Părintele Viorel – din mijlocul munţilor, în mijlocul blocurilor

În mijlocul blocurilor din cartierul Mărăței, vizavi de fosta centrală termică (reper al zonei), denumită ”Ciupercă”, se află Biserica ”Sfinții şi Drepţii Părinți Ioachim și Ana”. Oamenii din cartier îi spun, simplu, ”biserica părintelui Viorel”, pentru că, practic, construcția a început în 2006, când părintele Viorel Crușitu a devenit paroh. Prima slujbă s-a ținut în 2013, dar interiorul bisericii nu este pictat nici acum, catapeteasma este într-o variantă temporară, iar în loc de strane sunt un fel de băncuțe. Părintele a fost nevoit să lase pictura bisericii pe mai târziu, pentru că, între timp, a început o altă construcție în curte, pe un teren obținut de la primărie, cu obligația fermă de ridica un imobil în termen de un an. S-a gândit să facă o capelă mortuară, o sală pentru pomeniri, iar la etaj o bibliotecă și o încăpere în care să țină meditații și cateheze (instruiri religioase) cu copiii, adică un fel de centru educațional.

* Duminica Sfintelor Mironosiţe – un reper la 10 ani distanţă

Părintele Viorel Crușitu s-a născut pe 30 noiembrie 1971, în satul Crivaia, din comuna Tarcău. Tatăl, Dumitru, a fost pădurar şi brigadier silvic, iar mama, Maria, casnică, dar cu implicare în viața comunității, prin activități la consiliul popular, ruda comunistă a actualului consiliu local. De când era mic copil, mama și-a dorit ca fiul ei să devină preot.

”Am prins perioada când în şcoală nu se făcea religie și nu se spunea nimic despre credinţă, dar am primit de la mama o învăţătură aleasă. Mergeam cu părinţii în fiecare duminică la biserică, la sfânta şi dumnezeiasca liturghie, şi toate acestea s-au adunat până când, după revoluţie, în anul 1990, am terminat Liceul industrial din Bicaz. Am urmat apoi cursurile Seminarului teologic și ale Facultății de teologie din Bucureşti. Abia atunci am început să descopăr lumea, pentru că, până când am absolvit liceul, nu am mers nicăieri în afară de școală și biserică”.

Cariera de preot a lui Viorel Crușitu a început la Cucuteni, comuna Durnești, județul Botoșani. Postul era vacant de 10 ani, iar preoţii din zonă se mai duceau, din când în când, cu rândul, când puteau şi ei, să mai slujească la biserica din sat. În acest context şi după atâta aşteptare, părintele Viorel a fost primit cu mare speranţă şi cu multă dragoste. Părintele, neobişnuit cu vântul care bătea continuu, nici cu experienţele de a rămâne înzăpezit, n-a fost foarte bucuros. Mai târziu, a înţeles că Dumnezeu l-a dus acolo cu un scop. Într-o comunitate care trăia doar din ceea ce muncea în fiecare zi – oamenii nu aveau pensii -, găsea întotdeauna un bănuţ şi pentru biserică. Era cu atât mai valoros, cu cât era strâns cu osteneală. Iar oamenii veneau, cu bucurie, la biserică. Bucuria lor a devenit, în scurt timp, şi bucuria lui. Acum, după atâţia ani, spune că experienţa lui de la Cucuteni a fost ca să cunoască valoarea reală a banului. De la Cucuteni a plecat la Tarcău, apoi, de la 1 august 2006, la Piatra Neamţ.

”Chiar în acel an s-a înfiinţat parohia, numită în acte Mărăţei 3, nu că ar fi zona aceasta Mărăţei 3, ci pentru că este a treia biserică din cartierul Mărăţei. Decizia înfiinţării parohiei fusese luată de Preafericitul Daniel, pe atunci mitropolitul Moldovei şi Bucovinei , la 10 mai 1999. Ca preot, a fost părintele Anton Pintilie. El a făcut demersurile pentru găsirea unui loc de biserică. De abia în 2001 s-a găsit acest loc, unde a fost iniţial un parc, care era lăsat în paragină. În 2003, s-a construit paraclisul, pentru a se putea începe slujbele în acest loc, în Săptămâna Mare. Prima slujbă s-a făcut chiar de Înviere, doar slujba primirii Sfintei Lumini, urmând să se slujească după terminarea lucrărilor la interior. Pentru ca oamenii să ştie că deja aici este o parohie, prima slujbă s-a făcut în duminica a treia după Înviere, în Duminica Sfintelor Mironosiţe, care a rămas un reper, pentru că, şi în biserica mare, prima sfântă liturghie s-a săvârşit tot în Duminica Mironosiţelor, la 10 ani de la acel moment. La început, veneau câţiva credincioşi, unii din curiozitate, şi, uşor, uşor, s-a înţeles că era o necesitate biserica aici, înconjurată de blocuri în care stau mulţi bătrâni care nu mai puteau să se deplaseze la celelalte biserici. La 1 august 2006, au început lucrările la biserica mare.

S-a făcut fundaţia, s-a turnat până la cota zero, şi în anul următor s-a continuat cu zidăria. În anul 2013, am putut sluji. Totul este din banii credincioşilor, din puţinul lor, pe care l-au dat cu multă dragoste. Noi încercăm ca, pe lângă această activitate, de a construi, care nu este deloc uşoară, să zidim şi acea biserică din sufletul fiecărui credincios. Şi mă refer la activităţile sociale, la a-i ajuta pe cei în vârstă şi a merge la fiecare credincios în acele vizite pastorale”.

* ”Fără voia lui Dumnezeu nimic nu se poate face”

Răbdarea cu care ascultă neliniştile fiecărui om, în special ale bătrânilor care au copiii plecaţi în străinătate şi îi doare lipsa lor, şi blândeţea cu care îi povăţuieşte pe toţi care au nevoie de un cuvânt de îndrumare i-au adus părintelui Viorel supranumele de ”deosebit”. Este deosebit de modest şi de conştient de misiunea lui. Îi îndeamnă pe cei mai tineri din parohie să meargă şi să ducă un dar, cât de mic, celor neputincioşi, care nu mai au pe nimen. Mobilizează oamenii să vină în ajutorul semenilor lor nu doar de marile sărbători, ci ori de câte ori este nevoie, fără să facă ”zgomot” cu asta. Zâmbeşte când vine vorba de timp liber sau de concediu cu familia. N-a fost niciodată într-un concediu de o săptămână măcar, cu soţia şi cu cei doi copii – fiul a absolvit acum liceul, iar fiica este în clasa a VI-a -, pentru că, de 13 ani, biserica este în şantier. În fiecare zi este nevoie de prezenţa lui. Spune doar că este o jertfă şi Dumnezeu ştie cum să o răsplătească.

”Tot ce este aici nu este meritul meu, că, dacă n-ar fi vrut El, nu s-ar fi făcut. Chiar este o rugăciune la sfinţirea locului pentru biserică, pe care eu am adaptat-o în timpul Sfintei Liturghii: Cel ce vei binevoi a ridica biserică pe acest loc. Fără voia lui Dumnezeu, nimic nu se poate face. Şi, stând după atâţia ani, aşa, nici nu ştiu când s-au făcut şi prin câte încercări am trecut, când muncitorii cereau materiale şi trebuiau achitate. Îmi amintesc când veniseră la pus tabla pe biserica mică şi nu aveam, efectiv, cu ce plăti şi a venit cineva: «Părinte, vă dau un dar pentru biserică». Eu l-am luat, era un plic şi, când am deschis, era exact suma care acoperea cheltuielile pentru tablă. Vă daţi seama ce emoţii, ce trăire, oameni pe care nu-i cunoşteam de nicăieri! Aşa lucrează Dumnezeu! Nu e uşor, dar am învăţat şi eu ce înseamnă să construieşti, să citeşti nişte planşe de arhitectură, să ştii ce materiale trebuie folosite. Sunt 7 consilieri şi un om prezent la curăţenie şi îngrijit curtea, care se rânduiesc să ajute muncitorii. Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate, că poate unii au vrut să construiască şi n-au avut această binecuvântare”.

* ”Când cineva se spovedeşte, pune toate păcatele la picioarele crucii Mântuitorului”

Dincolo de faptul că este un preot deosebit, aşa cum îl descrie toată lumea, părintele Viorel îmbină efortul de a construi ziduri cu cel de a construi oameni. Le împărtăşeşte valorile care-l definesc: credinţa în Dumnezeu, care ne poate ajuta pe toţi să trecem şi prin încercările şi prin bucuriile din viaţă, apoi, fără discuţie, cultura şi ceea ce ţine de acest neam, şi dragostea faţă de cei din jur. Din dragoste, le-a spus muncitorilor să nu mai facă zgomot la anumite ore, când locatarii blocurilor din jur voiau să se odihnească. Tot din dragoste pentru cei care vin dimineaţa acasă, osteniţi după o noapte de muncă, a cumpărat un clopot foarte mic. Şi pe acela i-a spus clopotarului să-l tragă ”discret”, ca să nu tulbure somnul nimănui.

”Misiunea preotului este să-i conducă pe credincioşi pe cale mântuirii. Aceasta se poate printr-un tact pastoral, spunându-le, învăţându-i, deschizându-te cu dragoste faţă de ei. Eu am convingerea că, dacă te apleci cu bunătate asupra cuiva, oricât de înverşunat ar fi, se dezarmează. Le spun mereu credincioşilor să pună accent pe suflet, care este de la Dumnezeu. Şi-i învăţ că, prin taina spovedaniei, îşi descarcă sufletul. Când cineva se spovedeşte, pune toate păcatele, cât de grele ar fi ele şi cât de greu i-ar fi să le spună, la picioarele crucii Mântuitorului şi, atunci, i le dă lui Hristos, că le duce El, iar omul se simte eliberat. Cel mai mult îmi doresc mântuirea. Şi a mea, şi a familiei, şi a parohiei pe care Dumnezeu mi-a încredinţat-o. Altceva nimic din lucrurile acestea materiale. Ele au valoare aici, sunt bune, ne folosim de ele, dar cel mai important este să ne întâlnim cu Dumnezeu şi să putem da răspunsul cel bun în faţa tronului, la judecată”.

Cristina MIRCEA