Copil crescut cu cheia de gât, un pic cam alintată, pentru că era cea mai mică dintre toți verișorii, Maricela Oniea este genul de om care demonstrează, pe viu, cum poate fi urmat un vis, pas cu pas. A făcut, dintotdeauna, exact cum a simțit și în momentele în care a simțit, fără teama de a-și schimba opțiunile. Vreme de 18 ani, a fost asistent medical la dispensarele din comunele Ștefan cel Mare și Războieni și la Serviciul Județean de Ambulanță Neamț. Când a realizat cât de puțin timp petrece cu oamenii care contează în viața ei, s-a hotărât să-şi schimbe cariera şi să orienteze spre ceea ce a învățat în facultate: psihologia. De 3 ani, lucrează la Centrul de Recuperare și Reabilitare Neuropsihiatrică Războieni. Mai nou, și-a deschis cabinet acasă, la Girov, și și-a cumpărat poligraf. Primul și singurul existent, în acest moment, în tot județul Neamț.
* ”Țipătul copilului îmi dădea, întotdeauna, o stare de bine”
Maricela Oniea s-a născut la Piatra Neamț, pe 2 octombrie 1977, într-o familie simplă (mama muncitor la ICRA, iar tatăl șofer – tot timpul pe drumuri). Are o singură soră mai mare, un motiv în plus să fi fost un pic răsfățată, în calitate de mezină. A învățat la Școala nr. 5, la Liceul ”Gheorghe Asachi” și apoi la Școala Postliceală Sanitară. Din copilărie și-a dorit să devină asistentă medicală. Nicio păpușă nu scăpa de injecții, dar experiența nu s-a dovedit utilă, pentru că, la prima injecție adevărată, făcută unei colege, s-a îngălbenit, pur și simplu. A prins curaj cu timpul, mai ales că a făcut practică în aproape toate secțiile spitalului. ”La început, aveam un fel de frică, de emoție… dar îmi doream să fiu sigură pe mine în tot ceea ce fac. Aveam 21 de ani și era firesc să am temeri…”
Cu fiecare zi de practică în spital, fie că a fost la secție de obstetrică-ginecologie, la chirurgie, pediatrie sau psihiatrie, Maricela Oniea a învățat să se controleze, să acționeze exact cum și când trebuie și să-și reprime eficient emoțiile. Și a trecut prin diverse situații, mai ales în cei 8 ani, când a fost asistentă la ambulanță. În primele două luni, de exemplu, a avut două accidente rutiere, ambele în Iași. La primul, cineva a tăiat calea ambulanței, pur și simplu, iar la al doilea șoferul autosanitarei a mers prea aproape de un TIR și l-a acroșat lateral. În ambele cazuri a fost rănită, dar nu s-a descurajat. La ambele cercetări la fața locului, a fost același polițist, care i-a spus câteva cuvinte, din prisma experienţei lui profesionale: ”Să ştiți că a treia oară nu mai scăpați!”.
Viața ca asistent pe ambulanță a fost pigmentată cu tot felul de întâmplări, mai ales hibernale: pacienți duși cu sania cu prelată până la punctul de întâlnire cu mașina, drumuri înfundate de viscol, oameni care i-au murit în brațe.
”Primul om care a murit în fața mea era din Straja, Pângărați. Când am plecat la solicitare, mi s-a transmis că este vorba despre o viroză respiratorie. Bărbatul mi-a spus deodată că nu mai vede și a intrat în stop cardio-respirator. Am cerut ambulanță cu medic, dar n-a mai putut fi salvat. N-am uitat nici acum ziua: era 25 martie. Am avut tot felul de cazuri, nașteri la domiciliu, decedați la domiciliu, accidente rutiere cu tot felul de victime împrăștiate pe șosea, însă nu m-am dus niciodată cu inima încărcată acasă. Bineînțeles, nici nu am venit vreodată la serviciu cu problemele de acasă.
Dintre toate experienţele prin care am trecut, nașterile mi-au rămas ca amintiri dragi. În general, erau femei la a cincea sau a șasea sarcină și totul se întâmpla foarte repede. Nu mai aveau timp să ajungă la spital şi nici nu erau în starea în care să suporte transportul. Țipătul copilului îmi dădea, întotdeauna, o stare de bine. Am lucrat cu oameni frumoși la Ambulanță. Şi acum mă mai întâlnesc cu ei, din când în când. Ca asistent la Ambulanţă, însă, nu ai decât două trepte – debutant și principal. Pe urmă nu mai ai unde să urci. A contat aspectul, pentru că eu voiam mai mult.
În altă ordine de idei, am văzut eu că nu mai am timp suficient pentru casă și pentru copii și am decis să mă apuc de psihologie. Oamenii, în general, privesc într-un anumit fel un centru cum este cel de la Războieni, unde sunt bolnavi cu schizofrenie, deficiență mintală sau demență senilă. Dar, pentru un psiholog, este o patologie diversă, pe care se poate să n-o întâlnească niciodată în toată cariera, dacă lucrează în altă parte. Când am ajuns, eu fiind primul psiholog pe care l-a avut centrul, m-am gândit că, în primul rând, trebuie evaluaţi şi le-am făcut fişe, individual, ca să ştim de unde plecăm. Cu evaluare personală, cu teste. Atunci erau cam 200 de beneficiari, acum sunt 170. Diferenţa este că acum există o echipă de specialiști, cu kinetoterapeuţi, ergoterapeuţi şi asistenţi sociali. Am găsit o cale de comunicare cu fiecare pacient. Şi sunt de la oameni care nu au limbajul achiziționat şi vârsta mentală a unui copil sub 2 ani, până la unii care au absolvit facultatea de cibernetică sau de medicină. Am început prin a lucra mai mult pe fiecare în parte, pentru a vedea ce abilităţi are şi ce putem să dezvoltăm”.
* ”Schizofrenicii au o furie îndreptată, de regulă, spre un membru al familiei”
Oamenii care ajung la centrul de la Războieni au de suferit fie din cauza unei probleme genetice, fie din cauza unui traumatism psihic. În unele cazuri, există o combinaţie nefastă între cei doi factori. Mai ales când e vorba despre copii unici, stimulaţi permanent să aibă 10 pe linie care clachează când ratează primul concurs. Dar nu concursul este problema, ci fondul existent, ceva care vine, întotdeauna, din familie. Şi schizofrenicii au o furie îndreptată, de regulă, spre un membru al familiei. Întotdeauna spre cel care i-a acordat prea multă protecţie şi nu l-a lăsat să se desfăşoare şi să devină cineva.
Când lucrezi cu astfel de oameni şi ai acasă două fete, de 16 şi 12 ani, e firesc să fii foarte atent la modul în care construieşti. ”Eu le-am spus copiilor mei că nota nu contează. Sigur să nu fie printre ultimii, că m-ar deranja asta, dar să conteze tot ceea ce fac. Asta mică vrea să fie coafeză. În regulă, să fie coafeză, dar să iubească ceea ce face. Asta mare vrea să fie psiholog, dar, la fel, să-i placă ceea ce face, este foarte important”.
Trăind experienţe care nu le sunt date oricui şi văzând cum se schimbă starea unui om bolnav psihic după ce este vizitat exact de persoana care i-a provocat trauma – persoană care nu poate fi învinovăţită, pentru că sigur nu a ştiut ce face -, Maricela Oniea a învăţat. A învăţat să fie om, să fie soţie şi să fie mamă. Dar, în primul rând, om. Pentru ea, la Războieni este ”frumos”, iar pacienţii sunt, cei mai mulţi, ”extrem de simpatici”.
Şi-a deschis cabinet acasă, pe partea de psihologie clinică şi psihologie judiciară, şi-a cumpărat poligraf, dar nu vrea să renunţe, în niciun caz, la pacienţii cu care are deja o ”poveste” de 3 ani.
* ”Tot ce dăruieşti te bucură şi pe tine”
Pentru un om al cărui motto este ”adevărul despre minciună”, existenţa unui poligraf în casă este absolut firească. Un aparat specializat în ”detecţia comportamentului simulat” ar putea folosi, pe partea de resurse umane a unor firme care activează în segmente de piaţă în care contează omul de încredere şi de calitate. Cabinetele de avocatură, de exemplu, dar nu numai.
”De când am achiziţionat aparatul, fiecare vizitator trebuie testat, ca să văd cu cine stau de vorbă. Oamenii au tot felul de reacţii. De regulă sunt suspicioşi şi, atunci, îi asigur că vreau doar să mă conving că aparatul merge bine. Poligraful are doi senzori pe partea de respirator, doi pe partea de cardio şi un pletismograf pe partea de electro-dermal. Senzorii sunt ataşaţi de corpul subiectului şi înregistrează fiecare reacţie. Când omul minte, toţi parametrii se modifică, dar sunt şi oameni care ştiu să mintă foarte bine sau ştiu să facă lucruri ca să «păcălească» aparatul şi, atunci, trebuie să fii vigilent. Nimeni nu poate învinge poligraful, dar trebuie să fii atent la om din momentul în care-ţi intră pe uşă şi să observi dacă transpiră, dacă este neliniştit, dacă priveşte într-un anumit fel sau se uită insistent spre un anumit obiect. Uneori obosesc când merg în locuri aglomerate, pentru că le fac radiografii oamenilor, din reflex, fără să vreau. Eu râd cu ai mei şi le spun că-mi atrag toate lucrurile bune. Inevitabil, aud întrebarea «Ce ţi-ai mai atras azi?». Am citit o carte, «Am murit şi am renăscut». A renăscut după ce-a fost într-o fază de cancer, terminală, şi abia atunci a realizat câte lucruri bune sunt în jurul ei şi a învăţat să se bucure de orice, de linişte de exemplu. Eu sunt un om care iubeşte liniştea. Nu că nu-i doresc pe ceilalţi în jur, dar am nevoie de momentele mele. Şi mă bucur de ele, ca să pot apoi face lucruri. Dacă eşti tot timpul îngândurat şi trist, normal că nu mai chef să faci nimic nici pentru cei din jur. Tot timpul sunt de principiul că trebuie să te iubeşti pe tine însuţi pentru a putea dărui. Şi să trăieşti bucuria că dăruieşti. Orice. Un cadou, cât de mic, făcut colegei de bancă, este o bucurie. Eu aşa le învăţ pe fetele mele. Tot ce dăruieşti te bucură şi pe tine”. (Cristina MIRCEA)
