcate.
* ”La 30 de ani de la revoluţie, PSD are peste 20 de ani de guvernare”
– Aţi afirmat că doar prin coagularea forţelor de dreapta se va reuşi îndepărtarea PSD-ului de la putere. În ce condiţii s-ar putea realiza acest deziderat al dvs., de coagulare a dreptei? Credeţi că e posibil ca acest lucru să se întâmple anul acesta sau anul viitor?
– Este o chestiune de matematică şi de bun simţ. Trebuie să pornim de la alegerile parlamentare din spate. Ca să câştigi parlamentarele, trebuie să câştigi alegerile locale. Localele sunt o reflecţie a parlamentarelor. Care locale sunt importante? Alegerile locale din marile oraşe. La comună, nu se votează partidul, ci omul. Într-un mare oraş, funcţionează regulile generale. Alegerile din primul tur îl favorizează pe primarul în funcţie şi pe partidul cel mai mare. Pentru că PSD susţine acest mecanism, trebuie să ne batem cu armele lor, să facem o grupare şi mai mare decât ei şi să folosim acest vot, din primul tur, ca să câştigăm marile oraşe. Cum poate fi folosit? Printr-o alianţă între forţele non-PSD, în principal între PNL şi USR-PLUS. Este o chestiune de realism politic pe care eu sunt convins că aceste forţe îl vor proba.
Cel târziu după alegerile prezidenţiale sau între turul 1 şi turul 2, dacă va fi şi turul 2, vor face această alianţă. Dacă nu o vor face, va fi un spectru politic pulverizat.
Ne place, nu ne place, cred că o ţară rămasă în urmă are nevoie de măsuri caracteristice politice de dreapta sau centru-dreapta. Asta înseamnă un stat mic, dar puternic, care înseamnă o încurajare a antreprenoriatului, oameni care investesc, care nu omoară sectorul privat, care nu insistă numai pe bugetari. Unul din efectele acestor măriri din sectorul bugetar a fost o presiune infernală pe privat şi situaţii în care firmele private nu mai pot să ţină pasul. Dacă veţi face un concurs să angajaţi un şofer s-ar putea să nu se înscrie nimeni, dar dacă se face concurs la Ambulanţă vor fi 30 de oameni pe un loc.
Iar acel salariu pentru şoferul de pe Ambulanţă vine de la privat, care sistem privat dacă nu funcţionează nu am făcut nimic. E nevoie de o productivitate mai bună, mai multă muncă, ordine, descurajarea comportamentelor de asistaţi sociali în permanenţă… Aceste măsuri, de care România are nevoie, cei mai calificaţi să le aplice sunt cei de centru-dreapta. PSD a guvernat această ţară cei mai mulţi ani. La 30 de ani de la revoluţie, PSD are peste 20 de ani de guvernare.
– Cum vedeţi acum alianţa USL din 2012? A fost atunci o necesitate sau un compromis politic? A fost PNL inspirat când s-a aliat cu PSD?
– Aici depinde de unde privim lucrurile. Atunci, preşedintele Băsescu avusese o atitudine de dominare a unor graniţe politice, care au făcut conducerea PNL să caute o formă de rezistenţă, care a implicat o alianţă cu PSD. În ce măsură aceste alianţe dintre forţele politice – stânga şi dreapta – sunt fezabile… S-ar putea să fie fezabile în Germania, unde Uniunea Creştin Democrată şi Partidul Social Democrat guvernează de cel puţin două mandate, chiar dacă nu perfect. În România, se pare că aceste alianţe, care nu sunt doctrinare, nu funcţionează. E greu să existe o covergenţă într-o mentalitate de tip feudal, pe care o promovează mulţi oameni din PSD, şi o mentalitate de tip european, pe care cred că o promovează mulţi oameni din PNL. Istoria va judeca acest gest. Eu am făcut parte din PNL şi atunci, îmi asum toată istoria PNL-ului din toţi acei ani, nu reneg istoria din care am făcut parte. Trebuie să îţi asumi şi bune, şi rele.
– Când aţi fost prima oară la Târgu Neamţ?
– În urmă cu câţiva ani de zile. Deşi sunt inginer mecanic şi am terminat şi matematica, deci sunt şi profesor de matematică, eu sunt pasionat de istorie. La acea vreme, am făcut un tur de Moldova, m-am dus să văd urme şi locuri unde, totuşi, românii au făcut istoria. Nu aveam cum să ocolesc zona Târgu Neamţ. Am fost la Cetatea Neamţ, m-am dus să văd casa lui Petre Carp de la Ţibăneşti, care arăta praf şi pulbere, m-am dus la Schinetea să văd casa mareşalului Prezan, care arăta praf şi pulbere. În afară de Palatul lui Cuza de la Ruginoasa, care a fost reabilitat, în rest oamenii politici interbelici au fost desconsideraţi. Este anormal ca în Anul Centenarului, locuri care ţin de istoria România – Casa Brătianu din Bucureşti şi altele – să fie ruine şi să nu le reabilităm. Eu, la Oradea, am dat nume de străzi şi pieţe, unor grupuri statuare, ca, atunci când treci pe lângă ele, să spui că au fost nişte oameni care au făcut ceva pentru ţara asta. Când treci printr-o localitate, trebuie să te uiţi cu un ochi critic.
Pentru ca Moldova istorică să se dezvolte, sunt necesare câteva condiţii, care nu depind de primarul de la Târgu Neamţ sau de la Piatra Neamţ. E nevoie de nişte hub-uri aeriene, e nevoie de autostradă, e nevoie de o colaborare economică cu Republica Moldova, pentru că sunt nişte pieţe destul de mari, care pot fi exploatate. Trebuie lucrat mult la economic. Dacă economicul merge, atunci merge şi demografia, românii nu mai pleacă în străinătate şi se nasc mai mulţi copii. Avem o problemă cu demografia. Câţi oameni avem, ce meserii ştiu, iar asta e o mare problemă. Pe măsură ce populaţia scade – şi va scădea în continuare -, vom avea nişte probleme cu echilibrele bugetare. (Ciprian Traian STURZU)
FOTOGALERIE
