Experimentează mâncarea la ceaun, făcută după diverse reţete, creşte iepuri şi cultivă zarvaturi bio, toate astea pentru că-şi iubeşte imens familia. La serviciu, este un simplu poliţist, care a demonstrat cât de important este un simplu poliţist, care ştie să ia decizii rapide şi corecte, când lucrurile tind să scape de sub control. Ovidiu Busuioc, poliţistul care s-a trezit de unul singur în mijlocul a două tabere de ţigani puse pe război, a trecut printr-o mulţime de stări contradictorii şi prin situaţii diametral opuse, în doar un an de zile.
La început, nici n-a realizat că viaţa lui a fost în pericol la modul real. În fond, era destul ca un ţigan dezlănţuit să-l fi lovit cu vreun topor. A avut prezenţa de spirit să tragă cu pistolul. Şi nu spre vreun răzvrătit – pentru că în mulţime erau şi copii şi niciodată nu ştii unde poate ricoşa un glonţ -, ci în aer. A fost cercetat pentru asta, a dat rapoarte, i s-a reproşat că nu a acţionat gradual şi nici simultan din mai multe puncte. El fiind singur, pentru că agentul care-i era coleg de patrulă a acţionat ”simultan” dintr-un singur punct, adică a păzit maşina. A fost declarat cetăţean de onoare al oraşului Târgu Neamţ, în timp ce corpul de control al ministrului Afacerilor Interne, Carmen Dan, se pregătea să-l sancţioneze. După un an, însă, în iulie 2019, acelaşi ministru avea să-i înmâneze emblema de onoare a instituţiei, tocmai pentru modul cum a acţionat. A fost chemat la Bucureşti şi fotografiat împreună cu ministrul Carmen Dan.
”M-am simțit ușor emoționat, pentru că niciodată n-am avut acces în super-clădirile alea. Mama a lăcrimat. Mi-a trimis un mesaj. A scris doar «Emoționant», dar am simțit de când l-am citit că i-au dat lacrimile. Întotdeauna o simt. Dar și ea știe exact cum sunt și ce mi se întâmplă numai când se uită la mine”.
”Ieşea măcel dacă ţiganii ar fi reuşit să treacă peste mine”
Ovidiu Busuioc s-a născut pe 9 octombrie 1975, la Iași, și a copilărit cam 5 ani la bunicii materni din satul Sirețel. Părinții lucrau, mama șef de raion la magazinul Moldova, iar tata tehnician într-un laborator la Institutul de Fizică, așa că posibilitatea de a-și crește copiii în siguranță – Ovidiu are o soră mai mică – au oferit-o bunicii. Satul, liniștit, la poala pădurii, a rămas în amintirea lui Ovidiu ca un loc binecuvântat. Și acum se duce la mormântul bunicilor și le povestește ce-a mai făcut, ca atunci când era copil și venea în casă după o seară petrecută pe șanț, cu alţi copii de vârsta lui. Ce i-a rămas adânc în memorie și n-a mai întâlnit niciodată de-a lungul vieții este gustul mâncării făcute de bunica. Probabil de aici a apărut şi dorinţa de-a găti la ceaun, de fiecare dată cu bucuria că băieţii lui mănâncă tot din farfurie. Îi creşte cu grijă şi cu iubire, aşa cum a fost crescut şi el.
A urmat şcoala lângă magazinul Moldova, unde lucra mama, apoi liceul de chimie, pentru că i-a plăcut profesia tatălui. Numai că, spontan, a apărut dorinţa de a deveni poliţist, deşi dăduse examen la facultatea de educație fizică și sport. Tatăl l-a susţinut şi, după absolvire, s-a angajat direct la SPIR, titulatura de atunci a Serviciului de Acţiuni Speciale de astăzi. În condiţiile în care, în Iaşi, activau 7-8 clanuri interlope de renume, acţiunile mascaţilor erau la ordinea zilei. Îşi aminteşte şi acum de prinderea unui urmărit internaţional. Un tip periculos, care locuia într-un bloc, la etajul III, şi plănuia să plece cu trenul din Iaşi. A fost o acţiune gândită la milimetru. Ovidiu Busuioc era îmbrăcat în civil şi punea scrisori în cutiile poştale, ca să le poată comunica imediat colegilor lui când individul coboară din bloc. Infractorul a fost prins, în gară, după ce unul dintre poliţişti a tras asupra lui şi l-a împuşcat în picior.
”A fost o misiune cu riscuri. Individul era foarte periculos, îl ajuta şi statura, era atletic şi avea forţă. Reacţiona rapid şi extrem de violent. Când l-am văzut urcat în ambulanţă, m-am liniştit. Din punct de vedere al infracţionalităţii, cel puţin până în 2007, când am plecat eu, Iaşiul era altceva. Teoretic, ţiganii de la Târgu Neamţ par aproape nevinovaţi. Practic, sunt periculoşi şi imprevizibili, tocmai pentru că nu acţionează organizat”.
”În seara aceea, mi s-a spus că sunt grupuri numeroase de persoane suspecte. Câteodată nici nu vreau să-mi mai aduc aminte, pentru că, fără să vreau, trebuie să remarc că exista posibilitatea să se fi terminat altfel. Norocul meu, mare mea șansă a fost că au coborât din bloc, îmbrăcați în civil, cum erau prin casă, Bogdan Nechita, Iulian Spânu şi Ion Trofin. Pe urmă, au ieşit Costel Petcu şi Bogdan Ferăstrăoaru. La primul foc de armă, ţiganii au încremenit. Nu se aşteptau. Dar, în câteva secunde, s-au repliat. Am tras din nou şi din nou. Cinci focuri la rând. Şi-au dat seama că nu glumesc. Colegii mei au fost foarte importanţi, pentru că, practic, au făcut cordon şi i-au împiedicat să înainteze unii spre ceilalţi. Indiferent cum am fost perceput şi indiferent cum a fost judecată şi cântărită acţiunea mea, eu ştiu sigur că prezenţa mea acolo a avut impact. Şi am fost în pericol real. Pe deasupra mea au zburat săbii, topoare şi răngi de fier. Mă bucur, totuşi, că şefii de la Bucureşti au analizat situaţia şi şi-au dat seama că acţiunea mea a fost mai importantă decât cea de a salva un stup de albine – asta pentru că a fost premiat şi un poliţist care a salvat un stup de albine. Nu comentez, foarte bine că l-a salvat, albinele sunt importante. Nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat la Târgu Neamţ dacă, ferească Dumnezeu!, aveam vreo clipă de slăbiciune sau dacă reuşea cineva să mă atace şi să-mi ia pistolul. Domnul Tablan a fost primul care a înţeles reacţia mea şi mi-a apreciat curajul. Cred că a fost şi primul care a realizat că ieşea măcel dacă ţiganii ar fi reuşit să treacă peste mine”.
”Cred în onoare, vreau să fiu corect şi deschis”
De la misiunile speciale ale mascaţilor din Iaşi, Ovidiu Busuioc a ajuns la Târgu Neamţ, pentru că soţia lui, care absolvise facultatea, şi-a găsit serviciu în oraşul ei natal. N-a ezitat nicio clipă să se transfere, chiar dacă, profesional vorbind, segmentul de ordine şi siguranţă publică de la o poliţie orăşenească nu oferă foarte multe posibilităţi profesionale. Îşi face treaba cu responsabilitate, este modest, serios şi crede în valori simple şi sănătoase.
”Cred că onoarea este pe primul loc, vreau să fiu corect şi deschis. Îmi place să vorbesc direct, nu pot să fiu fals. Nu ştiu dacă este o calitate sau un defect, dar aşa sunt construit, cu frică de Dumnezeu. Merg de cel puţin două ori pe săptămână la Schitul Sf. Mina, la ieşirea spre Timişeşti. Mă duc când nu-i nimeni, mă închin şi, când ies de acolo, am cu totul altă stare. În general, sunt un om relaxat, tocmai de aceea cred că am să trăiesc 92 de ani, ca să mă pot bucura cât mai mult timp de familia mea. Nimic nu este mai important decât copiii mei – Ştefan s-a născut în 2007, iar Alexie are 6 ani -, decât soţia mea, părinţii mei, familia, în general. Mi-ar plăcea să mai avem un copil. Şi din punct de vedere religios e important, se spune că familiile cu trei copii sunt binecuvântate. Sunt un părinte blând şi tolerant şi le mulţumesc părinţilor mei că m-au crescut şi m-au educat în sensul ăsta. Îmi place să fie bucurie în jurul meu. Nu spun niciodată «nu» când e vorba de treabă. Locuim la casă, eu hrănesc iepurii, găinile, am grijă de grădină, gătesc. Şi îmi rămâne şi timp liber. Mai citesc, nu cât mi-aş dori, dar asta pentru că sunt foarte atent peste tot şi urmăresc presa, şi emisiunile de televiziune. Îmi place liniştea. Stau câteodată singur şi meditez, pur şi simplu. E foarte relaxant. Şi-mi place marea, de aceea este destinaţia preferată de concediu. Sunt o fiinţă solară. Dacă plouă o săptămână şi e cerul acoperit de nori, nu mă simt deloc bine”.
Ovidiu Busuioc are voce şi-i place să cânte. Când era mic, îşi dorea să devină actor de comedie sau cântăreţ. A devenit poliţist, dar nu i-a părut rău nicio secundă. Nici nu are motive să regrete vreo decizie pe care a luat-o de-a lungul vieţii. Are, în schimb, un mod personal de a privi profesia pe care a ales-o. În contextul evoluţiei unei societăţi în care respectul pentru autoritate este din ce în ce mai palid, filosofia lui de viaţă a căpătat alte dimensiuni: ”Am ambiţia să nu râdă lumea de mine că lucrez în poliţie”.
Cristina MIRCEA
Un comentariu
RESPECT POLITISTILOR NEMTENI!