În acest an, Sărbătoarea Sfinților 40 de mucenici și Duminica Lăsatului sec de brânză cad în aceeași zi, 9 martie. Despre această Duminică, a Lăsatului secului pentru Postul Mare, se poate spune că, în acest an, are o încărcătură spirituală și tradițională de două ori mai mare.
Obiceiurile de Lăsata secului se împletesc cu cele ale Mucenicilor: pe de o parte, oamenii se pregătesc de intrarea în Postul Paștelui, serbând ”lăsata secului” cu brânză, pește și 40 de păhărele, iar pe cealaltă, adormiții din familie sunt bucurați de pomenile celor în viață sub formă de ”sfințișori” sau ”mucenici”, lumânări și…40, ba chiar 44 de păhărele.
* Focurile de Mucenici
În majoritatea limbilor indo-europene, cuvinte ca ”mânie”, ”frenezie”, ”patimă” sunt înrudite cu focul. Cu focul este comparat chinul mistuitor al dragostei. Focul este simbolul vieții, al dragostei și al sexualității la multe popoare străvechi, fiind o stihie de bază. Mai întotdeauna, dorul este asociat cu focul în folclor. În fond, focul viu este obținut prin frecarea a două bețișoare, din care cel de deasupra reprezintă principiul masculin, iar cel de dedesubt principiul feminin.
B.P. Hașdeu povestea cum, în Muscel și Tecuci, la sărbătoarea Sfinților 40 de Mucenici, se aprindeau paie și cârpe prin casă. Exista credința că, în acest fel, erau ținuți șerpii și Joimărița la distanță de gospodărie.
Joimărița era descrisă ca o femeie slabă, ce stă îngropată în pământ și, în martie, iese afară. Unul din motivele pentru care se ardea gunoi prin curți era ca să fie văzută Joimărița conturându-se în fum.
Prin alte zone, în ajunul Măcinicilor, spre seară, se aprindeau toate gunoaiele de pe lângă casă, pentru a fi curat tot anul, adică să nu fie gospodăria invadată de cele văzute și nevăzute. În jurul focurilor se aduna familia, se râdea și se striga.
Aprinderea focurilor în grădini și livezi era considerat un act ritual de purificare, de fertilizare, de preîntâmpinare magică a stricăciunilor provocate de dăunători.
Focurile care se aprindeau la această sărbătoare erau dedicate și morților, drept lumină pe cealaltă lume.
* Focurile de Lăsata Secului
La Priveghiul cel Mare, în Duminica Lăsatului sec de brânză, tinerii luau din focul priveghiului lemne aprinse și le învârteau repede în jurul trupului, desenând în noapte un cerc de foc.
Prin unele sate, flăcăii legau de cumpăna fântânii câte un vas cu păcură, îi dădeau foc și apoi îl lăsau în fântână, dar numai până a nu ajunge la suprafața apei. Adică vasul să fie suspendat, arzând astfel până la consumarea conținutului.
Unii săteni făceau un om din paie în seara Lăsata secului, participanții fiind flăcăi și copii. Aceștia aprindeau torțe, bețe înfășurate în cârpe, roți de paie pe dealurile din preajma satelor sau la răscruci. Se chiuia, se făceau glume, mai ales pe seama fetelor rămase nemăritate și a băieților holtei.
* Obiceiuri de Măcinici
La nouă zile după ziua Babei Dochia, în Calendarul popular, urmează Măcinicii sau Sfinții 40 de mucenici, sărbătoarea din calendarul creștin-ortodox. Se spunea că, din această zi, ziua începe să se mărească cam ”cu cât sare cocoșul peste prag”.
Prin unele sate, tineretul făcea câte 40 de mătănii, câte o mătanie pentru fiecare moș în parte sau chiar câte 40 de mătănii pentru fiecare sfânt, ca să aibă mulți ani de viață, să fie sănătoși peste an, dar mai ales pentru a fi ajutați să găsească bani ascunși în pământ.
Mătăniile se băteau în seara dinainte de 9 martie. Se credea că, acum, se dezgheață apele și, de aceea, cei din satele situate pe lângă râuri mergeau la pescuit, crezând că, dacă vor prinde 40 de pești în această zi și pe unul dintre ei îl vor înghiți de viu, tot anul vor avea noroc la pește.
Se coceau măcinici și măcinice sau sfinți și sfințișori. Aceste copturi aveau formă de om, porumbel sau albină. Pe ei, cu o țeavă de sucală, se înțepa forma unui om. Ori se înțeapă aluatul de 40 de ori. Se înțepa chiar și aluatul din care se făcea pâinea în această zi.
Sfinții se mai făceau și în formă de 8 sau covrigei, dar era urmărit să semene a formă de om.
Colăceii se ungeau cu miere în Banat, Mehedinți, Teleorman, sudul Moldovei, Roman, Neamț și în nordul Moldovei. Femeile spuneau că mierea rămasă de la unsul colăceilor este bună de dragoste.
Sfinții se dădeau de pomană atât pentru rodul pământului, cât și pentru sufletul morților din familie. Unii ungeau cu zeama de la sfinți ușile coșarelor, după ce erau aduși de la biserică, pentru a spori turmele oamenilor și pentru a rodi pomii din grădină.
Se credea că sfinții dintr-un an, care se strâng toți pentru a participa la liturghia cu sobor, dezgheață în această zi pământul și apa.
Femeile dădeau de pomană câte 40 de colaci sau sfințișori cu 40 de lumânări și bat 40 de mătănii, după care se apucau de lucru.
* ”Dezlegare” la 40 de păhărele
Prin toate satele se ieșea la vie, mai departe de ”ochii lumii”, prin grădini și livezi, unde erau împărțite 40 sau 44 de sfinți și 40 sau 44 de pahare de rachiu. Apoi se vărsa ceva vin la rădăcina unui butuc de viță sau a unui pom, în credința că rodul va fi mai bogat.
Prin Neamț și Bucovina se credea că este bine nu doar să se dea de pomană, ci și înșiși oamenii să bea câte 40 de pahare de vin sau de rachiu.
Moșii de Păresimi cad totdeauna de 9 martie, în ziua când se prăznuiesc cei 40 de martiri. Se dădeau de pomană mucenici, 40 sau 44 de pahare cu vin sau țuică, precum și iahnie de fasole cu untdelemn, nuci, poame, alune, toate ofrandele purtând numele de moșii cei curați. În general, în zilele Moșilor, este interzis să se facă farmece.
* Credințe și superstiții la Duminica Lăsatului secul de brânză
”La lăsatul de brânză, trebuie mult jucat, să crească înaltă cânepa.
Mai înainte de a-ți cânta turturica întâiu primăvara, să mănânci brânză cu smântână, că de nu, te-a spurcat, când ți-a cântat.
La lăsatul postului, dacă îți rămâne ciorba nemâncată, te apucă ploaia cu vrâul pe arie.
La lăsatul secului de postul Paștelui nu este bine să se strângă masa, ci să se lase așa cum s-a mâncat la ea și cu oarecare bucate și vin, căci peste noapte vine norocul și mănâncă și el.
La lăsatul secului se mănâncă un ou, la urmă, ca să pară postul ușor.
Pentru ca păsările cerului să nu strice semănăturile, se iau resturile de la ospățul care a avut loc pentru lăsatul de sec la intrarea în Postul Mare și se aruncă afară, în diferite direcții, chemând totodată la mâncare toate neamurile de zburătoare”.
* Credințe la începutul Postului Mare
După Duminica lăsatului de brânză, este Lunea păstorilor, în care nu era îngăduit bărbaților să lucreze, iar femeile nu cos, nu țes și nu spală, crezându-se că acela care o va face se va spânzura.
A doua zi, numită și Marțea tunului sau a tunetului, nu se lucra nici în casă, nici afară, crezându-se că există pericolul să fie omorât de Sântoagerii, care dau cu tunul în această zi și învie gongurile cu șerpi, broaște, șopârle.
Apoi, Miercurea după Duminica lăsatului de brânză începea sărbătoarea Sântoangerii. Femeile nu lucrau nici în casă, nici la câmp, pentru că exista superstiția că vor fi mâncate de Sântoangerii.
Sântoangerii sunt în număr de 8, descriși ca niște băieți tineri, frumoși la chip, însă de la brâu în jos sunt cai, cu picioare de cai și copite cu potcoave, au coadă lungă pe care o poartă băgată în cizmele din picioare.
Sărbătoarea Sântoangerilor ținea din această zi, după zăpostit, până în joia viitoare. În acest timp, nu trebuia să se înnopteze pe afară și nu trebuia dat nimic din casă, deoarece se credea că există duhuri care umblă îmbrăcate în straie naționale.
Sâmbăta, după toate aceste zile, se făcea praznic pentru toți Sântoangerii, adică se făcea o pâine din mălai sau grâu, deasupra având formă de potcoavă de cal, turtă care se dădea de pomană.
