PREOȚI ȘI BISERICI DIN NEAMȚ Părintele Constantin Capșa: ”Nu te scot de sub greutatea păcatelor nici colacii, nici punțile, nici mâncărurile gătite în 43 de feluri”

Există oameni care ştiu, mai mult decât alţii, să se dăruiască celor din jur şi să se bucure când îndreaptă o cale sau ajută la clădirea cuiva. Dintre ei, o categorie specială o reprezintă preoţii, care ştiu să lucreze cu cuvântul, cu gândul bun şi cu rugăciunea. În judeţul Neamţ, ca peste tot în ţara asta, există biserici cărora oamenii de rând abia le ştiu hramul, dar le cunosc şi le numesc după preoţii slujitori. Mesagerul de Neamţ şi-a propus să prezinte, într-o serie de articole, preoţi şi biserici din Neamţ. Locuri de rugăciune, unde se întâmplă lucruri care schimbă stări, fapte, oameni.

Începem cu părintele Constantin Capșa, preot paroh la biserica ”Buna Vestire” din cartierul Sarata din Piatra Neamț, binecunoscut nu doar enoriașilor săi şi relativ autocritic când spune despre sine că este ”rău de gură”. Adevărul este că, dincolo de vorba lui blajină, are și considerații foarte dure vizavi de oameni și de comportamentul lor. Bunăoară, nu vorbește deloc blând despre femeile care nu intră niciodată fără broboadă pe cap în biserică, dar ”umplu lacul de prunci” fără nicio remușcare.

* ”Când am spus că vreau să merg la seminar, am dat foc la şcoală”

Constantin Capșa s-a născut pe 12 ianuarie 1955, în satul Berești Bistrița, din județul Bacău, fiind al șaselea copil al unei familii de lucrători la CAP. Tatăl, Vasile, invalid de război, a fost considerat chiabur, fiindcă avea batoză și două tractoare, motiv pentru care a făcut pușcărie. Infirmitatea din război se definea prin imposibilitatea de a folosi mâna stângă, ceea ce presupunea ajutor permanent, inclusiv la încheiat nasturii de la cămașă. Altfel, un om dur şi milităros.

Copilăria lui Constantin Capşa a fost marcată de muncă grea, mersul la biserică duminica fiind recompensa pe care o primea numai dacă era cuminte toată săptămâna, făcea toate treburile și ducea destulă buruiană la vacă. E adevărat, la vârsta de 4-5 ani, ideea de biserică se traducea, pentru el, prin mulțimea de colive, pepeni tăiați, colaci și plăcinte pe care le vedea prin gard, aşezate pe mese în curtea bisericii. Și, cum i-ar fi plăcut tare mult să le stăpânească, i-a spus mamei că vrea să se facă preot. Răspunsul a fost prompt: ”N-am eu bani să te fac popă!”. Atunci a luat un disc găsit pe câmp, l-a pus într-un par și și-a creat propriul loc de rugăciune, cu ”clopot” inclus.

”Un frate de-al mamei avea un băiat, i-a cumpărat o căruţă cu cai şi nu l-a mai dat la şcoală. Şi, într-o seară, l-am auzit pe tata spunându-i mamei că ar fi bine să-mi cumpere şi mie o căruţă cu doi cai. Iar mama a spus că-şi vinde cămaşa de pe ea şi tot mă trimite la şcoală. Am început să mă gândesc ce fel de cămaşă o fi având mama. Şi, odată, când a adus tata o căruţă cu târş de la pădure şi a tras-o cam aproape de casă, printre rufele puse la uscat, am văzut o cămaşă de cânepă, în tort, cum făceau femeile atunci, şi-am început să plâng şi să strig la mama: «Cu asta vrei tu să mă faci popă?» Şcoala mi-a plăcut tare mult, lunea eram primul în clasă. Învăţătoarea mea era doamna preoteasă Mioara Luncanu, apoi am avut o dirigintă foarte bună doamna Maria Munteanu, de matematică. Am fost făcut pionier la Mărăşeşti, în atmosferă de ceremonie, să simţim că e important. În clasă era un fel de concurenţă. Aveam trese ca în armată, roşii, galbene şi albastre. Toate bune şi frumoase până în clasa a VIII-a, când am spus că vreau să merg la seminar. Am dat foc la şcoală şi toată lumea, începând cu directorii şi cu diriginta, s-a străduit să-mi scoată din cap ideea asta. M-au pus casier UTC pe şcoală, să am responsabilităţi şi să strâng cotizaţiile. Pe urmă n-au vrut să-mi dea foaia matricolă în iulie, să mă înscriu la examen. Tata a vorbit cu un văr de-al lui şi m-am dus la Caransebeş să dau examen la seminar. Am avut media de admitere 8,16 şi am fost al 12-lea sub linie, 8,66 a fost ultima medie de intrare. M-am întors acasă, mi-am făcut dosarul şi am spus că mă duc la tractoare, la Hemeiuş, că tot se căutau tractoriştii la CAP. Am dat la seminar la Mănăstirea Neamţ, am luat 8,02 şi am fost primul pe Episcopia Roman. Seminarul a însemnat foarte mult pentru mine. Eu n-am ştiut ce sunt alea pastă de dinţi şi pijama până la seminar”.

La doar câteva zile după absolvire, pe 27 septembrie 1976, a plecat în armată, iar după 9 luni a fost repartizat la Parohia Totoieşti, Tupilaţi, unde a cumpărat casa unui sătean şi a transformat-o în locuinţă parohială, iar ulterior a făcut reparaţii la biserică. În paralel, părintele a făcut reparaţii şi la Biserica ”Sf. Gheorghe” Borşeni, care era parte componentă a parohiei. În 1981, a susţinut şi a promovat examenul de definitivat în preoţie la Facultatea de Teologie Ortodoxă Sibiu, iar un alt eveniment important a fost venirea pe lume a celui de-al doilea fiu, Mihai Gabriel, după ce, în 1977, se născuse Constantin Iustin. Ambii aveau să devină preoţi, fără ca tatăl să-i fi îndemnat în vreun fel.

* JR din Dallas a donat pentru biserica din Sarata

Din noiembrie 1989, părintele Capşa a fost transferat, la cerere, la Parohia ”Buna Vestire” din cartierul Sarata. Era o biserică mică, în care încăpeau doar 30 de oameni, așa că părintele era nevoit să meargă cu Sfintele Daruri până la poartă. A remarcat, însă, că absolut toți bărbații veneau la slujbă îmbrăcați elegant și cu cravată la gât, față de fosta lui parohie, unde doar dirigintele Poștei și primarul aveau asemenea ținute. În 1990, în ziua de 2 februarie, adunarea generală din cadrul parohiei a decis construirea unui nou lăcaș de cult. Pe 21 aprilie s-a pus piatra de temelie, iar 4 ani mai târziu, pe 23 octombrie 1994, a avut loc Liturghia arhierească, oficiată de PS Calinic Botoșăneanul, prilej cu care s-a sfințit biserica.

”Am muncit 4 ani, cu sprijinul oamenilor. Cred că mai bine de 80% din cei care au contribuit erau din afara parohiei, iar 30% din afara țării. Și actorul care l-a jucat pe JR în Dallas a donat pentru biserică! Aveam cont la Banca de Comerț Exterior. După ce-am terminat biserica, am desfăcut schela și am ridicat casa parohială. Am muncit cu adevărat. La 2 noaptea plecam la Bicaz, după ciment. Într-o zi am rămas fără niciun pic și 16 oameni nu aveau cu ce să lucreze. Domnul colonel Cucoș își făcea casa și l-am rugat să-mi împrumute câțiva saci, până vine mașina să-mi aducă mie. Mi-a dat 14, dar n-a mai vrut să-i primească înapoi și mi-a spus: «Când ți i-am dat, n-a văzut nimeni, dar când mi-i aduci, te văd două babe și se duce vorba că mi-am făcut casa cu cimentul bisericii». N-am regretat niciodată că am venit aici. Sunt bani mai mulți într-o parohie din oraș, dar iubirea oamenilor este altfel la țară. Am ajuns în prag de pensionare, la anul fac 65 de ani și o să înceapă să se spună despre mine tot felul de lucruri, ca să vină cineva mai repede să-mi ia locul. Eu n-am fost așa, nu m-am dus în munca nimănui și peste tot locul pe unde am fost am construit. Din cât am strâns de la oameni, din 2% din impozit, am schimbat centralele. Mereu am făcut câte ceva.

Și nu doar la biserică. Eu am făcut gard în jurul școlii, eu duceam lemne iarna, să aibă cu ce se încălzi copiii. Dar au închis școala din Sarata și nici măcar n-au făcut o farmacie într-un colț, că, uite, suntem 300 de familii și nu este o farmacie în zonă, iar în oraș sunt una lângă alta. În fosta școală este acum Casa Corpului Didactic. Măcar avem unde vota”.

* ”Totul trebuie făcut cu iubire”

Despre cum trebuie să fie un preot, părintele Capșa are niște idei foarte clare, dacă nu chiar inflexibile. În viziunea lui, preotul trebuie să fie permanent treaz, să-și măsoare cuvintele, să fugă de vicii, să fie punctual și serios, să se gândească, în fiecare moment, că, pentru orice face greșit, suferă Hristos și să nu se joace niciodată cu vorbele. Are luciditatea dură de a analiza societatea actuală și de a vedea că trăim în lumea în care mama a căzut de pe podium, iar respectul față de Dumnezeu e mult mai mic decât al înaintașilor noștri. În schimb, iau amploare obiceiurile sofisticate de botez, de nuntă și de înmormântare, ca și cum bunurile materiale ar putea compensa ceva din golurile structurale sufletești.

”Nu te scot de sub greutatea păcatelor nici colacii, nici punțile, nici mâncărurile gătite în 43 de feluri. Fără Liturghie, nu se face pomenire, iar rânduielile Bisericii sunt foarte clare. Eu sfătuiesc pe toți cei care au pierdut pe cineva din familie să meargă să plătească în fiecare an 40 de Liturghii, în loc să facă mese pe la restaurante de sufletul mortului. Iar femeilor le spun că nu baticul purtat pe cap le mântuiește. Maria Egipteanca s-a mântuit fără să poarte nimic pe ea. Dar s-a nevoit până la 47 de ani. Iar despre post sunt alte multe lucruri de spus. Postul este cel plăcut lui Dumnezeu. Eu anulez ideea de post dacă îi spun unui șofer de autobuz să nu mănânce nimic 3 zile și el omoară 100 de oameni, nu? Valoarea numărul 1 a omului este iubirea. Totul trebuie făcut cu iubire, altfel nu reușește nimic. Și abia dacă este iubire, după aceea vin dreptatea, adevărul, pacea și toleranța, care împreună creează credința adevărată”.

Cristina MIRCEA